Arhivă pentru Decembrie, 2009

Mon amour

Posted in Cuvinte simple with tags , , on Decembrie 31, 2009 by inda of wind

E o lună amară ascunsă-n destin,
sunt turnuri înalte de durere sticloasă
şi trenuri ce pleacă şi ierni ce nu vin
în lumea ce tace spre sine întoarsă.
Am văzut o lumină, rotundă, întreagă
în ultimul vis ce în palme îl ţin
tu flămând de abis, eu la suflet schiloadă
ne-ntrebăm, ne mirăm, că-i atât de puţin
ce-a rămas într-o umbră, dintr-un vis dezgolit.
A fost viaţă întreagă, a rămas un contur,
aşteptăm ca şi orbii pe-un peron rătăcit
nici un tren nu se-ntoarce înapoi mon amour

Hai să plecăm

Posted in Cuvinte simple with tags , , , , , , , on Decembrie 31, 2009 by inda of wind

Hai să plecăm!
Primăvara asta, oricum, a venit prea târziu
şi altcineva umblă îmbrăcată cu hainele mele.
Dă-mi mâna şi vino!
Unii îmi spun că te-au mai văzut trecând uneori,
că paşii ţi se transformau în nisip;
Deschide ochii!
S-a destrămat curcubeul ca un şarpe întins
între nemurire şi nefiinţă.
De ce taci?
Răspune-mi odată, că se năruie întunericul în mine
şi n-am să te mai pot vedea.

Ah, da… îmi amintesc, ultima dată buzele tale aveau gust amar de ţărână

În loc de rămas bun

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , on Decembrie 28, 2009 by inda of wind

Stătea în prag cu aripile întinse a plecare şi chipul întors încă o dată înspre mine.
Ştiam că pleacă pentru totdeauna.
-Jură-mi că vei fi fericită !
Putea să-mi ceară orice din ce ştiu să fac, dar el mi-a cerut să fiu fericită…
-N-am mai făcut niciodată asta, înger, am spus eu cu jumătate de glas.
-Jură-mi, a tunat el.
-Nu pot înger, dar jur că voi încerca!
-Să încerci nu e de ajuns, a mai spus el.
Avea o voce ciudată. N-o mai auzisem niciodată până atunci, tristeţea din ea era aproape palpabilă.
-Înger, ştii că ‘a fi fericit’ se conjugă doar la trecut!
-Voi oamenii mereu sunteţi ocupaţi să vă doriţi un viitor şi nu vă mai rămane timp să fiţi fericiţi.
Am tăcut. Nu-mi doream un viitor, îmi doream doar o singură zi de joi….
-Întotdeauna vedeţi fericirea din spate, a mai spus, de aceea n-o recunoaşteţi decât după ce a trecut pe lângă voi. Aş fi vrut să-i explic…
-Taci! Nu întreba! Trăieşte şi fii fericită. Am tăcut. L-am urmarit cu privirea o bucată de vreme. Cuvintele lui îmi stăruiau în minte ca o limbă străină pe care încă nu o învăţasem … şi n-am jurat… că n-am înţeles ce-mi cere…

Eu nu ucid

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , on Decembrie 28, 2009 by inda of wind

El avea suflet pustiu şi tăcut.
Purta în privire pecetea durerii.
Cunoşteam privirea aceea.
Nici zâmbetul trist din colţul buzelor nu-mi era străin;
Nici lupta, nici disperarea mută , nici renunţarea târzie.
Toate le mai văzusem
La mine.

Era ca şi cum m-aş fi privit într-o oglindă întoarsă.
Mi-am întins gândul să-i sărut umărul stâng.

Atunci a apărut îngerul bătând din aripi şi a strigat:
“Nu ţi-am mai spus că cei fără suflet nu se pot oglindi?”
Fără să-şi dea seama, bătaia de aripă a răscolit cenuşa
Aprinzând ultima scânteie
Ce ardea mocnită
Sub cenuşa din inimă.

Cuvintele mi s-au topit pe buze
Şi n-am mai apucat să-i spun:
“Încă mai poţi pleca
Eu nu-i ucid decât pe cei care-i iubesc.”

Pentru că în clipa aceea… deja îl iubeam.

Metamorfoza

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , , on Decembrie 26, 2009 by inda of wind

S-a întors aseară îngerul.
– Te-am căutat şi nu erai în tine !
Avea o voce egală, doar ochii îi sticleau verzi, ca de reptilă. Nu era nici reproş, nici regret, nimic. Constatare. Părea schimbat, nu-mi dădeam seama ce îi lipsea. Îi lipsea ceva. Am avut un sentiment ciudat, nedefinit, de lipsă, de gol.
-Trebuie să te întorci, mi-a spus, acum cât încă mai poţi, cât încă îţi mai aparţii.
– Înger, m-am uitat iscoditoare la el, i se mai întâmpla uneori să o ia razna, eu sunt aici, tu ai fost cel care a plecat. Iţi aminteşti ? Îmi porunceai atunci să fiu fericită.
– Dar nu eşti, de aceea a trebuit să mă întorc, să-ţi spun, încă îţi aparţii, întoarce-te !
– De unde să mă întorc, înger ?
N-a schiţat nici un gest, părea obosit, a ridicat doar spre mine privirea verde, nu clipea. Pentru o fracţiune de secundă privirea a trecut prin mine dincolo. Un fior rece îmi cobora pe şira spinării, verde precum o şopârlă. Senzaţia de frig se amesteca cu cea de gol. Instinctiv mi-am cuprins umerii cu palmele.
-Din albastru, a spus el focalizându-şi de data asta privirea pe mine, în ochii mei, ca şi cum ar fi întrebat în loc să răspundă. Vocea lui era cu un pas în urma gândului meu. Ştiusem că asta va spune, el nu făcea decât să repete, ştiam că va întreba mai departe :
– Îl iubeşti ?
Am tăcut. Am ucis gândul încă nenăscut iar vocea lui a tăcut şi ea.
– Te iubeşte ?
Deja învăţase, vocea se transformase din gând în ecoul acestuia.
– Nu ştiu, înger, tu ar trebui să-mi spui.
– El ar trebui să-ţi spună, eu te-am iubit dar nu m-ai întrebat. Ce cauţi acolo ?
– Îl aştept.
– Nu-i de ajuns.
– Ba da, este, el vine mereu, poate în felul lui mă iubeşte, ştiai că se oglindeşte în mine ?
– Sufletele celor singuri nu oglindesc nimic, ţi-am mai spus !
– Nu, nu-i adevărat, mi-ai spus că cei fără suflet nu se pot oglindi, el are suflet.
– Da ? Şi cum e ?
– Albastru, am spus eu zâmbind, iar el îl oglindeşte pe al meu, tot albastru, de aceea nu-i nici o diferenţă între noi, suntem două oglinzi, fiecare reflectând albastrul din cealaltă.
L-am văzut întunecându-se, ochii se îngustaseră şi privirea ţâşnea verde ca un tăiş de cuţit. Simţeam urletul închis în el izbindu-mi-se de tâmple.
– Tu eşti oglindă, el e albastru. Atât. El nu e oglindă, tu nu eşti albastră. Trebuia să fie invers. Nu-i clar ?
M-am gândit o clipă. Dacă avea dreptate? Eu n-aveam suflet, poate chiar nu m-am oglindit..
– Înger, poate ai dreptate, da, mi-ai spus că cei fără suflet nu se pot oglindi, poate nu m-am oglindit, că nu aveam cu ce. Sufletul, îţi mai aminteşti când ţi-l dădusem să ai grijă de el şi l-ai pierdut la cărţi ?
Privirea lui a încetat să mai doară, verdele nu mai părea metalic şi crud, semăna cu cel al ierbii acum, molatic, unduitor, fremătând… aveam impresia că se subţiază cumva, că se alungeşte… Dacă nu mi s-ar fi părut ca un foşnet aş fi spus că-i vocea lui cea care îmi spunea stingându-se ca un fâşâit prin iarbă :
– Nu ţi-ai dat seama ? Ţi-l dădusem în schimb pe al meu, de aceea n-am mai putut să fiu…
– Ce n-ai mai putut să fii, înger ?
Privirea lui aluneca prelingându-se peste mine fluidă. L-am privit din nou şi-am tresărit. Mă obişnuisem să le ştiu acolo, prăfoase, cel mai adesea ponosite, cu penele mereu în dezordine, târându-le uneori după el prin colbul drumului, oricum nu le folosea niciodată sau poate doar nu-l văzusem eu .
– Înger, aripile tale… unde-s aripile tale ?
Privirea lui continua să alunece şiroind peste mine, fluidă, alunecoasă şi verde ca şi cum ar fi căutat un loc unde mai fusese, un loc pe care-l ştia şi într-un târziu l-a găsit şi s-a încolăcit acolo.. pe glezna mea stângă.
Mai fusese cândva. Abia atunci l-am recunoscut.

Înger de piatră

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on Decembrie 26, 2009 by inda of wind

De ce ai venit iarăşi să-mi zburătăceşti înserarea cu aripile tale?
Şi eu am aripi.
Şi ce dacă ale tale-s de înger şi ale mele de lut?
Nu te-am chemat.
Lasă-mă, acum vorbesc cu  şarpele.
El nu are aripi, dar stă încolăcit pe glezna mea stângă şi-mi învaţă tălpile să asculte cenuşa

Noaptea vrăjitoarei

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , , , on Decembrie 25, 2009 by inda of wind

– Inda?! Mai auzisem vocea aceea sau doar o închipuisem ? o visasem ? oare era vis ? încă mai dormeam ? Deschid ochii, amprenta palmei s-a întipărit în pânza cortului, palma mea i-a căutat conturul, a atins-o. Era reală. Nu visam. Clipesc ca şi cum aş mai putea deschide alţi ochi. Întuneric.
– Două minute cât să mă îmbrac. Cât e de întuneric!
Trag ceva pe mine, nu văd ce, să nu fie pe dos, mă fulgeră un gând, nu are importanţă cum e, gândul dispare la fel de repede cum apăruse. Ies din cort în şoaptă, ca şi cum aş putea păşi şoptit ; chiar pot. Întuneric, e bine. Ei stăteau acolo gata de drum, eu gata să mă dărâm. Ce ar trebui sa fac ? Să spun  bună dimineaţa ? e noapte, ar fi mai corect să spun bine aţi deschis ochii, nu ştiu ce să fac, bâiguiesc ceva. Ar trebui să mă simt stingheră. E prea întuneric pentru asta, în lumină ar fi fost altceva. Pornim la drum, nu ştiu bine pe unde, ştiu doar încotro. Spre râu. Atât. E de ajuns.
– Apropos, ea e Ani ! Zâmbesc, oricum nu se vede, întind mâna, Inda, mâna ei era mică şi delicată, ca de copil, zâmbesc cu adevărat.
Îmi trec breteaua genţii peste cap, aşa ca poştaşii, o pipăi în grabă să recunosc formele ce nu aveau voie să lipsească de acolo :aparatul foto, acumulatorii, caietul, pixul, ţigările, restul ştiu că sunt, e geanta mea albastră dotată cu minim necesar pentru supravieţuire.
Păşesc în urma lor călcând ca din pod pe drumul denivelat. Roua se aşezase peste noapte şi potolise praful. Nici o geană de lumină, luna n-a mai avut răbdare şi a plecat să-şi caute jumătatea lipsă, ar trebui să o întregesc cu un nor, mi-am spus, gândindu-mă că voi ţine minte până seara următoare.Tăcerea plutea uşoară peste noapte.
– Voi ştiţi încotro mergem ? întreb doar ca să am sentimentul că mergem împreună .
– Da, spre râu, veni prompt răspunsul lui.
– Dar ştii drumul, nu ? ai mai fost !
– Da, dar pe o scurtătură nu pe aici, oricum ştiu direcţia.
Nici eu nu cunoşteam drumul însă el mă cunoştea pe mine şi ştiam că ne va duce acolo unde trebuie. Departe, o bufniţă îmi striga să ne grăbim.
– Drumul e lung şi răsăritul aproape.
– Spune-i să mai aştepte, să-i lase timp, el trebuie să poată vedea, ea trebuie să poată zbura.
Încuviinţează şi fâlfâie greu din aripi adormind întunericul, cum ar spune legănat mai rămâi, mai rămâi…. Grăbesc pasul ca să ajung în dreptul lor. Ea păşeşte uşurel de parcă ar dansa peste pietre, eu pe partea cealaltă a drumului alunec mereu, el îmi întinde mâna. Mă sprijin uşor, n-ar trebui, s-ar putea să-l dezechilibrez, el trebuie să aibă grijă de aparatele lui nu de mine, eu sunt cea care trebuie să am grijă de tot. Ştiu că voi aluneca tot drumul până când mă voi aşeza să-i vorbesc ; pământul mă tot cheamă, încă mai are să-mi spună ceva. Nu pot să mă opresc, trebuie să-i urmez, să am grijă.
Ajungem lângă prima casă, câinele îmi strigă cu voce metalică :
-Grabiţi-vă, soarele nu mai are răbdare, ultimul deal s-a înălţat cât a putut de mult în faţa lui, nu poate mai mult de atât.
-Taci, i-am şoptit, spune-le oamenilor să se trezească şi să aprindă lumina în casă, să pară că-i încă întuneric.
După câteva clipe lumina se aprinde la o fereastră. El s-a oprit, îşi scoate aparatul, schimbă obiectivele şi scrutează depărtarile să vadă.
– Încă e întuneric, nu ştiu ce voi putea surprinde, mi-ar trebui trepiedul, n-am cum să stau două minute cat durează expunerea, cu aparatul nemişcat.
Ceva mai încolo mă aşez, pământul tresare uşor şi toata iarba îşi scutură roua.
– El are nevoie de un trepied, îi şoptesc, dă-i ceva !
Jumătate de trunchi de copac se ridică în dreptul fostului gard de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna, chiar şi lichenii albăstrui întinşi peste scoarţă par adevăraţi. El îl vede şi îşi aşează aparatul, priveşte, vede, prinde în obiectiv o bănuită geană de lumină, apoi aşteaptă minutele cele două ca aparatul să o memoreze.
– Soarele stă să răsară, îmi şopteşte pământul, am vrut să-ţi spun mai demult te-am tot chemat rostogolind pietrele de sub paşii tăi, dar mâna lui nu te lăsa să te aşezi. Acum să platească pentru nechibzuinţa lui.
– Iartă-l, el încă nu ştie, voia doar să aibă grijă de mine, ajută-ne, nu mai e mult, ridică-ţi negurile şi ascunde lumina până ajungem acolo.
– Fata, de ce-o laşi să meargă înainte ? Nu ştii că Neaşteptata v-a urmărit tot drumul, v-a adulmecat la fiecare răspântie ?
– Ba da, ştiu, chiar de aceea am vrut să o am mereu în faţa ochilor, să pot avea grijă de ea.
– Ar trebui să-i vorbesc fetei, să-i spun, încă n-aţi ajuns la cimitir, Neaşteptata o să vă pândească în vale înainte de a ajunge.
– Las-o, nu o trage spre tine, fata nu te poate auzi, nu încă, o voi trece eu de locul acela. Să nu o chemi. Şi adună-ţi flăcările amăgitoare de pe morminte să nu le vadă.
Mă ridic, fata începuse să se îndepărteze. Nu trebuie să înveţe glasul pământului, al vântului trebuie să-l înveţe.
– Ar trebui să ne grăbim, spun în timp ce el îşi saltă din nou geanta pe umăr.
Pornim repejor . Pietrele au dispărut din drum, doar şanţurile săpate cu furie de ploaie într-o zi toridă de vară au mai rămas brăzdând obrazul drumului. Ne apropiem de vale. Îi simt mirosul înăbuşitor.
– A ce miroase? întreabă fata.
– Ah, e porumbul, undeva mai spre pădure trebuie să fie un lan de porumb. Recunosc mirosul, aşa e peste tot lângă lanurile de porumb, umezeala din aerul dimineţii le face să miroase mai tare. Fata se întoarce şi se uită neîncrezatoare înspre mine, nu mai insistă. Ar fi bine să mă creadă, ea locuieşte într-un oraş mare, n-are de unde şti, cea care ne urmarea mirosea altfel în orase. Arunc o privire grabită în fată. Bradul se înalţa semeţ în vârful dâmbului, flăcările se furişau potolit către rădăcinile lui.
– Uite, cruci, un cimitir ! De ce mereu în cimitire sunt brazi ?
Nu i-am putut spune de ochii ce şi-au îngustat privirea verde în fiecare ac, pe fiecare ramură, răzbind din somnul celor ce aşteptau să răsară primăvara în firul ierbii.
– E ceva legat de perenitate, de veşnica aducere aminte, mă aud încurcându-mă în lamentabile explicaţii .
Ea se mulţumeşte cu atât. Mă îngrijorează el. Tace. O vreme a vorbit vrute şi nevrute, apoi dintr-o dată a tăcut. Îi simt întrebările alunecând peste mine. Pământul a încetat să mă mai cheme. Nu mai alunec, pot sta departe de mâna lui. Dacă m-ar atinge ar afla toate răspunsurile. Nu trebuie să afle, încă nu trebuie să vadă. Mai este timp. Se aude cântecul apei. E bine, suntem aproape şi sursurul ei va acoperi răspunsurile mele care se întind nestăpânite către întrebările lui. Mai este o singură curbă şi printre copaci se va zări râul. Rămân doi paşi in urmă.
– Nu pot rămâne acum, îi şoptesc băncii din trunchiuri de mesteceni ; mă plec în faţa ultimei cruci şi apoi grăbesc pasul. Privirea lui se întoarce căutându-mă. Începe să simtă, îmi spun eu cu teamă.
– Uite râul! Vocea ei cristalină ca şi clopoţeii de la gâtul cailor sperie mierlele aţipite în frunziş. N-au cântat în dimineaţa asta, n-a fost încă dimineaţa asta. Îşi scutură aripile amorţite de lunga aşteptare.
‘Soare, soare,
hai în zare
şi-mi răsari peste ogoare,
peste negura cea mare,
peste negrele hotare,
peste… ‘
– Ce pasăre-i asta ? Ea începea să audă, doar că nu desluşea încă vocea care îngâna descântecul.
– E mierla, îi răspund grabită ştiind că data viitoare va învaţa să facă diferenţa între descântecul vântului şi cântecul păsărilor. Pădurea se opreşte brusc, fagii îşi ridică de la pământ crengile, apa prinde a îngâna peste pietre şi negurile să se ridice uşor în fuioare albe, urcând drumul pe râu către izvor.
Îmi scot aparatul foto din geantă, semn că am ajuns, el ar trebui să facă la fel în schimb îmi spune :
-Mai târziu, mai încolo, mai sus pe râu. Haide, coboară ! Îmi întinde mâna. Povârnişul e abrupt, iarba încă scăldată în rouă, aş putea aluneca…
– Ţine-mă creangă, îi şoptesc arinului ce veghează apa să nu se ridice-nspre cer. El îşi apleacă încetişor, să nu vadă nimeni, o creangă înspre mine. Mă agăţ cu mâna stângă, cu toată puterea mă ţin de ea, în timp ce dreapta se aşează pentru o clipă de-a curmezişul palmei lui. Doar o clipă, să nu apuce să-i simtă răceala, să nu ştie că în palma aceea nu se poate citi. Degetele lui s-au închis peste ale mele în întrebare mută. Mă sprijin o clipă şi mă retrag în clipa imediat următoare lăsându-i zâmbet de mulţumire. Deschid aparatul, mă rotesc ca şi cum aş căuta o imagine, apa sursură molcom, mulţumită peste pietre. Urcăm de-a lungul ei călcând pe vârfuri ca într-un dans, ultimele fuioare de neguri se ridică înspre cer dezbrăcând stâncile. Privirea lui caută, îi văd întrebările ţâşnind în toate părţile.
– Deschide-ţi sufletul, aş vrea să-i şoptesc, lasă-l să vadă ! N-am voie, s-ar întoarce spre mine. Ştiu că nu găseşte ce caută. Îmi ridic privirea spre înalt şi invoc : Arată-te !
Rămân ţintuită de durere ca şi cum m-aş dezintegra. Îl aud în spatele meu, la câţiva paşi, îşi schimbă obiectivul aparatului, a simţit că ceva se întamplă. Dealurile se îndepărtează rotunjindu-se, arcuindu-se înafară, apa se bolteşte ridicându-se spre cer, văzduhul se îngustează făcându-le loc şi-n faţă se deschide drum de lumină către trei lumi rotunde zămislite de cer. El le cuprinde cu sufletul, cu ochiul din adâncul lui, cel care poate vedea nevăzutul ; cu mintea n-are cum să le cuprindă şi de aceea le închide în memoria aparatului sperând să le poată înţelege mai târziu.
– Să văd, să văd ! doreşte ea cu nerăbdare copilarească ; el îi arată ce închisese acolo şi-i explică despre obiectivul minune care poate să rotunjească şi să… Aud gemetele surde ale stâncilor.
– Iertaţi-mă… le şoptesc, mângâindu-le cu privirea crăpăturile ascuţite din care se scurge întunericul.
– Inda, vino să-ţi arăt ! Se apropie şi zâmbeşte întinzându-mi lumile împietrite pe display. Le privesc cunoscându-le, le văd rotunjindu-se în continuare şi devenind sfere de sine stătătoare.
– De ce le-ai spus numele tău adevărat ? Doar noi avem voie să te chemăm pe numele acesta ! Aproape că scap din mâini aparatul. Îl strâng cu toată puterea până când degetele mi se albesc îngheţate. I-l întind tremurând, încerc să schiţez un zâmbet şi murmur ceva neînţeles care seamănă cu un ‘ frumos’.
– Iartă-mă, iertaţi-mă pentru durerea pricinuită, pentru amânarea răsăritului, pentru răscolirea negurilor, pentru rănile stâncilor, pentru toate iertaţi-mă şi răsplătite cu bătaie caldă de inimă vor fi ! Numele meu, ei au voie să-l rostească, sunt dintre cei aleşi, doar că nu o ştiu încă, vor afla azi. Nu vedeţi că ea dansează abia atingând pietrele şi el vede închizând ochii ?
– Nu cred ! Să văd cum va dansa ea peste mine, spune indignată piatra în timp ce începe să se boltească peste râu. Să o vad !
Abia atunci simt piatra aplecându-se pe nesimţite către râu şi fata încercând să treacă dincolo de ea. Apa sursură descântând a chemare la poalele pietrei, nisipul sclipea argintiu ca o pulbere. Va aluneca ! Scena se derulează fulgerător în mintea mea .
– NU ! apuc să strig, ai grijă ! Ea se opreşte .
– Nu se poate trece pe acolo, voi încerca pe deasupra. Se uită îngrijorată în faţa şi nu vede nici o cale de trecere. Rămân înţepenită şi simt cum ceva întunecat se ridică în mine ca un nor negru de furtună, ca o tornadă nimicind bun si rău în calea ei.
– A fost de ajuns, şuier printre gânduri. Nu ea, nu acum, nu aici. Fie-ţi de ajuns ce ţi-ai luat deja!
Apa tace, nisipul se lipeşte de piatră de parcă nu l-ar fi măcinat încă timpul. Ea se caţără uşoară spre vârful stâncii.
– Stai acolo, vin să te ajut, îi strigă el. Îmi întinde geanta şi puloverul să i le ţin şi păşeste pe piatra alunecoasă spre ea.
– Întinde-i o creangă, mă rog alunului, iar el îşi apleacă ramurile subţiri înspre ei. O mână şi-o creangă ajuta fata să coboare dincolo de piatră. Reîncep să respir, tremurul din mine se stinge, întunericul se şterge, dau să trec dincolo, să nu-i las singuri, calc pe marginea pietrei, acolo unde apa o spălase de amintiri, îmi înfig degetele în carnea ei, pulsează sub ele fierbinte fără să fi fost atinsă de soare. Păşesc. Pun un picior în faţa celuilalt, caut asperitaţile, mă agăţ, mă respinge, uitase că mă iubise cândva, că am iubit-o. Soarele zâmbeşte încă palid peste albul pietrelor din albia râului ca şi cum nimic nu se întâmplase, ca şi cum nimic nu era pe cale să se întâmple.
– Vino să vezi, apa ne-a zidit în pietre, îmi strigă rădăcinile. Îmi întorc privirea, pietrele se furişaseră printre rădăcini şlefuite de apă. Zâmbesc amar. Licuricii plecaseră în întunecimea pădurii şi ferigile se mai agăţau speriate între două frunze. Un rug mă muşcă cu poftă de picior. De când îi zidiseră şi lui rădăcinile, pietrele nu-l mai hrăneau. Îl împing uşor într-o parte, picăturile de sânge îi înroşesc frunzele şi ştiu că îi vor ajunge o vreme cât să poată vieţui.
Trebuie să-i ajung din urmă. Ei sunt deja la pescari, le dau bineţe şi-i întreabă ce-i dincolo de cotul râului, probabil răspunsul a fost evaziv devreme ce merg mai departe căutând. În mijlocul apei s-a ridicat impunătoare piatra amăgirilor să-şi crească muşchiul verde printre alge. Pe celălalt mal grota s-a înveşmântat în verde ca să nu-i vadă nimeni ochiul întors spre pământ. Ne oprim. Nu mai este drum pentru oameni, pescarii au spus că dincolo nu mai este nimic dar n-au fost crezuţi. Ei bănuiau că mai este ceva, dincolo sunt cele trei lumi, doar că în lumina crudă totul devine plat şi nu mai pot fi văzute. Soarele s-a ridicat peste vârful dealului, peste pădure şi inundă totul, umbrele se strâng şi se fac tot mai mici, apa se face oglindă şi lumina călătoreşte pe raze între soare şi râu. Mierlele s-au acuns din nou printre frunze şi au început să picotească, licuricii s-au furişat în scorburile răchitei aşteptând umbrele lungi ale înserării.
– Te aşteptam, murmură încet crengile răchitei, ţi-am deschis drum către casă, licuricii te vor călăuzi, frunzele le-am trimis în sus pe apă.
– Răbdare, încă puţină răbdare şi mă voi întoarce, lasă-mă doar cât să mă asigur că ea poate.
Puţin mai încolo ei îşi clătesc feţele în apa străverzie alungând nesomnul. Frunzele salciei sclipesc lunguieţe, subţiri ca lamele de cuţit peste undele râului.
– Peştii ! Inda, priveşte peştii cum zboară ! Ea priveşte cu încântare, el închide ochii zâmbind, eu respir liniştită. E aproape gata, soarele a devenit stăpân peste toate şi amăgirile nopţii s-au retras în adâncuri de pădure ducând cu ele negurile, glasul pietrelor şi al apei.
– Dacă aş putea…dacă aş putea zbura ca şi peştii, vezi, ei înoată în apă şi zboară în aer…dacă aş putea… dacă aş putea… ce obosită sunt, abia dacă-mi mai simt picioarele, parcă n-ar fi ale mele, parcă nu le mai am.
Începe să se întâmple, îmi spun în sinea mea, bucuria împlinirii are gust amărui de despărţire, începusem să-i îndrăgesc, nu acum, îi îndrăgisem din prima clipă.
– Haideţi să ne odihnim puţin înainte de a ne întoarce, spune el arătându-ne o piatră mare, albă din mijlocul râului. Acolo ar fi numai bine, aţi putea vedea peştii de aproape iar razele soarelui nu ard atât de tare deasupra apei, vântul le va alunga căldura.
Trecem prin apa până ajungem la piatră. E răcoroasă, rotundă, plată, brăzdată de trei şănţuleţe înguste. Piatră pentru trei, îmi spun în sinea mea în timp ce ne întindem unul lângă celălat. Peştii se adună în cârduri argintii la picioarele noastre unduindu-se, îndepărtându-se, apropiindu-se, rotindu-se într-o horă magică îmbătătoare. Îi urmărim o vreme pâna când pleoapele cad grele peste privire ferind ochii de lumina orbitoare,pentru o clipă…doar pentru o clipă…
– Ei zboară, zâmbi fata prin somn.
– Ea pleacă, se întristă privirea lui.
– Voi sunteţi, murmuram eu.
Soarele ajunsese la amiază iar razele cădeau peste noi ascuţite ca nişte cuţite de obsidian. Somnul acoperea privirea lăsând doar urma de lumină să ne pătrundă albastră şi îndepartată în gând precum lumina lui Aldebaran.

Înserarea cobora peste dealuri . Departe în zare se adunaseră nori grei aşteptând fulgere care să-i elibereze de ploaie. Prin curte oamenii umblau încă buimaci de căldura zilei aşteptând noaptea să se poată din nou bucura de magia ei.
O fată repeta textul unei piese de teatru. Cuvintele curgeau uşoare, fără să se împiedice, ştiute pe dinafară, ‘ca apa curg’ zâmbi în sinea ei, ştiind. El îşi descărca fotografiile şi îşi opri o clipă privirea peste ultima dintre ele. Zâmbi sirenelor adormite pe piatra cea albă ştiind că nu mâna lui fusese cea care ţinuse aparatul când ele s-au întipărit în memoria lui. Mai încolo, sub nuc, îmi adunam lucrurile ştiind că a doua zi ei vor vedea o fată ieşind stingheră pe portiţa veche cu rucsacul în spinare păşind către  locul de unde venise dar nu vor şti că nu sunt eu.