Noaptea vrăjitoarei

– Inda?! Mai auzisem vocea aceea sau doar o închipuisem ? o visasem ? oare era vis ? încă mai dormeam ? Deschid ochii, amprenta palmei s-a întipărit în pânza cortului, palma mea i-a căutat conturul, a atins-o. Era reală. Nu visam. Clipesc ca şi cum aş mai putea deschide alţi ochi. Întuneric.
– Două minute cât să mă îmbrac. Cât e de întuneric!
Trag ceva pe mine, nu văd ce, să nu fie pe dos, mă fulgeră un gând, nu are importanţă cum e, gândul dispare la fel de repede cum apăruse. Ies din cort în şoaptă, ca şi cum aş putea păşi şoptit ; chiar pot. Întuneric, e bine. Ei stăteau acolo gata de drum, eu gata să mă dărâm. Ce ar trebui sa fac ? Să spun  bună dimineaţa ? e noapte, ar fi mai corect să spun bine aţi deschis ochii, nu ştiu ce să fac, bâiguiesc ceva. Ar trebui să mă simt stingheră. E prea întuneric pentru asta, în lumină ar fi fost altceva. Pornim la drum, nu ştiu bine pe unde, ştiu doar încotro. Spre râu. Atât. E de ajuns.
– Apropos, ea e Ani ! Zâmbesc, oricum nu se vede, întind mâna, Inda, mâna ei era mică şi delicată, ca de copil, zâmbesc cu adevărat.
Îmi trec breteaua genţii peste cap, aşa ca poştaşii, o pipăi în grabă să recunosc formele ce nu aveau voie să lipsească de acolo :aparatul foto, acumulatorii, caietul, pixul, ţigările, restul ştiu că sunt, e geanta mea albastră dotată cu minim necesar pentru supravieţuire.
Păşesc în urma lor călcând ca din pod pe drumul denivelat. Roua se aşezase peste noapte şi potolise praful. Nici o geană de lumină, luna n-a mai avut răbdare şi a plecat să-şi caute jumătatea lipsă, ar trebui să o întregesc cu un nor, mi-am spus, gândindu-mă că voi ţine minte până seara următoare.Tăcerea plutea uşoară peste noapte.
– Voi ştiţi încotro mergem ? întreb doar ca să am sentimentul că mergem împreună .
– Da, spre râu, veni prompt răspunsul lui.
– Dar ştii drumul, nu ? ai mai fost !
– Da, dar pe o scurtătură nu pe aici, oricum ştiu direcţia.
Nici eu nu cunoşteam drumul însă el mă cunoştea pe mine şi ştiam că ne va duce acolo unde trebuie. Departe, o bufniţă îmi striga să ne grăbim.
– Drumul e lung şi răsăritul aproape.
– Spune-i să mai aştepte, să-i lase timp, el trebuie să poată vedea, ea trebuie să poată zbura.
Încuviinţează şi fâlfâie greu din aripi adormind întunericul, cum ar spune legănat mai rămâi, mai rămâi…. Grăbesc pasul ca să ajung în dreptul lor. Ea păşeşte uşurel de parcă ar dansa peste pietre, eu pe partea cealaltă a drumului alunec mereu, el îmi întinde mâna. Mă sprijin uşor, n-ar trebui, s-ar putea să-l dezechilibrez, el trebuie să aibă grijă de aparatele lui nu de mine, eu sunt cea care trebuie să am grijă de tot. Ştiu că voi aluneca tot drumul până când mă voi aşeza să-i vorbesc ; pământul mă tot cheamă, încă mai are să-mi spună ceva. Nu pot să mă opresc, trebuie să-i urmez, să am grijă.
Ajungem lângă prima casă, câinele îmi strigă cu voce metalică :
-Grabiţi-vă, soarele nu mai are răbdare, ultimul deal s-a înălţat cât a putut de mult în faţa lui, nu poate mai mult de atât.
-Taci, i-am şoptit, spune-le oamenilor să se trezească şi să aprindă lumina în casă, să pară că-i încă întuneric.
După câteva clipe lumina se aprinde la o fereastră. El s-a oprit, îşi scoate aparatul, schimbă obiectivele şi scrutează depărtarile să vadă.
– Încă e întuneric, nu ştiu ce voi putea surprinde, mi-ar trebui trepiedul, n-am cum să stau două minute cat durează expunerea, cu aparatul nemişcat.
Ceva mai încolo mă aşez, pământul tresare uşor şi toata iarba îşi scutură roua.
– El are nevoie de un trepied, îi şoptesc, dă-i ceva !
Jumătate de trunchi de copac se ridică în dreptul fostului gard de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna, chiar şi lichenii albăstrui întinşi peste scoarţă par adevăraţi. El îl vede şi îşi aşează aparatul, priveşte, vede, prinde în obiectiv o bănuită geană de lumină, apoi aşteaptă minutele cele două ca aparatul să o memoreze.
– Soarele stă să răsară, îmi şopteşte pământul, am vrut să-ţi spun mai demult te-am tot chemat rostogolind pietrele de sub paşii tăi, dar mâna lui nu te lăsa să te aşezi. Acum să platească pentru nechibzuinţa lui.
– Iartă-l, el încă nu ştie, voia doar să aibă grijă de mine, ajută-ne, nu mai e mult, ridică-ţi negurile şi ascunde lumina până ajungem acolo.
– Fata, de ce-o laşi să meargă înainte ? Nu ştii că Neaşteptata v-a urmărit tot drumul, v-a adulmecat la fiecare răspântie ?
– Ba da, ştiu, chiar de aceea am vrut să o am mereu în faţa ochilor, să pot avea grijă de ea.
– Ar trebui să-i vorbesc fetei, să-i spun, încă n-aţi ajuns la cimitir, Neaşteptata o să vă pândească în vale înainte de a ajunge.
– Las-o, nu o trage spre tine, fata nu te poate auzi, nu încă, o voi trece eu de locul acela. Să nu o chemi. Şi adună-ţi flăcările amăgitoare de pe morminte să nu le vadă.
Mă ridic, fata începuse să se îndepărteze. Nu trebuie să înveţe glasul pământului, al vântului trebuie să-l înveţe.
– Ar trebui să ne grăbim, spun în timp ce el îşi saltă din nou geanta pe umăr.
Pornim repejor . Pietrele au dispărut din drum, doar şanţurile săpate cu furie de ploaie într-o zi toridă de vară au mai rămas brăzdând obrazul drumului. Ne apropiem de vale. Îi simt mirosul înăbuşitor.
– A ce miroase? întreabă fata.
– Ah, e porumbul, undeva mai spre pădure trebuie să fie un lan de porumb. Recunosc mirosul, aşa e peste tot lângă lanurile de porumb, umezeala din aerul dimineţii le face să miroase mai tare. Fata se întoarce şi se uită neîncrezatoare înspre mine, nu mai insistă. Ar fi bine să mă creadă, ea locuieşte într-un oraş mare, n-are de unde şti, cea care ne urmarea mirosea altfel în orase. Arunc o privire grabită în fată. Bradul se înalţa semeţ în vârful dâmbului, flăcările se furişau potolit către rădăcinile lui.
– Uite, cruci, un cimitir ! De ce mereu în cimitire sunt brazi ?
Nu i-am putut spune de ochii ce şi-au îngustat privirea verde în fiecare ac, pe fiecare ramură, răzbind din somnul celor ce aşteptau să răsară primăvara în firul ierbii.
– E ceva legat de perenitate, de veşnica aducere aminte, mă aud încurcându-mă în lamentabile explicaţii .
Ea se mulţumeşte cu atât. Mă îngrijorează el. Tace. O vreme a vorbit vrute şi nevrute, apoi dintr-o dată a tăcut. Îi simt întrebările alunecând peste mine. Pământul a încetat să mă mai cheme. Nu mai alunec, pot sta departe de mâna lui. Dacă m-ar atinge ar afla toate răspunsurile. Nu trebuie să afle, încă nu trebuie să vadă. Mai este timp. Se aude cântecul apei. E bine, suntem aproape şi sursurul ei va acoperi răspunsurile mele care se întind nestăpânite către întrebările lui. Mai este o singură curbă şi printre copaci se va zări râul. Rămân doi paşi in urmă.
– Nu pot rămâne acum, îi şoptesc băncii din trunchiuri de mesteceni ; mă plec în faţa ultimei cruci şi apoi grăbesc pasul. Privirea lui se întoarce căutându-mă. Începe să simtă, îmi spun eu cu teamă.
– Uite râul! Vocea ei cristalină ca şi clopoţeii de la gâtul cailor sperie mierlele aţipite în frunziş. N-au cântat în dimineaţa asta, n-a fost încă dimineaţa asta. Îşi scutură aripile amorţite de lunga aşteptare.
‘Soare, soare,
hai în zare
şi-mi răsari peste ogoare,
peste negura cea mare,
peste negrele hotare,
peste… ‘
– Ce pasăre-i asta ? Ea începea să audă, doar că nu desluşea încă vocea care îngâna descântecul.
– E mierla, îi răspund grabită ştiind că data viitoare va învaţa să facă diferenţa între descântecul vântului şi cântecul păsărilor. Pădurea se opreşte brusc, fagii îşi ridică de la pământ crengile, apa prinde a îngâna peste pietre şi negurile să se ridice uşor în fuioare albe, urcând drumul pe râu către izvor.
Îmi scot aparatul foto din geantă, semn că am ajuns, el ar trebui să facă la fel în schimb îmi spune :
-Mai târziu, mai încolo, mai sus pe râu. Haide, coboară ! Îmi întinde mâna. Povârnişul e abrupt, iarba încă scăldată în rouă, aş putea aluneca…
– Ţine-mă creangă, îi şoptesc arinului ce veghează apa să nu se ridice-nspre cer. El îşi apleacă încetişor, să nu vadă nimeni, o creangă înspre mine. Mă agăţ cu mâna stângă, cu toată puterea mă ţin de ea, în timp ce dreapta se aşează pentru o clipă de-a curmezişul palmei lui. Doar o clipă, să nu apuce să-i simtă răceala, să nu ştie că în palma aceea nu se poate citi. Degetele lui s-au închis peste ale mele în întrebare mută. Mă sprijin o clipă şi mă retrag în clipa imediat următoare lăsându-i zâmbet de mulţumire. Deschid aparatul, mă rotesc ca şi cum aş căuta o imagine, apa sursură molcom, mulţumită peste pietre. Urcăm de-a lungul ei călcând pe vârfuri ca într-un dans, ultimele fuioare de neguri se ridică înspre cer dezbrăcând stâncile. Privirea lui caută, îi văd întrebările ţâşnind în toate părţile.
– Deschide-ţi sufletul, aş vrea să-i şoptesc, lasă-l să vadă ! N-am voie, s-ar întoarce spre mine. Ştiu că nu găseşte ce caută. Îmi ridic privirea spre înalt şi invoc : Arată-te !
Rămân ţintuită de durere ca şi cum m-aş dezintegra. Îl aud în spatele meu, la câţiva paşi, îşi schimbă obiectivul aparatului, a simţit că ceva se întamplă. Dealurile se îndepărtează rotunjindu-se, arcuindu-se înafară, apa se bolteşte ridicându-se spre cer, văzduhul se îngustează făcându-le loc şi-n faţă se deschide drum de lumină către trei lumi rotunde zămislite de cer. El le cuprinde cu sufletul, cu ochiul din adâncul lui, cel care poate vedea nevăzutul ; cu mintea n-are cum să le cuprindă şi de aceea le închide în memoria aparatului sperând să le poată înţelege mai târziu.
– Să văd, să văd ! doreşte ea cu nerăbdare copilarească ; el îi arată ce închisese acolo şi-i explică despre obiectivul minune care poate să rotunjească şi să… Aud gemetele surde ale stâncilor.
– Iertaţi-mă… le şoptesc, mângâindu-le cu privirea crăpăturile ascuţite din care se scurge întunericul.
– Inda, vino să-ţi arăt ! Se apropie şi zâmbeşte întinzându-mi lumile împietrite pe display. Le privesc cunoscându-le, le văd rotunjindu-se în continuare şi devenind sfere de sine stătătoare.
– De ce le-ai spus numele tău adevărat ? Doar noi avem voie să te chemăm pe numele acesta ! Aproape că scap din mâini aparatul. Îl strâng cu toată puterea până când degetele mi se albesc îngheţate. I-l întind tremurând, încerc să schiţez un zâmbet şi murmur ceva neînţeles care seamănă cu un ‘ frumos’.
– Iartă-mă, iertaţi-mă pentru durerea pricinuită, pentru amânarea răsăritului, pentru răscolirea negurilor, pentru rănile stâncilor, pentru toate iertaţi-mă şi răsplătite cu bătaie caldă de inimă vor fi ! Numele meu, ei au voie să-l rostească, sunt dintre cei aleşi, doar că nu o ştiu încă, vor afla azi. Nu vedeţi că ea dansează abia atingând pietrele şi el vede închizând ochii ?
– Nu cred ! Să văd cum va dansa ea peste mine, spune indignată piatra în timp ce începe să se boltească peste râu. Să o vad !
Abia atunci simt piatra aplecându-se pe nesimţite către râu şi fata încercând să treacă dincolo de ea. Apa sursură descântând a chemare la poalele pietrei, nisipul sclipea argintiu ca o pulbere. Va aluneca ! Scena se derulează fulgerător în mintea mea .
– NU ! apuc să strig, ai grijă ! Ea se opreşte .
– Nu se poate trece pe acolo, voi încerca pe deasupra. Se uită îngrijorată în faţa şi nu vede nici o cale de trecere. Rămân înţepenită şi simt cum ceva întunecat se ridică în mine ca un nor negru de furtună, ca o tornadă nimicind bun si rău în calea ei.
– A fost de ajuns, şuier printre gânduri. Nu ea, nu acum, nu aici. Fie-ţi de ajuns ce ţi-ai luat deja!
Apa tace, nisipul se lipeşte de piatră de parcă nu l-ar fi măcinat încă timpul. Ea se caţără uşoară spre vârful stâncii.
– Stai acolo, vin să te ajut, îi strigă el. Îmi întinde geanta şi puloverul să i le ţin şi păşeste pe piatra alunecoasă spre ea.
– Întinde-i o creangă, mă rog alunului, iar el îşi apleacă ramurile subţiri înspre ei. O mână şi-o creangă ajuta fata să coboare dincolo de piatră. Reîncep să respir, tremurul din mine se stinge, întunericul se şterge, dau să trec dincolo, să nu-i las singuri, calc pe marginea pietrei, acolo unde apa o spălase de amintiri, îmi înfig degetele în carnea ei, pulsează sub ele fierbinte fără să fi fost atinsă de soare. Păşesc. Pun un picior în faţa celuilalt, caut asperitaţile, mă agăţ, mă respinge, uitase că mă iubise cândva, că am iubit-o. Soarele zâmbeşte încă palid peste albul pietrelor din albia râului ca şi cum nimic nu se întâmplase, ca şi cum nimic nu era pe cale să se întâmple.
– Vino să vezi, apa ne-a zidit în pietre, îmi strigă rădăcinile. Îmi întorc privirea, pietrele se furişaseră printre rădăcini şlefuite de apă. Zâmbesc amar. Licuricii plecaseră în întunecimea pădurii şi ferigile se mai agăţau speriate între două frunze. Un rug mă muşcă cu poftă de picior. De când îi zidiseră şi lui rădăcinile, pietrele nu-l mai hrăneau. Îl împing uşor într-o parte, picăturile de sânge îi înroşesc frunzele şi ştiu că îi vor ajunge o vreme cât să poată vieţui.
Trebuie să-i ajung din urmă. Ei sunt deja la pescari, le dau bineţe şi-i întreabă ce-i dincolo de cotul râului, probabil răspunsul a fost evaziv devreme ce merg mai departe căutând. În mijlocul apei s-a ridicat impunătoare piatra amăgirilor să-şi crească muşchiul verde printre alge. Pe celălalt mal grota s-a înveşmântat în verde ca să nu-i vadă nimeni ochiul întors spre pământ. Ne oprim. Nu mai este drum pentru oameni, pescarii au spus că dincolo nu mai este nimic dar n-au fost crezuţi. Ei bănuiau că mai este ceva, dincolo sunt cele trei lumi, doar că în lumina crudă totul devine plat şi nu mai pot fi văzute. Soarele s-a ridicat peste vârful dealului, peste pădure şi inundă totul, umbrele se strâng şi se fac tot mai mici, apa se face oglindă şi lumina călătoreşte pe raze între soare şi râu. Mierlele s-au acuns din nou printre frunze şi au început să picotească, licuricii s-au furişat în scorburile răchitei aşteptând umbrele lungi ale înserării.
– Te aşteptam, murmură încet crengile răchitei, ţi-am deschis drum către casă, licuricii te vor călăuzi, frunzele le-am trimis în sus pe apă.
– Răbdare, încă puţină răbdare şi mă voi întoarce, lasă-mă doar cât să mă asigur că ea poate.
Puţin mai încolo ei îşi clătesc feţele în apa străverzie alungând nesomnul. Frunzele salciei sclipesc lunguieţe, subţiri ca lamele de cuţit peste undele râului.
– Peştii ! Inda, priveşte peştii cum zboară ! Ea priveşte cu încântare, el închide ochii zâmbind, eu respir liniştită. E aproape gata, soarele a devenit stăpân peste toate şi amăgirile nopţii s-au retras în adâncuri de pădure ducând cu ele negurile, glasul pietrelor şi al apei.
– Dacă aş putea…dacă aş putea zbura ca şi peştii, vezi, ei înoată în apă şi zboară în aer…dacă aş putea… dacă aş putea… ce obosită sunt, abia dacă-mi mai simt picioarele, parcă n-ar fi ale mele, parcă nu le mai am.
Începe să se întâmple, îmi spun în sinea mea, bucuria împlinirii are gust amărui de despărţire, începusem să-i îndrăgesc, nu acum, îi îndrăgisem din prima clipă.
– Haideţi să ne odihnim puţin înainte de a ne întoarce, spune el arătându-ne o piatră mare, albă din mijlocul râului. Acolo ar fi numai bine, aţi putea vedea peştii de aproape iar razele soarelui nu ard atât de tare deasupra apei, vântul le va alunga căldura.
Trecem prin apa până ajungem la piatră. E răcoroasă, rotundă, plată, brăzdată de trei şănţuleţe înguste. Piatră pentru trei, îmi spun în sinea mea în timp ce ne întindem unul lângă celălat. Peştii se adună în cârduri argintii la picioarele noastre unduindu-se, îndepărtându-se, apropiindu-se, rotindu-se într-o horă magică îmbătătoare. Îi urmărim o vreme pâna când pleoapele cad grele peste privire ferind ochii de lumina orbitoare,pentru o clipă…doar pentru o clipă…
– Ei zboară, zâmbi fata prin somn.
– Ea pleacă, se întristă privirea lui.
– Voi sunteţi, murmuram eu.
Soarele ajunsese la amiază iar razele cădeau peste noi ascuţite ca nişte cuţite de obsidian. Somnul acoperea privirea lăsând doar urma de lumină să ne pătrundă albastră şi îndepartată în gând precum lumina lui Aldebaran.

Înserarea cobora peste dealuri . Departe în zare se adunaseră nori grei aşteptând fulgere care să-i elibereze de ploaie. Prin curte oamenii umblau încă buimaci de căldura zilei aşteptând noaptea să se poată din nou bucura de magia ei.
O fată repeta textul unei piese de teatru. Cuvintele curgeau uşoare, fără să se împiedice, ştiute pe dinafară, ‘ca apa curg’ zâmbi în sinea ei, ştiind. El îşi descărca fotografiile şi îşi opri o clipă privirea peste ultima dintre ele. Zâmbi sirenelor adormite pe piatra cea albă ştiind că nu mâna lui fusese cea care ţinuse aparatul când ele s-au întipărit în memoria lui. Mai încolo, sub nuc, îmi adunam lucrurile ştiind că a doua zi ei vor vedea o fată ieşind stingheră pe portiţa veche cu rucsacul în spinare păşind către  locul de unde venise dar nu vor şti că nu sunt eu.

Anunțuri

5 răspunsuri to “Noaptea vrăjitoarei”

  1. o experienta stranie. o alergare continua, de park vietile lor tineau de asta. personificari,graba,multa graba pentru a ajunge..UNDE ? asta nu inteleg. k sa vada pestii ?
    sau , poate nu inteleg pt k incerc sa rationez povestea..sa inteleg cu mintea rece.
    probabil e nevoie de alt fel de intelegere.
    de fapt,nici nu te intreb.., mi,ai da iar un rasp evaziv si relativ. ma intreb pe mine.

    • Totul tine de lumina in care poti sau nu poti vedea lucruri si lumi. Cei care nu le vad spun ca nu exista si ca sa-i convingi trebuie sa-i lasi sa vada macar o particica, chiar daca ei nu inteleg ce vad.

  2. da,poate ai dreptate,inda.. poate nu vad lumi,sau cum le vezi tu,cel putin.. dar nu,s inchis la minte,nicidecum. intr,o viziune spirituala k a mea,sunt convins k exista mult mai multe lucruri decat percepem .

  3. nu, n,am apukt, din pacate.. orice varianta, e speciala la tine. si te lasa in ceata,indiferent k e mica,mare,sau din 3 cuvinte .:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: