Arhivă pentru Noiembrie, 2009

Umbra

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , on Noiembrie 29, 2009 by inda of wind

Lumina cade egală şi dreaptă ca o judecată. Umbrele s-au tot micşorat, n-au dispărut, doar se feresc, iar eu le port mai departe cu mine ca pe nişte încălţări lipite de tălpi.
– Mă doare ! Simt undeva în mine un ţipăt. Mă opresc, durerea urcă din tălpi până în creştet. Pietrele ascuţite trec prin umbră intrându-mi în piele. Ea îmi sângerează amar sub tălpi.
– Vino la noi… ierburile mă cheamă unduindu-se foşnit. Cum ai putut să o răneşti ? Lasă drumul, pietrele-s ascuţite fierbinte de soare, vino la noi… Păşesc cu grijă, pe vârfuri, umbra se înalţă abia respirând între pământ şi călcâi. Un pas, încă un pas… iarbă… ar trebui sa fie mai bine.
– Nu mi-e bine, suspină umbra … O privesc. Sângerează în continuare prin colb.
– Nu pe acolo, îmi foşneşte prin minte. Aceea e iarba drumului, nu vezi ? Mă uit, iarba-i scurtă şi sârmoasă acoperită cu pulbere aurie de nisip. Tufe răzleţe de cimbrişor sălbatic arse de soare se îmbată în vânt risipindu-şi mirosul în valurile de caldură. Doi scaieţi zâmbesc din toţi dinţii petalelor. Sunt ascuţiţi ca şi ţepii de pe frunze. Dinţii şi ţepii lor sunt aurii.
– E prea mult auriu în ziua asta, îmi spun.
– N-ai auzit ? Va fi sărbătoare.
– Ce sărbătoare ? când ? unde ?
– Cum, nu ştii ? Reîntoarcerea…
– A cui reîntoarcere ?
Sub lumină, iarba adoarme moleşită .
– Vino, adu-o să o vindecăm… Foşneşte prin somn fără să-mi răspundă la întrebare. Păşesc cu grijă să nu o strivesc.
– Mi-e verde, mi-e răcoare, mi-e bine, oftează mulţumită umbra.
Iarba răcoroasă şi moale îmi mângâie umbra până la tălpi ştergând-o de colb. Vântul se joacă obosit prin clopoţeii paielor şi în timp ce-mi mângâie glezna îngână în ei poveste de adormit norii. Îmi las umbra să se odihnească la rădăcina mesteacănului. A început să se înverzească de seva ierbii care-i oblojeşte rănile. Parcă nici soarele n-o mai mistuie aici, îi caut printre frunze loc să se odihnească. Cântecul clopoţeilor e acoperit de fâlfâit de aripi.
– Mi se întorc corbii acasă! Ridic privirea şi văd un singur corb. Se asează pe creanga cea mai înaltă, cu drag desfrunzită pentru el. Tremură din aripi peste ea şi acesta se îndoaie usor.
– Vine, spuse corbul, aproape că a ajuns. L-am văzut pe când păşea între lumi.
– Ştiu, se înclină creanga sub el aprobându-l. Mi-au spus cocorii dimineaţă că va veni, că l-au simţit pe când înălţau rugă de toamnă.
– Da, de toamnă, repetă corbul, rugă de el şi de toamnă.
– Corbule, dragule, tu care te-ntorci mereu la mine şi la dealurile acestea, tu care vezi între lumi, rogu-te, spune-le cocorilor să mai aştepte, să-mi lase frunza vorbitoare, să pot cânta venirea lui.
– Le voi spune, dar ei mai pot aştepta doar o noapte până să plece. N-ai văzut? Cercurile lor sunt tot mai largi şi tot mai înalte, până maine se vor împrăştia în triunghiuri însetate de soare.
– El… umbra tresări prin somn întinzându-se.
– Mai incet, îi şopti creanga corbului, să nu se trezească, mai lasă-o să se odihnească, i-s tălpile rănite şi nu va putea ajunge până la el. De când îl caută şi îl aşteaptă, se alungeşte-n fiecare seară de dorul lui, ar fi păcat să nu poată ajunge acum când el e aici.
– El va aştepta, poate va rămâne o vreme, e rece lumea din care vine chiar dacă-i luminată.
– Am văzut, spuse corbul. Eu doar privesc acolo, n-aş putea rămâne, nu-i vânt, nu-i frunză, nu-i noapte nici zi, doar linişte si lumină, nimic nu tresare… nu, n-aş rămâne acolo nici dacă aş putea ajunge.
– El ! Să mergem, el e acolo, să ne grăbim !
A ţâşnit dintr-o dată în faţa mea, dacă nu m-aş fi ridicat imediat ar fi plecat fără mine. Soarele îşi potolise ardoarea şi privea impasibil alunecând pe nesimţite din înalt înspre alte depărtări. Umbra ieşise de sub pasul meu, întorsese spatele soarelui fără nici o teamă ştiindu-mă pavăză în urma ei.
– Fii verde iarbă, unduiţi-vă paielor, le-a şoptit pe când trecea plutind peste ele, atingându-le în treacăt în semn de rămas bun. Corbul şi mesteacănul au ramas în urma noastră avându-se doar unul pe celălat. Era o nelinişte care vibra în aer, până şi frunzele se rugaseră vântului să le dea aripi şi începuseră să zboare împreună cu fluturii în roiuri galben-aurii. Dealurile se prăvăleau abrupt către apă şi numai fagii bătrâni le mai ţineau între rădăcinile lor. Umbra se grăbea şi ea pierzându-se uneori de mine prin labirintul crengilor. Ici-colo bucăţi mari de stâncă ţâşneau din pământ gata să se năruie în nerăbdarea lor de a ajunge acolo sa-l vadă. Erau tinere şi cenuşii, pline de ţărână, ploile nu le spălaseră încă, nici frunzele n-au avut timp să le îmbrace. Paşi ai nimănui făuriseră cărare îngustă, şerpuitoare, să-i fie umbrei mai uşor să ajungă. Ea uitase cu totul de mine. Se prefăcea când în frunze, când în pietre, chiar pasăre s-a făcut de cateva ori, o vedeam doar ici şi colo în câte un luminiş. Soarele obosit lăsa să-i curgă razele printre crengi dar frunzele tremurau de dorul vântului şi lumina se spărgea în ele fărâmiţându-se-n cioburi colorate. Nimeni nu le culegea, rămâneau ici şi colo prin iarbă, abia mai târziu vor veni licuricii să-şi adune lumina verde din ele şi restul culorilor să le inchidă în boabele de rouă. Apa se adunase în cristale subţiri care se atingeau între ele, spunându-şi poveşti despre izvoare şi despre drumuri care merg către o singură depărtare. Voia să ajungă la drumul cel mare săpat între dealuri de râul ce venea din munţii de la soare-răsare, despărţind de o parte pădurile iar de cealaltă stâncile. Umbra s-a oprit lângă picioarele mele căutând cale de trecut pe malul celălalt.
– E altă lume acolo, îmi şopteste înfrigurată. Îmi las privirea să ajungă până acolo.
– Ai dreptate, e altă lume. Mi se tăiase respiraţia. Stânci crescute acolo de dinaintea mea lăsaseră cetate de piatră să se clădească pe ele, să trăiască şi să adoarmă în uitare îmbrăţişată de iederă. Nerăbdarea care o purtasem cu noi se făcuse zid sfârşit la marginea apei. Dincolo de el începea liniştea si aşteptarea. Totul era dintotdeauna şi pentru veşnicie, doar formele oboseau uneori şi îşi luau chip asemănător zăpezilor sau frunzelor adormite în galben. Uneori creşteau flori printre ziduri, alteori, foarte rar, zidurile deschideau ochi către cer. Într-unul din ochii aceia stătea el. Ajunsese în sfârşit acasă. Stătea drept şi privea. Razele soarelui îl înveşmântaseră în lumină aurie ca într-o mantie. Sau aripi să fi fost acelea care-i crescuseră pe umeri ? Umbra mea bolnavă de dor se întindea nefiresc înspre el. Se alungise până când nu mai rămăsese din ea decât o linie şerpuind întunecată în frunze şi-n pietre şi-n apă şi-n stânci. Cu ultimele puteri i-a atins tăcerea.
– Bine-ai venit, lumină violet! a rostit el.
Glasul îi reverbera în jur făcând să vibreze aerul. Umbra s-a frânt de durere uitându-se năucită spre mine, năruindu-se apoi peste apă şi oprind-o din curgerea ei. Aerul devenise violet, stâncile şi copacii la fel, fluidizându-se, amestecându-se, disipându-se unele într-altele până când n-a mai rămas acolo decât el şi lumina iubindu-l până la ultima culoare.
Umbra încă mai sângera peste apa care-i murmura cântec de dragoste, stâncile rămăseseră strâns îmbrăţişate de rădăcini, roua copleşea iarba înălţată-n-spre cer, undeva în depărtare cocorii îşi visau ultimul vis despre mesteceni iar dealul rămăsese al corbului.

Anunțuri

Re: The sky is broken

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on Noiembrie 26, 2009 by inda of wind

Când am deschis ochii, el era acolo. Stătea tot pe pervaz dar nu mai afişa nonşalanţa şi dezinteresul din prima noapte, doar locul era acelaşi. Probabil şi îngerii sunt ca pisicile, îşi găsesc un loc al lor unde le place să stea şi se aşează acolo de fiecare dată. Părea obosit sau trist, n-aş putea spune sigur, lumina palidă ce venea de afară îi desena doar jumătate de chip. Nu-i puteam vedea privirea, doar o bănuiam căutând în noapte ceva ce nu se lăsa văzut. M-am simţit atunci ca o povară ce era nevoit să o poarte. Era acolo pentru că trebuia să fie, pentru că eu cerusem un înger şi s-a întâmplat să-mi fie trimis el. Pentru o clipă m-am simţit trădată. Îmi venea să iau cartea de pe noptieră şi s-o arunc în el, să-i strig că poate pleca, să ştie că n-am nevoie de el, de nimeni n-am nevoie să-mi vegheze somnul. Înainte să apuc să fac vreun gest, el şi-a cuprins genunchii cu braţele rezemându-şi fruntea de ei într-un gest de dureroasă neputinţă. Îmi aminteam gestul acela, ştiam că dacă aş fi fost mai aproape aş fi putut auzi preţ de-un suspin, între două respiraţii, ca o sincopă, tăcerea spărgându-se în cioburi transparente. N-am făcut nici un gest, l-aş fi putut speria sau poate s-ar fi simţit stânjenit că l-am surprins într-un astfel de moment. Părea atât de vulnerabil că nu m-am putut abţine să mă întreb cum sunt aleşi îngerii. O bănuială mi-a încolţit în minte, nu-mi plăcea dar părea logică. Dacă priveam din perspectiva lui, statutul de înger nu părea deloc distractiv. Trebuia să fii într-un loc unde nu-ţi doreai, să ai grijă de cineva pe care nici măcar nu-l cunoşti, faţă de care n-ai nici un fel de afinităţi, să îndeplineşti mereu dorinţe absurde sau imposibile ; dorinţele uşor de îndeplinit nici nu ajung până la îngeri pentru că şi le rezolvă oamenii între ei. Apoi, ca înger, pe lângă că eşti pus mereu în situaţii imposibile şi mereu ţi se cere, niciodată nu primeşti nimic în schimb. Atunci când reuşeşti să îndeplineşti o dorinţă sau să-l scapi de belele pe cel ce ţi-e dat în grijă, auzi : ‘ce îngeri ? ăstea-s basme, nu există îngeri’ iar când îl prinzi în aripi cu o clipă înaintea dezastrului gândul ce ajunge până la tine e tot despre inexistenţă, ‘  băi, ce noroc chior am avut…’ Îngerul n-a fost nicăieri, nici la bine nici la rău, el rămâne mereu în stadiul de dorinţă, ignorat atunci când este prezent şi cerut atunci când nu e acolo. Hotărât lucru, nu vreau să devin vreodată înger ! Probabil şi ei au fost simpli oameni şi au ajuns să fie ce sunt ca să înveţe ceva ce n-au putut altfel. Abia acum îmi dau seama că n-am văzut niciodată îngeri bătrâni şi înţelepţi, mai degrabă par să aibă o vârstă incertă, gesturi inocente de copii… poate de aceea tind să cred că a fi înger e ca şi cum te-ar fi dat cineva la şcoala de corecţie… Orice-ar fi, eu tot nu vreau să mă fac înger vreodată.
– Nici n-ai putea ! glasul lui stins abia a ajuns până la mine. Dormi acum, poate vei visa cum poţi iubi zăpezile fără să le topeşti… dormi… şi vei visa zăpezi neîncepute, focul arzând în vatră şi umbre plăsmuind lumi neştiute… dormi…

The sky is broken

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , on Noiembrie 25, 2009 by inda of wind

Trezeşte-te !
Abia adormisem, nu aveau cum să treacă cele patru ore de somn, nu putea fi încă dimineaţă… visez… nu trebuie să mă trezesc.
Trezeşte-te ! S-o fi întâmplat ceva, nu-i drept să fii trezit la ora asta pentru nimicuri. Deschid întrebător un ochi, doar unul, poate visez şi n-are rost să ies cu amândoi din vis. Întuneric, lumina săracă a lunii trece prin perdele desenând frunze şi aripi întunecate pe peretele albastru. Închid ochiul, nu este nimeni, doar frunze şi aripi pe perete. Aripi ! Instantaneu se deschide şi celălalt ochi. Aripile n-au ce căuta pe perete, perdelele mele n-au aripi. Pe jumătate oarbă de somn mă uit în jur, nu e nimeni, nici n-are cum să fie cineva în dormitorul meu în toiul nopţii. Pleoapele coboară obosite peste foşnet. Nu, pleoapele nu foşnesc. Mi-e lehamite să deschid din nou ochii, aş vrea să-mi deschid urechile, poate chiar le-am deschis pentru că foşnetul e tot acolo. Poate foşneşte lumina , poate vântul mişcă perdelele prin geamul închis. Nu, nu se poate prin geamul închis ! Deschid totuşi ochii.
El stătea pe pervaz legănându-şi picioarele în spaţiul strâmt dintre fereastră şi tăblia patului. Ar fi trebuit să ţip ? Liniştea era oricum rarefiată de foşnetul acela, ce rost mai avea să o sfărâm cu un ţipăt, cine, când l-ar auzi? N-am ţipat, uimirea s-a amestecat cu revolta şi s-au stins într-un oftat. Înseamnă că încă mai vrea ceva de la mine devreme ce mi l-a trimis din nou. Cred că ostentativ îşi ţinea aripile la vedere că în rest n-avea absolut nimic îngeresc. Se folosea de ele ca de o carte de vizită, să nu fie nevoit să explice nimic.
– Eu sunt cel nou, a spus trecându-şi nervos o mână prin păr. Vorbea totuşi !
-Bine, am rostit înciudată, dar puteai să vii la o oră decentă. Deci n-am trecut testul, nu crede că mă pot descurca singură.
-Nu-ţi voi fi de mare folos, eu sunt dintre cei care au dat greş, probabil nici tu nu eşti mai brează devreme ce nu ţi-au trimis unul mai acătării. Verde, ironia îi sclipea în priviri, izvorând din irişi de altă culoare. Nu era îndreptată spre mine, era amară şi era numai a lui. Tăcerea mea ţinea loc de răspuns. Cred că nici nu aştepta să audă cuvinte, ignorase tot ce spusesem până atunci.
-Încearcă să-ţi vezi de ale tale şi să ai grijă. M-a trimis, am venit… şi cam atât. Nu te baza prea mult pe mine. Povestea aceea cu îngerul păzitor care e mereu acolo să te prindă atunci când cazi sau să-ţi bandajeze genunchii după aceea… e cam trasă de păr. Cu mine nu funcţionează, am mai încercat. N-am ajuns la timp.
Nu părea stingher şi îndepărtat aşa cum mi-l aminteam. Se schimbase, gesturile deveniseră altele, nu mai aveau dezinvoltura de dinainte, păreau sacadate, ca şi într-un montaj făcut în grabă, de parcă ar fi fost prea puţine imaginile din care să întrupeze mişcarea.
– Ai înţeles ? Deci nu te bazezi prea mult pe mine, doar atât cât să dăm impresia că ne-am descurca. Probabil cel dinaintea mea era altfel.
Doamne, nu-mi venea să cred, le ştergea selectiv memoria, când se întorceau nu-şi mai aminteau decât greşeala, cum să mai fie îngeri dacă îi faci să uite că pot zbura? Dacă le dai aripi nu le aşeza pe ele greutatea păcatului căci niciodată nu şi le vor deschide spre zbor de teamă să nu le scape printre ele povara ce o poartă. Parcă l-aş trage la răspundere pe Dumnezeu! Am zâmbit amar cu toate că n-aş fi dorit s-o fac, îmi aminteam aripile ce le purta înainte, de un alb îndoielnic, cu penele mereu în dezordine, pline de praf, aripi mari ce îi ajungeau până la pământ, uneori le trăgea după el, nu le prea folosea pentru zbor, cel mai adesea stârnea vântul cu ele şi aproape mereu le ţinea adunate la spate de parcă nici n-ar fi fost acolo. Ultima dată când îl văzusem, aripile i se preschimbaseră în solzi mari şi verzi ca şi cum nu şi-ar mai fi dorit să zboare niciodată cu ele ci să şi le ascundă printre ierburi.
-Da, erai altfel, i-am spus, aripile nu le ţineai niciodată ca acum şi … mă iubeai…
-Aripile? Care aripi? Ca şi cum n-ar fi auzit ultima parte a propoziţiei sau n-ar fi avut nici o importanţă, se aplecă într-o parte şi se uită mirat peste umăr. Mi-a întors un zâmbet îngăduitor şi mi-a vorbit ca unui copil care încă nu desluşeşte lumea de închipuire.
-Eu nu am aripi, dar dacă vrei putem desena aripi frumoase de îngeri pe zăpadă. N-ai văzut? Ninge !
M-am ridicat şi am privit dincolo de geam. Cerul se sfărâmase şi cădea lin peste pământ.
Încă nu ştiu cum pot cădea fulgi albi dintr-un cer atât de negru şi nici de ce trimite Dumnezeu pe pământ îngeri fără aripi. Poate totuşi nu sunt fulgi de zăpadă, poate sunt aripi micuţe ce aşteaptă vântul să le înveţe să zboare.

Plecarea din tăcere

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on Noiembrie 25, 2009 by inda of wind

Iarăşi am plecat prea devreme din tăcere,
pe drumul abia închipuit dintre două vise fragile,
unul aproape uitat, celălat nevisat încă.
Cuvinte grele cu muchii ascuţite sfărâmă drumul,
dar eu păşesc mai departe
către un iluzoriu punct cardinal,
unde gândurile mele orbitează în elipse absurde
în jurul nimicului din tine.
Un înger schilod suflă în lumânări fumegânde
adunând în el tot întunericul,
să nu văd că în locul penelor îi crescuseră frunze,
iar glezna stângă îi prindea rădăcini
într-o veştedă singurătate.

Azi am păşit mai repede decât putea îngerul meu păzitor să zboare.
Apoi a fost iarnă.

Cuvinte simple

Posted in Cuvinte simple with tags , , , on Noiembrie 20, 2009 by inda of wind

Când ai plecat n-am plâns dar te-am căutat prin zapadă ca şi cum aş fi pierdut cheia casei şi nu mai aveam unde mă întoarce. Nopţile au început să rămână cu ochii larg deschişi contemplându-mi tăcute neputinţa de a-ţi atinge inima cu degetele. Ningea atât de des cu tăceri, c-au troienit lumea îmăprţind-o în două, cea din care plecasei şi cea în care nu te vei mai întoarce. Atunci am început să te scriu şi pentru că îmi era teamă să nu rămâi într-o parte de lume în care eu nu aveam cum să ajung, te-am scris pe mine, umărul tău pe umărul meu, palma în palmă, genunchiul sub genunchi, glezna lângă gleznă, buzele peste buze şi tot aşa până când, într-o bună zi, cuvintele s-au desfrunzit de înţelesuri şi-au început să cadă goale prin mine, izbindu-se de podea ca şi cum n-aş fi existat decât în închipuire. Atunci am început să plâng, iar lacrimile te-au făcut să curgi peste mine în şiroaie de cerneală violet. Nu îndrăzneam să mă uit în oglindă, îmi era teamă că voi vedea cum dispar şi eu odată cu tine. Mi-am privit din greşeală palmele şi am văzut că se ştersese linia inimii, linia vietii, linia destinului şi în locul lor apăruseră drumuri, toate cu un singur sens : interzis. Am închis ochii să nu văd semnele. Pipăiam drumul cu vârful degetelor să-ţi găsesc urmele, dar le ştersese ploaia.
Apoi, într-o dimineaţă fără nume, am cules toate lacrimile în care mai rămăseseră cuvinte întregi şi am venit să ţi le aduc sperând că tu le vei da un înţeles. La vama dintre lumi m-au întrebat dacă am ceva de declarat, nu puteam să le vorbesc, cuvintele le ţineam bine ascunse şi le-am arătat palmele gândindu-mă că vor citi in ele. Dintr-o dată au început să privească în jur căutând ceva şi am înţeles că pe mine nu mă mai găseau, doar tu mă vedeai. Noaptea abia îşi mai putea ţine ochii deschişi când am luat în palmă cuvintele şi am prins a le scrie peste tine. Erau puţine şi fără înţeles, nu-mi erau de ajuns şi-am început să le repet ca pe-un descântec peste trupul tau. Nu ştiu când m-ai oprit, nici când mi-ai atins inima topind zăpezile, ştiu doar că lumile cele două deveniseră una singură din care tu nu plecasei, în care eu nu venisem, doar ne mutasem unul în celălalt.
Într-un târziu, pe când te făceai nevăzut într-o culoare nemărginit de stinsă, nelegitim mi-am făcut culcuş sub pleoapa ta şi am rămas acolo să îndur speranţa că nu-ţi vei aminti de mine şi nu mă vei alunga niciodată.
Şi nu ţi-ai amintit.

Al cincilea anotimp

Posted in Cuvinte simple with tags , , , , on Noiembrie 19, 2009 by inda of wind

De data asta n-am venit să-ţi spun că te iubesc. Palmele mele au făcut amar legământ de tăcere cu inima ta. Ţi-am adus un zâmbet alb pe care să scrii un recviem pentru toamna noastră.
Cum ? N-ai ştiut ? A fost un accident cumplit ! Ultima frunză a dispărut dintre ramuri. Gurile rele spun că s-ar fi sinucis, dar n-a fost aşa. E adevărat ca singură s-a desprins de pe cel mai înalt ram al arţarului de sub fereastra mea. Zâmbea când s-a aruncat in braţele vântului, dar, din nefericire, acesta se oprise din adiere. Pentru o clipă, doar pentru o clipă…
A fost îngrozitor. Am văzut-o apoi însângerată pe asfalt. Paşi grăbiţi au ascuns-o privirilor după aceea. Am auzit mai târziu vântul urlând de durere, sfâşiind norii şi prăvălind ploaia peste pămant. Asfaltul e curat acum.

Hai, scrie, dar să n-aprinzi lumina! Nu-ţi face griji pentru cei doi indrăgostiţi, sunt doar costumele din stagiatura trecută, nici copacii nu vor păţi nimic, doar sunt din carton, frunzele din hârtie creponată, drumul din rumeguş iar lumina amurgului roşiatic e de la becul cel chior din colţ. Şi să  nu uiţi să scrii acolo cum se numeşte anotimpul acesta. Tot va aprinde cineva lumina la un moment dat si mă va întreba cum se numeşte acest puzzle absurd dintre un suflet şi o eroare.

Când pleci, ai grijă să nu te împiedici de lacrima din colţul dimineţii. E singura adevărată. E preţul ce l-am plătit pentru nerozia îngerilor.




Liberul arbitru

Posted in Cuvinte simple with tags , , , , on Noiembrie 14, 2009 by inda of wind

Sunt prea multe suflete care aşteaptă la porţi. Nu mai este loc nici sus nici jos. De acum regulile nu mai au nici un rost, raiul şi iadul sunt pline, deopotrivă. Aşa că o minte foarte luminată a creat liberul-arbitru, dincolo de definiţia care i-a fost dată, are, de fapt, o misiune ascunsă, e cumva aşa ca pe stradă când e verde şi la maşini şi la pietoni, modalitate aleatorie de rezolvare a problemei demografice. Deci in mod ascuns, fără nici o avertizare, ni s-a dat libertatea absolută de a alege ce să facem cu sufletele noastre mergând pe ideea că „homo homini lupus”, care ar trebui să dea rezultate foarte bune. Din întâmplare, la marea majoritate a oamenilor apare un atavism care dă totul peste cap. Nu mai sunt tentaţi să distrugă sufletele celorlalţi, ci pe ale lor înşişi.
Am experimentat asta de curând, sigur, nu ca să verific teoria ci mai degrabă aşa am dat peste ea. Nimeni nu reuşeşte mai bine să-ţi fărâmiţeze sufletul decât tu însuţi, pentru că te cunoşti, pentru că îţi ştii toate ascunzişurile. Am făcut asta. Întâi, când am bănuit că va fi pentru totdeauna. Atunci s-a rupt sufletul în două. Apoi când şi-a luat rămas-bun, când a trebuit sa maschez altruismul în neştiinţă şi să mă prefac a nu şti care este motivul definitivei plecări. Dupa aceea, jocul cu soarta. Mă jucam de-a neputinţa. Stiam că nu am nici o şansă de câştig dar cu o încăpăţânare vecină cu inconştienţa pariam pe aceeaşi carte. Totul s-a întâmplat în progresie geometrică, fiecare bucăţică de suflet se fărâmiţa în alte bucăţi mai mici la orice atingere ulterioară, dar rezultatul a fost uimitor. Sufletul nu murea, e adevărat, nu mai avea forma sau însuşirile caracteristice, dar continua să existe. Spun asta cu certitudine pentru că îl simt. Doare. Al naibii de tare doare.
Ar trebui să trag aer în piept şi să îi spun Luminatului că n-a fost o idee bună. Sufletul nu dispare, nu moare, doar se dezintegrează în suflete mai mici, tot mai mici până când acestea se pierd în propria nimicnicie. De fapt nici nu ar trebui să-i spun, ar trebui doar să privească şi să vadă cât colb este în faţa porţilor. Încă mă gândesc dacă să-i spun sau să-l las să afle singur, aşa cum m-a lăsat şi el pe mine.

Intre timp invoc o nebunie temporară şi merg să urlu la lună cu toată voluptatea durerii din sufletele mele.