Umbra

Lumina cade egală şi dreaptă ca o judecată. Umbrele s-au tot micşorat, n-au dispărut, doar se feresc, iar eu le port mai departe cu mine ca pe nişte încălţări lipite de tălpi.
– Mă doare ! Simt undeva în mine un ţipăt. Mă opresc, durerea urcă din tălpi până în creştet. Pietrele ascuţite trec prin umbră intrându-mi în piele. Ea îmi sângerează amar sub tălpi.
– Vino la noi… ierburile mă cheamă unduindu-se foşnit. Cum ai putut să o răneşti ? Lasă drumul, pietrele-s ascuţite fierbinte de soare, vino la noi… Păşesc cu grijă, pe vârfuri, umbra se înalţă abia respirând între pământ şi călcâi. Un pas, încă un pas… iarbă… ar trebui sa fie mai bine.
– Nu mi-e bine, suspină umbra … O privesc. Sângerează în continuare prin colb.
– Nu pe acolo, îmi foşneşte prin minte. Aceea e iarba drumului, nu vezi ? Mă uit, iarba-i scurtă şi sârmoasă acoperită cu pulbere aurie de nisip. Tufe răzleţe de cimbrişor sălbatic arse de soare se îmbată în vânt risipindu-şi mirosul în valurile de caldură. Doi scaieţi zâmbesc din toţi dinţii petalelor. Sunt ascuţiţi ca şi ţepii de pe frunze. Dinţii şi ţepii lor sunt aurii.
– E prea mult auriu în ziua asta, îmi spun.
– N-ai auzit ? Va fi sărbătoare.
– Ce sărbătoare ? când ? unde ?
– Cum, nu ştii ? Reîntoarcerea…
– A cui reîntoarcere ?
Sub lumină, iarba adoarme moleşită .
– Vino, adu-o să o vindecăm… Foşneşte prin somn fără să-mi răspundă la întrebare. Păşesc cu grijă să nu o strivesc.
– Mi-e verde, mi-e răcoare, mi-e bine, oftează mulţumită umbra.
Iarba răcoroasă şi moale îmi mângâie umbra până la tălpi ştergând-o de colb. Vântul se joacă obosit prin clopoţeii paielor şi în timp ce-mi mângâie glezna îngână în ei poveste de adormit norii. Îmi las umbra să se odihnească la rădăcina mesteacănului. A început să se înverzească de seva ierbii care-i oblojeşte rănile. Parcă nici soarele n-o mai mistuie aici, îi caut printre frunze loc să se odihnească. Cântecul clopoţeilor e acoperit de fâlfâit de aripi.
– Mi se întorc corbii acasă! Ridic privirea şi văd un singur corb. Se asează pe creanga cea mai înaltă, cu drag desfrunzită pentru el. Tremură din aripi peste ea şi acesta se îndoaie usor.
– Vine, spuse corbul, aproape că a ajuns. L-am văzut pe când păşea între lumi.
– Ştiu, se înclină creanga sub el aprobându-l. Mi-au spus cocorii dimineaţă că va veni, că l-au simţit pe când înălţau rugă de toamnă.
– Da, de toamnă, repetă corbul, rugă de el şi de toamnă.
– Corbule, dragule, tu care te-ntorci mereu la mine şi la dealurile acestea, tu care vezi între lumi, rogu-te, spune-le cocorilor să mai aştepte, să-mi lase frunza vorbitoare, să pot cânta venirea lui.
– Le voi spune, dar ei mai pot aştepta doar o noapte până să plece. N-ai văzut? Cercurile lor sunt tot mai largi şi tot mai înalte, până maine se vor împrăştia în triunghiuri însetate de soare.
– El… umbra tresări prin somn întinzându-se.
– Mai incet, îi şopti creanga corbului, să nu se trezească, mai lasă-o să se odihnească, i-s tălpile rănite şi nu va putea ajunge până la el. De când îl caută şi îl aşteaptă, se alungeşte-n fiecare seară de dorul lui, ar fi păcat să nu poată ajunge acum când el e aici.
– El va aştepta, poate va rămâne o vreme, e rece lumea din care vine chiar dacă-i luminată.
– Am văzut, spuse corbul. Eu doar privesc acolo, n-aş putea rămâne, nu-i vânt, nu-i frunză, nu-i noapte nici zi, doar linişte si lumină, nimic nu tresare… nu, n-aş rămâne acolo nici dacă aş putea ajunge.
– El ! Să mergem, el e acolo, să ne grăbim !
A ţâşnit dintr-o dată în faţa mea, dacă nu m-aş fi ridicat imediat ar fi plecat fără mine. Soarele îşi potolise ardoarea şi privea impasibil alunecând pe nesimţite din înalt înspre alte depărtări. Umbra ieşise de sub pasul meu, întorsese spatele soarelui fără nici o teamă ştiindu-mă pavăză în urma ei.
– Fii verde iarbă, unduiţi-vă paielor, le-a şoptit pe când trecea plutind peste ele, atingându-le în treacăt în semn de rămas bun. Corbul şi mesteacănul au ramas în urma noastră avându-se doar unul pe celălat. Era o nelinişte care vibra în aer, până şi frunzele se rugaseră vântului să le dea aripi şi începuseră să zboare împreună cu fluturii în roiuri galben-aurii. Dealurile se prăvăleau abrupt către apă şi numai fagii bătrâni le mai ţineau între rădăcinile lor. Umbra se grăbea şi ea pierzându-se uneori de mine prin labirintul crengilor. Ici-colo bucăţi mari de stâncă ţâşneau din pământ gata să se năruie în nerăbdarea lor de a ajunge acolo sa-l vadă. Erau tinere şi cenuşii, pline de ţărână, ploile nu le spălaseră încă, nici frunzele n-au avut timp să le îmbrace. Paşi ai nimănui făuriseră cărare îngustă, şerpuitoare, să-i fie umbrei mai uşor să ajungă. Ea uitase cu totul de mine. Se prefăcea când în frunze, când în pietre, chiar pasăre s-a făcut de cateva ori, o vedeam doar ici şi colo în câte un luminiş. Soarele obosit lăsa să-i curgă razele printre crengi dar frunzele tremurau de dorul vântului şi lumina se spărgea în ele fărâmiţându-se-n cioburi colorate. Nimeni nu le culegea, rămâneau ici şi colo prin iarbă, abia mai târziu vor veni licuricii să-şi adune lumina verde din ele şi restul culorilor să le inchidă în boabele de rouă. Apa se adunase în cristale subţiri care se atingeau între ele, spunându-şi poveşti despre izvoare şi despre drumuri care merg către o singură depărtare. Voia să ajungă la drumul cel mare săpat între dealuri de râul ce venea din munţii de la soare-răsare, despărţind de o parte pădurile iar de cealaltă stâncile. Umbra s-a oprit lângă picioarele mele căutând cale de trecut pe malul celălalt.
– E altă lume acolo, îmi şopteste înfrigurată. Îmi las privirea să ajungă până acolo.
– Ai dreptate, e altă lume. Mi se tăiase respiraţia. Stânci crescute acolo de dinaintea mea lăsaseră cetate de piatră să se clădească pe ele, să trăiască şi să adoarmă în uitare îmbrăţişată de iederă. Nerăbdarea care o purtasem cu noi se făcuse zid sfârşit la marginea apei. Dincolo de el începea liniştea si aşteptarea. Totul era dintotdeauna şi pentru veşnicie, doar formele oboseau uneori şi îşi luau chip asemănător zăpezilor sau frunzelor adormite în galben. Uneori creşteau flori printre ziduri, alteori, foarte rar, zidurile deschideau ochi către cer. Într-unul din ochii aceia stătea el. Ajunsese în sfârşit acasă. Stătea drept şi privea. Razele soarelui îl înveşmântaseră în lumină aurie ca într-o mantie. Sau aripi să fi fost acelea care-i crescuseră pe umeri ? Umbra mea bolnavă de dor se întindea nefiresc înspre el. Se alungise până când nu mai rămăsese din ea decât o linie şerpuind întunecată în frunze şi-n pietre şi-n apă şi-n stânci. Cu ultimele puteri i-a atins tăcerea.
– Bine-ai venit, lumină violet! a rostit el.
Glasul îi reverbera în jur făcând să vibreze aerul. Umbra s-a frânt de durere uitându-se năucită spre mine, năruindu-se apoi peste apă şi oprind-o din curgerea ei. Aerul devenise violet, stâncile şi copacii la fel, fluidizându-se, amestecându-se, disipându-se unele într-altele până când n-a mai rămas acolo decât el şi lumina iubindu-l până la ultima culoare.
Umbra încă mai sângera peste apa care-i murmura cântec de dragoste, stâncile rămăseseră strâns îmbrăţişate de rădăcini, roua copleşea iarba înălţată-n-spre cer, undeva în depărtare cocorii îşi visau ultimul vis despre mesteceni iar dealul rămăsese al corbului.

Anunțuri

23 răspunsuri to “Umbra”

  1. ma bucur ca am ajuns aici la tine..e mult mai bine, sunt mult mai multe lemne pe foc; pana si scaietii zambesc din toti dintii petalelor si toata suflarea e vorbitoare..
    dar stii, e un fel de poiestire tot ce scrii tu aici..:)

  2. Aici inca n-a ajuns iarna, e un loc intre anotimpuri 🙂
    Esti oricand binevenit de vei vrea sa te scuturi de zapada ta . Poiestire? poate ai vrea sa fii mai explicit !

  3. mi-am zis, candva, ca trebuie sa scriu un fel de manifest si sa „lamuresc” problema:)..POIESTIREA nu e un gen literar, e un gen oniric, cu unul (la mine, de obicei, Mara, cu care sper ca ai facut cunostinta), maxim doua personaje (pot exista desigur si exceptii), in care cel putin unul dintre personaje este indragostit de celalalt ; forma ei este naratiunea poetica, de aici si numele; acum esti multumita?:) desi mie nu-mi place sa fiu explicit, imi place sa fiu mai curand incalcit..
    p.s. si ca sa se poata trece mai usor din iarna mea in timpul tau fara anotimp, o sa te adaug la blogroll:))

  4. Sunt lucruri care prind contur abia in momentul in care le dai un nume si le strigi pe numele acela, de asta am vrut explicatia poiestirii. E cumva ca atunci cand ai spune :sa fie lumina! si dintr-o data ai incepe sa vezi.
    Am vazut-o pe Mara, fugitiv, ca licuricii noaptea 🙂

  5. Mara nici nu poate fi vazuta altfel:)..

  6. Săr’mâna… acasă-i gazda? Sau bagabonţeşte pe net? 😀
    Ţî ţî ţî… ce oameni dom’le… nu-i bai că am intrat doar să dau binele, mai vin să şi citesc…
    În rest e frumos aici, parcă se simte o mână de femeie … 😀

  7. Inda, tu ştii că eu văd aici la tine „Administrează Blog”? Din greşală, normal, deoarece eu nu mă uit pe geam în casele oamenilor decât când sunt dezbrăcaţi, am dat clik. Si ce crezi? Minune. M-am trezit în „România lui Blue”… Straniu. E normal?

  8. mult succes cu blogul 😉

  9. la naiba, mi,e greu sa te urmaresc..cum te joci cu cuvintele.. dar una din cele mai frumoase povesti pe kre am citit,o 🙂 totusi, n,am inteles ce se intampla cu tine in the end.nici cu el. va gasiti si zburati amandoi spre orizonturile violet ? 😛 sau,e unul din acele finaluri knd pare k timpul nu mai exista. knd totul e dezvaluit,desi neinteles. ?

  10. „Umbra mea bolnavă de dor se întindea nefiresc înspre el. ” sincer,esti prima feminina, care cu adevarat, mi se pare k scrie demential de frumos . povestea asta e superba,si profunda,si da,lasa fiekruia ocazia de a intelege ce vrea.

  11. desenezculumini Says:

    Spre final m-am agatat cum am putut de ultimele cuvinte, ajungand sa ma tin insistent de ultimul semn de punctuatie… ca si atunci cand te intrepti spre casa si urmeaza sa lasi in urma natura atunci cand urmeaza sa-ti ofere, de fapt, adevaratul spectacol, atunci cand sub violetul serii, isi intoarce obrazul.

    Am simtit textura de paie intre dintii din fata si particule de roca nisipoasa intre degetele picioarelor. Scormoneam in covor pe masura ce ma indreptam spre ierburile mici si ascultite si inspiram adieri ce aduceau in palme stropi de roua ca pulbere de parfum .
    Am vazut dealuri, am vazut coline. Am trasat arce de cerc in cadrul ramei ecranului urmarind aripile si am ascultat susurul apei ca pe-un cant.

    Am vazut licurici, cu ai lor saculeti de lumina ce pandeau maretul disc auriu, furandu-i ingredientele principale pentru a le presara sub plapuma noptii pe-ntreg peisajul: farame de lumina ce urmeaza sa lumineze ca felinarele strazile furnicilor somnambule.

    M-am pierdut. Pentru moment nu eram acasa, nu mai eram la calculator…
    Nu mai sunt imaginile insa ceva ma face sa cred ca nu as fi vazut textura striata si taioasa a ierbii in imagini asa cum am simtit-o pe pielea mea, citind.

    Nu am cuvinte. Nu pot spune nici macar ca ai pictat cu litere. Pictura implica o contemplare pasiva iar eu m-am transpus cu totul…

  12. Scrii frumos si bolnav..imi place 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: