Arhivă pentru Februarie, 2010

Oraşul care nu mai sunt eu

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , on Februarie 13, 2010 by inda of wind

Umblu prin mine cum aş umbla
printr-un oraş demult părăsit.
Mă rătăcesc uneori, înainte îl cunoşteam,
ştiam fiecare straduţă, fiecare zid…
El avea forma mea.
Acum are o formă ciudată,
schimbătoare, pe care nu o cunosc.

Stau uneori la fereastra ochiului
şi privesc spre intersecţia dintre
gândul tău şi inima mea.
Nu mai trece nimeni pe-acolo,
semafoarele clipesc intermitent:
Verde! verde! verde!
Ochiul tău întors spre ziua dintâi.

Rătăcind pe trotuarele întunecate ale minţii
privesc spre geamurile unde mai licăreşte palid
lumina câte unei clipe demult trăite.
Ici şi colo mai văd trecând cate o umbră,
fantoma tăcută a celor ce-au vieţuit odată
în sufletul meu…

Mişcător, oraşul acela care nu mai sunt eu,
ia forma celor care i-am iubit.

Mai trec câte-odată pe acolo
un gând de la ei,
o privire de la ceilalţi,
un gest de la el,
zâmbetul ei,
iubirile noastre,
indiferenţa voastră,
uitarea ta,
dar nimic al meu…
Niciodată,
nimic al meu…

Anunțuri

Cana de ceai

Posted in Şarpele cu aripi with tags , on Februarie 10, 2010 by inda of wind

Se înnoptează, Doamne, şi cad pieziş egrete
În cana mea cu ceai de toamnă şi pelin,
Tu mă dezbraci de frunze, de umbre, de şosete
Şi verbul amintirii mă pui să îl declin.

Iar trece noaptea asta şi-mi cresc în talpă frunze,
Bolnavă sunt de drumuri şi mi-am făcut fetiş
Din ochiul tău cel rece şi-amarul de pe buze
Şi-nalţ spre iarnă rugă pân’ la acoperiş.

Se schimbă anotimpul şi văd printre perdele
Cum şoldul mi-l atingi cu teamă şi cu dor,
Cuvinte surdo-mute cârpesc cerul cu stele
Şi voi uita la noapte din tine să mai zbor.

Se stinge întrebarea ce-o port tăcut sub pleoapă,
Gheţarii despărţirii se strâng în jurul meu,
Iar vocea amintirii în treacăt mă dezgroapă
Ca un inel pe deget făcut din curcubeu.

Tabla despărţirii

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on Februarie 8, 2010 by inda of wind

Niciodată n-a fost lumea mai săracă
decât atunci când ai vrut să mă-nveţi
împarţirea la doi.
Dar cum toate visele îmi sunt impare
tu ai luat frunzele toamnei,
el a risipit cenuşa verii
şi pentru că a mai rămas rest
o iluzie ce n-a trebuit nimănui
cu nesfârşită grijă am luat-o în palme
să cresc din ea vis tămăduitor
pentru toate dimineţile ce vor veni fară tine.
Niciodată n-am reuşit să învăţ
împărţirea la doi,
poate de aceea am lăsat mereu
lumina întreagă şi doar întunericul
l-am sfâşiat cu ţipătul neputinţei mele.
Să nu mă mai împarţi la doi niciodată !

Năluca

Posted in Uncategorized, Şarpele cu aripi with tags , , , on Februarie 3, 2010 by inda of wind

Străină lacrimă de tăcere
se prelinge ca o şopârlă
în întunericul oglinzii pe când
trupul tău, templu păgân
în care se ofileşte inima mea
ajunsă ofrandă fără altar,
se îndepărtează precum parfumul
ultimei veri arse de soare.

A cui nălucire-mi amăgeşte umbra?

Funia

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , on Februarie 2, 2010 by inda of wind

Sunt câteva vorbe ale lui Zorba către „stăpân” în romanul lui Kazantzakis:
„Nu, nu eşti liber, spuse. Funia de care eşti legat este puţin mai lungă decât la ceilalţi oameni, asta e tot. Domnia ta, stăpâne, ai o funie lungă, te duci şi vii, crezi că eşti liber, da’ funia n-o tai. Şi dacă n-o tai…”

Ea tăiase funia într-un moment de furie. S-a trezit dintr-o dată liberă. Stătea cu capătul acela de frânghie în  mână şi se uita la el. Era simbolul libertăţii ei. Acum putea să facă orice, să meargă oriunde, putea să atingă toate lucrurile la care nu ajunsese până atunci. Dar cu cât ajungea mai aproape de ele constata că nu mai sunt aşa cum păreau când le privise de departe. Constata cu stupoare că nici nu o mai atrag, nici nu şi le mai doreşte.
Mergea fără ţintă pe toate drumurile care i se deschideau în faţă. Uneori se împiedeca, intra în locuri întunecate, cădea, alteori lumina prea puternică o orbea. Obosise. S-a aşezat pe pământ şi privea capătul de funie ce-l purta cu ea. Închise ochii să-şi amintească cum era pe vremuri când era legată, să poată conştientiza că acum, fiind liberă, este şi fericită.
În faţa ochilor îi apăru un cerc bătătorit de paşii ei. Cunoştea fiecare denivelare, fiecare asperitate pe care încercase sa o netezească. Acolo nu s-ar fi împiedecat şi nici nu ar cădea aşa cum o face acum, îi străfulgeră prin minte. Acolo ştia în permanenţă ce căuta şi unde se situează. Acolo avea un reper. Şi dintr-o dată constată că îi lipseşte acel punct fix în jurul căruia gravita pe orbite concentrice, mai apropiate sau mai îndepărtate. Atunci putea să aprecieze apropierea sau depărtarea de lucrul dorit sau de limita neputinţei ei… la doi paşi, la cinci paşi…uneori era frustrant, dar măcar ştia. Acum nu.
Brusc s-a ridicat şi cu o energie nebănuită a luat-o la fugă spre cercul pe care-l bătătorise cu lacrimi de furie şi neputinţă, cu zâmbete naive, cu speranţe, cu revoltă, cu frustrare…
Nu ştia încotro s-o apuce, dar ştia măcar unde vrea să ajungă şi ce voia să facă. Izbucni într-un hohot de râs, iar lacrimile începuseră să-i curgă şiroaie pe obraji.
Acum ştia.
Voia să reînnoade funia. Să intre din nou în cerc, pentru că numai acolo putea să-şi dorească, iar acolo dorinţele ei aveau nume. Acolo totul avea un sens… uneori era inversul acelor de ceasornic… dar sensul exista!

Spirale

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on Februarie 2, 2010 by inda of wind

Încă te mai aştept la marginea nopţii
când degetele înserării se alungesc alunecând în albastru
lăsând amăgitoare umbra din vise să ne cuprindă,
când îngerii îşi scutură de ţărână aripile
şi renunţă la nemurire devenind clepsidre
în care tu eşti timp trecând prin mine,
eu sunt nisip urcând prin tine,
mereu întorşi unul înspre celălat.
Apoi presimt trupurile noastre amestecate în noapte
înfăşurându-se-n spirale tot mai strânse,
tot mai înalte, devenind un singur fir de lumină,
vibrând, explodând şi născând universuri.

Şi atunci mă închin, ţie, celui venit din albastru
şi reîncep să zbor cu aripa ta,
liniştit, rotund, aşteptând la marginea nopţii
înserarea să se alungescă în vise
amăgind.