The sky is broken

Trezeşte-te !
Abia adormisem, nu aveau cum să treacă cele patru ore de somn, nu putea fi încă dimineaţă… visez… nu trebuie să mă trezesc.
Trezeşte-te ! S-o fi întâmplat ceva, nu-i drept să fii trezit la ora asta pentru nimicuri. Deschid întrebător un ochi, doar unul, poate visez şi n-are rost să ies cu amândoi din vis. Întuneric, lumina săracă a lunii trece prin perdele desenând frunze şi aripi întunecate pe peretele albastru. Închid ochiul, nu este nimeni, doar frunze şi aripi pe perete. Aripi ! Instantaneu se deschide şi celălalt ochi. Aripile n-au ce căuta pe perete, perdelele mele n-au aripi. Pe jumătate oarbă de somn mă uit în jur, nu e nimeni, nici n-are cum să fie cineva în dormitorul meu în toiul nopţii. Pleoapele coboară obosite peste foşnet. Nu, pleoapele nu foşnesc. Mi-e lehamite să deschid din nou ochii, aş vrea să-mi deschid urechile, poate chiar le-am deschis pentru că foşnetul e tot acolo. Poate foşneşte lumina , poate vântul mişcă perdelele prin geamul închis. Nu, nu se poate prin geamul închis ! Deschid totuşi ochii.
El stătea pe pervaz legănându-şi picioarele în spaţiul strâmt dintre fereastră şi tăblia patului. Ar fi trebuit să ţip ? Liniştea era oricum rarefiată de foşnetul acela, ce rost mai avea să o sfărâm cu un ţipăt, cine, când l-ar auzi? N-am ţipat, uimirea s-a amestecat cu revolta şi s-au stins într-un oftat. Înseamnă că încă mai vrea ceva de la mine devreme ce mi l-a trimis din nou. Cred că ostentativ îşi ţinea aripile la vedere că în rest n-avea absolut nimic îngeresc. Se folosea de ele ca de o carte de vizită, să nu fie nevoit să explice nimic.
– Eu sunt cel nou, a spus trecându-şi nervos o mână prin păr. Vorbea totuşi !
-Bine, am rostit înciudată, dar puteai să vii la o oră decentă. Deci n-am trecut testul, nu crede că mă pot descurca singură.
-Nu-ţi voi fi de mare folos, eu sunt dintre cei care au dat greş, probabil nici tu nu eşti mai brează devreme ce nu ţi-au trimis unul mai acătării. Verde, ironia îi sclipea în priviri, izvorând din irişi de altă culoare. Nu era îndreptată spre mine, era amară şi era numai a lui. Tăcerea mea ţinea loc de răspuns. Cred că nici nu aştepta să audă cuvinte, ignorase tot ce spusesem până atunci.
-Încearcă să-ţi vezi de ale tale şi să ai grijă. M-a trimis, am venit… şi cam atât. Nu te baza prea mult pe mine. Povestea aceea cu îngerul păzitor care e mereu acolo să te prindă atunci când cazi sau să-ţi bandajeze genunchii după aceea… e cam trasă de păr. Cu mine nu funcţionează, am mai încercat. N-am ajuns la timp.
Nu părea stingher şi îndepărtat aşa cum mi-l aminteam. Se schimbase, gesturile deveniseră altele, nu mai aveau dezinvoltura de dinainte, păreau sacadate, ca şi într-un montaj făcut în grabă, de parcă ar fi fost prea puţine imaginile din care să întrupeze mişcarea.
– Ai înţeles ? Deci nu te bazezi prea mult pe mine, doar atât cât să dăm impresia că ne-am descurca. Probabil cel dinaintea mea era altfel.
Doamne, nu-mi venea să cred, le ştergea selectiv memoria, când se întorceau nu-şi mai aminteau decât greşeala, cum să mai fie îngeri dacă îi faci să uite că pot zbura? Dacă le dai aripi nu le aşeza pe ele greutatea păcatului căci niciodată nu şi le vor deschide spre zbor de teamă să nu le scape printre ele povara ce o poartă. Parcă l-aş trage la răspundere pe Dumnezeu! Am zâmbit amar cu toate că n-aş fi dorit s-o fac, îmi aminteam aripile ce le purta înainte, de un alb îndoielnic, cu penele mereu în dezordine, pline de praf, aripi mari ce îi ajungeau până la pământ, uneori le trăgea după el, nu le prea folosea pentru zbor, cel mai adesea stârnea vântul cu ele şi aproape mereu le ţinea adunate la spate de parcă nici n-ar fi fost acolo. Ultima dată când îl văzusem, aripile i se preschimbaseră în solzi mari şi verzi ca şi cum nu şi-ar mai fi dorit să zboare niciodată cu ele ci să şi le ascundă printre ierburi.
-Da, erai altfel, i-am spus, aripile nu le ţineai niciodată ca acum şi … mă iubeai…
-Aripile? Care aripi? Ca şi cum n-ar fi auzit ultima parte a propoziţiei sau n-ar fi avut nici o importanţă, se aplecă într-o parte şi se uită mirat peste umăr. Mi-a întors un zâmbet îngăduitor şi mi-a vorbit ca unui copil care încă nu desluşeşte lumea de închipuire.
-Eu nu am aripi, dar dacă vrei putem desena aripi frumoase de îngeri pe zăpadă. N-ai văzut? Ninge !
M-am ridicat şi am privit dincolo de geam. Cerul se sfărâmase şi cădea lin peste pământ.
Încă nu ştiu cum pot cădea fulgi albi dintr-un cer atât de negru şi nici de ce trimite Dumnezeu pe pământ îngeri fără aripi. Poate totuşi nu sunt fulgi de zăpadă, poate sunt aripi micuţe ce aşteaptă vântul să le înveţe să zboare.

Anunțuri

6 răspunsuri to “The sky is broken”

  1. superb : „aripi micute ce asteapta vantul sa le invete sa zboare ” ..
    interesant : ideea de ingeri ironici fara aripi
    si mai interesant : nu cred in ingeri.

  2. sau aripi de vis / in vis …. de taceri si tristeti …
    Si undeva , este o insula …

  3. castele de nisip , clepsidra …

  4. […] , Jteph , Principessa ,   Toscana , Shayna , Melicovici , V , PavelIonut , Pegas ,   Pisicaroz , Inda ,  Rokssana , Hanny-Bunny si […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: