Metamorfoza

S-a întors aseară îngerul.
– Te-am căutat şi nu erai în tine !
Avea o voce egală, doar ochii îi sticleau verzi, ca de reptilă. Nu era nici reproş, nici regret, nimic. Constatare. Părea schimbat, nu-mi dădeam seama ce îi lipsea. Îi lipsea ceva. Am avut un sentiment ciudat, nedefinit, de lipsă, de gol.
-Trebuie să te întorci, mi-a spus, acum cât încă mai poţi, cât încă îţi mai aparţii.
– Înger, m-am uitat iscoditoare la el, i se mai întâmpla uneori să o ia razna, eu sunt aici, tu ai fost cel care a plecat. Iţi aminteşti ? Îmi porunceai atunci să fiu fericită.
– Dar nu eşti, de aceea a trebuit să mă întorc, să-ţi spun, încă îţi aparţii, întoarce-te !
– De unde să mă întorc, înger ?
N-a schiţat nici un gest, părea obosit, a ridicat doar spre mine privirea verde, nu clipea. Pentru o fracţiune de secundă privirea a trecut prin mine dincolo. Un fior rece îmi cobora pe şira spinării, verde precum o şopârlă. Senzaţia de frig se amesteca cu cea de gol. Instinctiv mi-am cuprins umerii cu palmele.
-Din albastru, a spus el focalizându-şi de data asta privirea pe mine, în ochii mei, ca şi cum ar fi întrebat în loc să răspundă. Vocea lui era cu un pas în urma gândului meu. Ştiusem că asta va spune, el nu făcea decât să repete, ştiam că va întreba mai departe :
– Îl iubeşti ?
Am tăcut. Am ucis gândul încă nenăscut iar vocea lui a tăcut şi ea.
– Te iubeşte ?
Deja învăţase, vocea se transformase din gând în ecoul acestuia.
– Nu ştiu, înger, tu ar trebui să-mi spui.
– El ar trebui să-ţi spună, eu te-am iubit dar nu m-ai întrebat. Ce cauţi acolo ?
– Îl aştept.
– Nu-i de ajuns.
– Ba da, este, el vine mereu, poate în felul lui mă iubeşte, ştiai că se oglindeşte în mine ?
– Sufletele celor singuri nu oglindesc nimic, ţi-am mai spus !
– Nu, nu-i adevărat, mi-ai spus că cei fără suflet nu se pot oglindi, el are suflet.
– Da ? Şi cum e ?
– Albastru, am spus eu zâmbind, iar el îl oglindeşte pe al meu, tot albastru, de aceea nu-i nici o diferenţă între noi, suntem două oglinzi, fiecare reflectând albastrul din cealaltă.
L-am văzut întunecându-se, ochii se îngustaseră şi privirea ţâşnea verde ca un tăiş de cuţit. Simţeam urletul închis în el izbindu-mi-se de tâmple.
– Tu eşti oglindă, el e albastru. Atât. El nu e oglindă, tu nu eşti albastră. Trebuia să fie invers. Nu-i clar ?
M-am gândit o clipă. Dacă avea dreptate? Eu n-aveam suflet, poate chiar nu m-am oglindit..
– Înger, poate ai dreptate, da, mi-ai spus că cei fără suflet nu se pot oglindi, poate nu m-am oglindit, că nu aveam cu ce. Sufletul, îţi mai aminteşti când ţi-l dădusem să ai grijă de el şi l-ai pierdut la cărţi ?
Privirea lui a încetat să mai doară, verdele nu mai părea metalic şi crud, semăna cu cel al ierbii acum, molatic, unduitor, fremătând… aveam impresia că se subţiază cumva, că se alungeşte… Dacă nu mi s-ar fi părut ca un foşnet aş fi spus că-i vocea lui cea care îmi spunea stingându-se ca un fâşâit prin iarbă :
– Nu ţi-ai dat seama ? Ţi-l dădusem în schimb pe al meu, de aceea n-am mai putut să fiu…
– Ce n-ai mai putut să fii, înger ?
Privirea lui aluneca prelingându-se peste mine fluidă. L-am privit din nou şi-am tresărit. Mă obişnuisem să le ştiu acolo, prăfoase, cel mai adesea ponosite, cu penele mereu în dezordine, târându-le uneori după el prin colbul drumului, oricum nu le folosea niciodată sau poate doar nu-l văzusem eu .
– Înger, aripile tale… unde-s aripile tale ?
Privirea lui continua să alunece şiroind peste mine, fluidă, alunecoasă şi verde ca şi cum ar fi căutat un loc unde mai fusese, un loc pe care-l ştia şi într-un târziu l-a găsit şi s-a încolăcit acolo.. pe glezna mea stângă.
Mai fusese cândva. Abia atunci l-am recunoscut.

Anunțuri

8 răspunsuri to “Metamorfoza”

  1. da. si tu le zugravesti asa de bine. ai un talent neobisnuit. Imi place k esti profunda,dar nu in sensul pesimist,asa. am cunoscut alte creaturi ce erau asemanatoare,dar vedeau totul in negru,erau chiar lugubre. Intr,un fel ,te asemeni cu mine :).

  2. adik esti profunda,fara a fi lugubra. vezi lumea metafizic,oarecum,spiritual,fara sa te jelesti k viata n,are sens, fara sa desenezi capete de morti,fara urat. Zbori in inaltimi,iar dak te cufunzi un moment, o faci filosofic 🙂 . km asa

    • viata mereu are sens doar ca uneori nu coincide cu al nostru si atunci iesim pe aratura. Daca revenim sau nu la drum e alegerea noastra. Era undeva un dialog care mi-a placut mult cand l-am citit
      „- Viata asta e foarte grea!
      – In comparatie cu ce?”

  3. Desigur k are. Are un sens..unic. Si uneori indicatoare. Alteori,e mult ghetus pe drum,si mai cadem.Alteori e drumul lin, cu iarba k cea din „umbra” . Uneori,ninge,si e frig,si nu gasim adapost. Alteori e vara. Daca stiu ceva insa,e k n,am de gand sa ma „opresc” pana la capatul drumului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: