Soliloc

Nopţile au început să albească lângă tâmplele mele ascultând bătaia şchiopătată a inimii şi pândind gândul pustiu ce oscilează între iluminare şi deşertăciune. Cioburi de memorie rănesc până la sânge amintirea aceea.
O iubesc pentru că e singura de pe vremea când trăiam şi nu-ţi dau voie să o ştregi. De ce-mi tot spui că singura mea amintire e durerea? E a mea şi e singurul sentiment pe care îl cunosc !
Pornesc încă odată de-a lungul curcubeului crezând şi înşelându-mă deopotrivă.
Iarăşi trişezi!
Mereu în locul roşului dau peste albastru. A fost greşeala mea când într-un moment de slăbiciune ţi-am spus că roşu aprins îmi ascunde durerea.
Nu-i nimic, îmi voi înveşmânta amintirea în alb şi nici nu vei şti că între timp mi-am schimbat religia.

Anunțuri

4 răspunsuri to “Soliloc”

  1. Cu cât e mai strălucitor ambalajul în care înveleşti o amintire tristă, cu atăt aceasta e mai dureroasă şi mai greu de suportat…

  2. N-ai ascultat cu atentie !

  3. Uneori ,când cineşti un text, ai impresia că între rânduri mai este o poveste, cumva de plan secund, o poveste pe care ai senzaţia că o simţi.
    Eu, în cazul acesta, aşa am înţeles povestea aceea… ca fiind povestea unei tristeţi.

  4. E povestea unor culori, uneori culorile sunt triste.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: