Reconstituire

Da, recunosc, mă jucam
atunci când ţi-am adunat urmele colbuite
de pe toate cărările pe care ai umblat odată.
Le-am înşirat una câte una pe zăpadă
şi-apoi am stat şi le-am privit
spunându-mi că ai plecat până la colţ
după ţigări.
Sigur că n-a nins încă,
de aceea am avut nevoie de toate paginile albe
pe care nu le-ai scris
ca să pot inventa zăpada.
N-a fost o problemă ca nu-ţi ştiam chipul,
să te pot recunoaşte la întoarcere,
am luat unul dintr-un tablou foarte vechi
al cărui model sigur nu mai umblă pe stradă
iar vocea ta n-avea importanţă cum sună
pentru că nu vorbeşti niciodată.
Acum nu mai am nevoie de nimic.
Poate pe viitor voi avea nevoie de un martor
care să jure
ca fără voia mea am ajuns
să te iubesc din culpă.