Liberul arbitru

Sunt prea multe suflete care aşteaptă la porţi. Nu mai este loc nici sus nici jos. De acum regulile nu mai au nici un rost, raiul şi iadul sunt pline, deopotrivă. Aşa că o minte foarte luminată a creat liberul-arbitru, dincolo de definiţia care i-a fost dată, are, de fapt, o misiune ascunsă, e cumva aşa ca pe stradă când e verde şi la maşini şi la pietoni, modalitate aleatorie de rezolvare a problemei demografice. Deci in mod ascuns, fără nici o avertizare, ni s-a dat libertatea absolută de a alege ce să facem cu sufletele noastre mergând pe ideea că „homo homini lupus”, care ar trebui să dea rezultate foarte bune. Din întâmplare, la marea majoritate a oamenilor apare un atavism care dă totul peste cap. Nu mai sunt tentaţi să distrugă sufletele celorlalţi, ci pe ale lor înşişi.
Am experimentat asta de curând, sigur, nu ca să verific teoria ci mai degrabă aşa am dat peste ea. Nimeni nu reuşeşte mai bine să-ţi fărâmiţeze sufletul decât tu însuţi, pentru că te cunoşti, pentru că îţi ştii toate ascunzişurile. Am făcut asta. Întâi, când am bănuit că va fi pentru totdeauna. Atunci s-a rupt sufletul în două. Apoi când şi-a luat rămas-bun, când a trebuit sa maschez altruismul în neştiinţă şi să mă prefac a nu şti care este motivul definitivei plecări. Dupa aceea, jocul cu soarta. Mă jucam de-a neputinţa. Stiam că nu am nici o şansă de câştig dar cu o încăpăţânare vecină cu inconştienţa pariam pe aceeaşi carte. Totul s-a întâmplat în progresie geometrică, fiecare bucăţică de suflet se fărâmiţa în alte bucăţi mai mici la orice atingere ulterioară, dar rezultatul a fost uimitor. Sufletul nu murea, e adevărat, nu mai avea forma sau însuşirile caracteristice, dar continua să existe. Spun asta cu certitudine pentru că îl simt. Doare. Al naibii de tare doare.
Ar trebui să trag aer în piept şi să îi spun Luminatului că n-a fost o idee bună. Sufletul nu dispare, nu moare, doar se dezintegrează în suflete mai mici, tot mai mici până când acestea se pierd în propria nimicnicie. De fapt nici nu ar trebui să-i spun, ar trebui doar să privească şi să vadă cât colb este în faţa porţilor. Încă mă gândesc dacă să-i spun sau să-l las să afle singur, aşa cum m-a lăsat şi el pe mine.

Intre timp invoc o nebunie temporară şi merg să urlu la lună cu toată voluptatea durerii din sufletele mele.

Anunțuri

24 răspunsuri to “Liberul arbitru”

  1. cu siguranta,tu stii, chiar la 1 nivel subconstient. desi,tind sa cred k e constient. Asta in cazul in kre povestile tale au un substrat concret,real. Daca sunt doar simple fictiuni,atunci, intrebarea mea n,are rost .

  2. pana la urma e foarte interesant cand e verde si pentru masini si pentru pietoni; cel mai intersant ar fi daca ai putea sa traversezi strada si in acelasi timp tot tu sa fii cel care te calca pe tine insuti cu masina. Si oricat de improbabil ar parea asta, pentru ca imposibil nu e nimic, cred ca uneori chiar asta facem; si aici cred ca ai dreptate; facem asta pentru ca ne cunoastem foarte bine, pentru ca stim precis momentul cand o sa trecem strada..

  3. Este foarte interesant si intr-un mod straniu, este chiar frumoasa aceasta eliberare a sentimentelor, pe care le-ai scris.

  4. Intotdeauna am considerat ca liberul arbitru este cel mai mare dar pe care l-am primit de la Spiritul din cer. 🙂 In acelasi timp, la fel este si posibilitatea omului de a se adapta la absolut orice situatie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: