Alt drum, acelaşi drum

Alt drum, acelaşi drum, cine mai ştie… cert este că  starea e aceeaşi ca şi atunci, trebuie să merg, nu ştiu de ce, măcar acum ştiu unde. E înnorat, lumină fără anotimp, nimeni pe drum, răspântiile-s pustii, vântu-n toate rănile mă doare, începe să mă cuprindă un sentiment de zădărnicie, nu spun nimic dar mă întreb dacă nu cumva caut o lume care nici măcar n-a existat altundeva decât în mintea mea. Caut cu privirea indicatoarele de la marginea drumului ca şi cum ar fi singura certitudine că  locul există. Mă opresc la răspântie, indicatorul nu e acolo dar mă încăpăţânez să cred că există undeva; nu ştiu dacă dorinţa mea de a-l găsi l-a făcut să apară sau doar îl mutase cineva în altă parte. Stătea înfipt în mijlocul câmpului arătând spre pământ, iarăşi nu ştiu de ce, poate de acolo trebuie să  începem când ne căutam, dinspre rădăcini. Îmi zâmbesc încurajator şi pornesc mai departe pe drumul dintre gardurile care stau să se dărâme împărţind inutil vara de toamnă. Şerpuind uşor drumul rătăceşte printre copacii care se pregătesc pentru marea simfonie a toamnei. E abia începutul însă chiar de la primele acorduri de culoare, crengile încep să se caute între ele întinzându-se dureros unele către altele să nu le găsească singure îngheţul ce va veni. E un fel de pregătire febrilă care se transmite, o simt în fiecare por, realizez abia acum că starea care mă cuprisese şi prima dată era tot un fel de pregătire dar n-am ştiut pentru ce.
Înca mi-e teamă de momentul în care voi întâlni oamenii, ce voi spune? ce vor spune? Îi întâlnesc, fără mirare, ca şi cum ar fi fost cel mai normal lucru să fiu acolo, ca şi cum se întâmpla mereu să le bată cineva la poartă şi să ceară voie să fotografieze iarba de pe coteţ şi porcii din ogradă. Bunicul cuiva aduna nuci. Îi dau bineţe şi cer voie să intru în curte, aflasem ca lui trebuia să-i cer voie. Îşi ridică privirea înspre mine şi dintr-o dată devine şi bunicul meu. Ar putea fi al tuturor oamenilor, atâta seninătate şi  împăcare are în ochi, dar începe să-mi vorbească despre copii ce i s-au risipit prin lume care încotro şi  de ce au rămas „hleaburile” acelea vechi, până când mă fulgeră din nou dorul de un bunic al meu care să-mi vorbească despre veşnicie. „Du-te că-i deschisă portiţa, fă ce vrei numa’ s-o închizi când ieşi.” Mă duc, în vară doar încetinisem când am trecut pe acolo, nu mă oprisem dar mi-am dorit după aceea să o fi făcut. Am închis portiţa când am ieşit să nu se piardă nimic din pacea care domnea dincolo de gardurile din lemn. Iustin mi-a spus că mai sunt case părăsite ” vezi, pă unde-i mâţa aia, noa p-acolo cobori în vale şi ….” . Îi spun că nu vreau case părăsite, vreau case cu oameni în ele dar când mă voi întoarce poate  mă voi opri să  văd şi  casa aceea. Îmi imaginam deja că  va fi o casă foarte tristă care-şi  spune singură poveştile în care cu siguranţă a fost odată…
Plec mai departe, nerăbdarea dispăruse ca prin farmec, locul exista cu adevărat şi era locuit de oameni în carne şi oase. Ajung la magazin şi de acolo pornesc pe jos că poate-i rău drumul. De fapt ştiam că pot ajunge cu maşina până la capăt dar ceva din mine voia să repete acelaşi ritual ca prima dată ca şi cum dacă aş repeta asta şi restul se va repeta. Garduri de sârmă ghimpată despart lumea de lume. Prunii îşi apleacă până la pământ crengile grele de prune. Întind mâna şi iau una, o şterg de mâneca aşa cum făceam când eram mică, o desfac să-i scot sâmburele şi gustul copilăriei se amestecă halucinant cu cel al toamnei. Trec pe lângă şcoală, pe lângă biserică, dar mă înclin doar când ajung în faţa porţii. Mă opresc şi uit să respir. Miroase a frunze si-a pământ. Curtea-i pustie, mesele lipsesc, frunzele năpădiseră totul foşnind uscat peste urmele tuturor paşilor. Tanti Mărioara vine cu căruţa de pe câmp, aduce ” pepini şi nintă că a hi bună de ceai la iarnă”. Apare in fugă şi  Prichindel, mă adulmecă sare în jurul meu dar nu trebuie să mă tem, „aşa face el cu toată lumea că-i jucărios”. Tanti Mărioara deschide porţile şurii să intre cu căruţa. Nu ştiu ce cal îi ăla, venise cu el un băiat care ” îi beteag, îl dor dinţii” avea un fular înfăşurat în jurul feţei, îl dă la o parte şi  zâmbeşte în timp ce-i apare o grimasă de durere, apoi îsi acoperă faţa la loc. Sigur, tanti Mărioara nu-şi mai aminteşte de mine, nu ţine minte pe toată lumea ” o fo vo 70 odată când o zis Sigina că nu ajunge pâinea şi mai trebe făcută”. Cu uimire mulţumeşte pentru cafea şi  drojdie. „Să-ţi deie Dumnezo noroc şi  sănătate, tomna trebe să fac mâine în cuptor, mi-a hi bună, restu’ oi pune-o în frigider” îmi şopteşte în timp ce-şi aminteşte ” ioi, ai fo acolo sub păr când veneam cu vaca şi ţi-am dat pere”. Zâmbeşte mulţumită că totuşi şi-a amintit. Cer voie să merg să fac nişte poze pe acolo pe unde erau corturile, pe sub nuc, pe la găbănaş. ” Cum să nu, du-te, numa’ că am p-acolo împrăştiat nişte fân rău, nu-i bun numa pentru aşternut şi-i hâd ca l-o plouat şi-i plin de găteje cum o picat din pruni” îmi explică îmbujorându-se uşor că peisajul ar putea fi inestetic. Îi explic că nu trebuie sa fie mereu frumos, doar să fie real. Ajung lângă nuc. Găsesc o bucăţică din şnurul violet cu care era prinsă prelata cortului meu. Din nou uit să respir. Caut în jur dar nu găsesc nimic altceva, doar iarba părea călcată pe alocuri acolo unde fusese alt cort. Mă asez pe iarbă şi-mi aprind o ţigară. Închid ochii şi pot vedea totul exact aşa cum a fost. Îmi caut telefonul, trebuie să spun şi altcuiva că nucul e în continuare acolo, că are încă mai multe frunze decât pot eu să număr, că atunci când adie vântul lumina se sfărâmă între ele, că dacă ar fi noapte stelele ar licări şi poate greierii ar… Nu, greierii nu mai cântă, e toamnă, e frig şi căldura ce-o simţeam e doar de la ţigara care stă să-mi ardă degetele. Mă ridic, fac studiu de caz pe licheni şi pe frunze, adun câteva nuci, oferile-aş şi n-am cui, îmi adun gândurile împrăştiate şi mă întorc. Cineva strigă după mine. Mă opresc, mă ajunge din urmă, după prezentările de rigoare nimeni nu află nimic relevant pană când vine vorba de tabără şi atunci ne luminăm, nenea Ioniţă era cel pe care îl învăţase Domnu’ Nucu să cânte din frunză, îi spun că îmi amintesc, că era într-o duminică dimineaţa când veneau pe cărare şi cântau, faţa i se umple de zambet cald, strigă la tanti Mărioara să facă ea o cafea pentru domnişoara „că-i departe să merem până la mine”. Tanti Mărioara se scuză şi spune că va dura puţin că i s-o stins focu’ în sobă şi se teme să aprindă butelia da’ să vină el să facă ce trebe făcut. Se rezolvă până la urmă, nenea Ioniţă aprinde butelia, nu ştiu cine face cafeaua că între timp eu mai dau o raită prin curte, o găsesc pe Ica stând împreună cu vacile şi privind cu jind către singurul măr rămas agăţat de o creangă. Prichindel aleargă purcelul cel negru de care ar putea depinde în mare măsură viitorul taberei în timp ce eu privesc cu gura căscată fragii nebuni care n-au găsit alt loc în care să crească decât părul dinaintea şurii. Pe laiţă o bătrână se uită la mine şi spune cu voce egală ” am ştiut că ai venit aici”. Atât. Îşi pleacă pleoapele peste ochi în semn că nu mai are nimic de spus în timp ce mă cuprinde din nou senzaţia că tot ce se întâmplă are un rost doar că el e mai presus de înţelegerea mea. De sub umbrarul de viţă de vie strugurii atârnă grei şi năuci de aşteptare, mai încolo „galbena gutuie dulce-amaruie” zâmbeşte strâmb peste visul prunilor de lângă drum ameţiţi deja de neştiutele beţii iar seminţele viitoarelor salate stau ascunse în castraveţii aliniaţi frumos pe târnaţ. Intru în casă, cafeaua abureşte în ceşti, ne adunăm în jurul mesei ca şi cum am fi facut-o de nenumărate ori, poveştile încep să se depene până când ajungem la concluzia ca toată lumea cunoştea dinainte pe toată lumea. Chiar şi câinii care nu puteau sta o clipă locului se aşezaseră cuminţi lângă sobă şi picoteau aruncându-ne din când în când câte o privire. Nici n-am băgat de seamă că în timp ce degetele mi se încălziseră încolăcite în jurul minusculei ceşcuţe de cafea, soarele coborâse după dealuri. Îmi iau rămas bun cu cuvinte puţine „să mai vii pe la noi, da’ de-anumea, nu numa să zici că-i veni”. Promit să mă reîntoarc, mulţumesc de toate cele şi plec. Ies stingheră pe poartă la fel ca data trecută, nu întorc privirea de teamă să nu mă transform în stană de piatră şi să rămân pe veci acolo.
În drum mă aşteaptă nenea Viorel din deal cu un coş şi patru găleţi pline de ciuperci. Mă opresc, mă minunez, dânsul ia coşul în spate, îi fac poze, promit să i le trimit (încă nu ştiu cum), insistă să intru în casă şi să stau puţin, încerc să refuz, mă grăbesc, măcar un pic să aştept, „nici nu ştii ce ţi-oi da că mi-ai făcut bucuria şi mulţumirea asta mare şi-ai oprit pe la mine”. Intră grăbit în casă şi se întoarce aducând o cana cu alune ” şi doi pruni îţi dau numa să vii să-i culegi să faci dulceaţă „. Îmi arată cum şi-a pregătit lemne pentru iarnă, stau acolo stivuite frumos pe prispă, încă mai are mult de lucru, de cules merele strugurii şi prunele, numa’ coarnele le-a strâns şi nişte alune. Mă asigură că pot veni oricând, îmi spune aproape în şoaptă, ca pe un mare secret că el era cel care făcea focul şi cafeaua în fiecare dimineaţă. Zâmbesc alb, îi spun că-mi amintesc cafeaua din oala cea mare, n-am prea fost acolo dimineţile, ocupată fiind ba să ridic negurile de pe râu să poată răsări soarele, ba să alung cosaşii de prin cort, dar că o beam cu plăcere la orice oră din zi. Ne luăm rămas bun şi plec în timp ce înserarea se întoarce acasă. Drumul e lung dar nu mă mai grăbesc, am timp chiar să văd murele rămase încă necoapte aşteptând o altă vară târzie în care să însângereze degete şi să-ndulcească buze.
Cand ajung la casa Bunicului (că aşa-i va rămâne numele) mâţa nu mai era acolo să îmi arate drumul către casele părăsite în schimb se aprinsese o lumină dincolo de geamurile desenate cu albastru, semn că mai rămăsese un loc care sigur nu va rămâne niciodată pustiu aşa că pot pleca liniştită. Mă mai opresc puţin când ajung în vârf să privesc cum soarele alunecă nevăzut de sub nori şi în ultimele raze de lumină, ascunse prin iarba moale şi vegheate de mesteceni dau peste ciupercile de toamnă.
Rafale de vânt aduc noaptea. Îmi scutur frunzele din păr, liniştea dispare, neliniştea nu mai vine, nu sunt pustie, nici măcar urma aceea de tristeţe dulce-amară ce străjuieşte despărţirile nu-i prezentă. Nici eu nu sunt. Va fi din nou ca data trecută, nu-mi voi aminti cum am ajuns acasă, vor urma câteva zile în care pentru siguranţa mea ar trebui să mă ţină cineva de mână când trec strada că eu voi fi în altă parte şi altcineva va umbla pe stradă îmbrăcată în hainele mele dar cel puţin nu mă mai doare vântul.

Anunțuri

9 răspunsuri to “Alt drum, acelaşi drum”

  1. Ah, Ica… imi mai amintesc de ea (si eu nici macar nu am vazut-o vreodata!) 🙂 nu ai dreptate, se vede mult mai bine si mai rumos de aici de la tine, tu porti in tine toti oamenii si toate frumusetile pe care le-ai intalnit aievea, eu am in mine doar visul si dorinta de a ajunge acolo 🙂 imi pare bine ca ai publicat textul integral, pe site-ul taberei este doar o parte.

    …ti-am mai spus ca nu mai cunosc pe nimeni sa ilustreze asa ca tine, prin portite vopsite, povestile?

    • Textul este intreg si pe site-ul taberei doar ca trebuie sa parcurgi paginile , sunt un fel de „semne de circuatie” pe care trebuie sa le folosesti, sunt mai rustice, ca la tara !
      Prefer genul acesta de ilustrare pentru ca unii vor sa ramana cu ce si-au imaginat, altii vor sa vada prin ochiul aparatului foto iar in felul acesta e multumita toata lumea .

  2. indi. cativ Says:

    Dragă Inda,
    Să știți că într-o zi frumoasă a vieții mele, eu chiar am văzut vântul, ”umblând pe pământ”. (Întrucât în țara noastră frumoasă și getodacică cuvântul ”Vântul” a devenit omonim cu numele unui individ oarecare, înțeleg de ce eți recurs la scrierea lui în engleză).
    Și să mai știți că, de fapt, era ”Vânta”, dar în românește sună puțin cam ciudat, dacă, totuluși, vântul ar fi de vre un gen sau de vreo geană. A trecut câteva clipe printre palmele mele, a făcut câteva rotocoale, care abia au mișcat crengile unor peri sălbatici, a urcat apoi într-un cireș de pădure, a adulmecat un pumn de cireșe amare (care de fapt erau dulci), a zburat printre și peste firele ierbii înalte și s/a dus acasă la ea, cine știe unde va fi fiind casa aceea. Există ceva care mă nedumerește: de ce, după ce pleacă, simți multă vreme un gol, așa cam cât e golul de mare, pe acolo pe unde a trecut? Ce să însemne asta oare? Eu știu că vântul , sau, cum am spus, vânta seduce, și se duce și se duce departe, în țara de unde este Domnia Sa, dar chiar am văzut eu ceea ce poate că nu poate fi văzut decât cu închipuirile minții? Dumneavoastră ce părere aveți, ce să însemne asta? Dacă o fi intrat în sufletul meu și n-o să mai pot s-o/să-l scot de-acolo niciodată?
    Și – mai doresc să vă trimit niște rânduri dintr=o poezie a unui poet foarte comunist:
    Rămâi pe lume cum ai venit
    Puțin dulc, puțin amar,
    Apa vieții încape toată
    Într-o ulcică, într-un pahar.

  3. Ce spuneti Dumneavoastra seamana cu povestile acelea atemporale despre un Dumnezeu care umbla descult pe pamant 🙂
    Nu stiu cum e cu golul dar sunt sigura ca in urma vantului nu ramane nici un gol pentru ca el nici macar nu exista, el este doar o imbratisare a aerului in timp ce se duce.
    E putin probabil sa se intample lucrurile acestea in lumea asta si de aceea inclin sa cred ca prin nu stiu ce miracol ati pasit intr-o poveste, dar cine poate sti care e adevarul…
    Daca o fi intrat in sufletul Dumneavoastra ar trebui sa fiti fericit pentru ca trebuie sa aveti un suflet foarte mare ca sa poata incapea vantul in el.
    Namaste !

  4. Dacă ai simţit o adiere uşoară pe obraz, umblînd seara pe acel drum, deşi nu bătea vîntul, atunci să ştii că era respiraţia mea, urmîndu-ţi paşii, într-unul dintre Universurile paralele pe care le-am creat amîndoi – tu, scriind atunci, iar eu, citind, adineauri.

    Namaste!

    • Inseamna ca am pasit intr-o bucla spatio-temporala. Problema e ca nu-mi mai amintesc cum se face 😦 Daca as putea m-as reintoarce acolo cel putin pentru o eternitate.

      • Eu încă sînt acolo, doar mintea şi degetele poznaşe insistă că aici e realitatea. Dar ce ştiu ele… Vino, te aştept în căruţa cu flori împrumutată de la nenea Victor, să hălăduim prin satul ce desparte lumea de lume…

  5. Ah, drumurile-s desfundate, gardurile indaratnice iar matza si-a abandonat rolul de indicator, si-a plecat la biblioteca.
    DSCN0822
    Sigur ne vom rataci si nu e nimeni sa ne-ndrume. Ce se va intampla daca nu ne vom mai putea intoarce? Se-ntuneca…
    DSCN2493

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: