Cana de ceai

Se înnoptează, Doamne, şi cad pieziş egrete
În cana mea cu ceai de toamnă şi pelin,
Tu mă dezbraci de frunze, de umbre, de şosete
Şi verbul amintirii mă pui să îl declin.

Iar trece noaptea asta şi-mi cresc în talpă frunze,
Bolnavă sunt de drumuri şi mi-am făcut fetiş
Din ochiul tău cel rece şi-amarul de pe buze
Şi-nalţ spre iarnă rugă pân’ la acoperiş.

Se schimbă anotimpul şi văd printre perdele
Cum şoldul mi-l atingi cu teamă şi cu dor,
Cuvinte surdo-mute cârpesc cerul cu stele
Şi voi uita la noapte din tine să mai zbor.

Se stinge întrebarea ce-o port tăcut sub pleoapă,
Gheţarii despărţirii se strâng în jurul meu,
Iar vocea amintirii în treacăt mă dezgroapă
Ca un inel pe deget făcut din curcubeu.