Arhivă pentru Septembrie, 2011

Amnezicii anonimi

Posted in extended with tags , , , on Septembrie 25, 2011 by inda of wind

Scris(oare) pentru tine?

Bună seara !
Mă numesc Inda şi sunt amnezică.
Am plecat din tine
pe când eram însetată de absolut
şi-am rătăcit drumul la întoarcere.
Aş fi întrebat de tine
dar nu-mi mai aduc aminte
cum te chemam
pe vremea când te iubeam
în viaţa cealaltă.
Nu mă plâng. Tac şi mi-e bine.
De când sunt departe
pot să îţi scriu în fiecare zi
iar tu poţi să nu-mi răspunzi niciodată
şi cu totală inocenţă acum pot iubi
toţi oamenii de pe pământ
neştiind care era numele tău
în viaţa cealaltă
pe când ne iubeam.

Călătoria (2) – Şarpele

Posted in extended with tags , , , , on Septembrie 4, 2011 by inda of wind

Stau întinsă pe spate, atentă la ce urmează să se întâmple. N-am mai fost în călătorii dintr-astea. Am fost doar într-unele spontane când habar n-aveam ce se petrece. Ar fi bine să fac totul cum trebuie , să nu greşesc drumul, să nu trec pe lângă animal fără să-l vad. Urmez indicaţiile. Inspir profound, reţin aerul, expir încet urmărind drumul prin mine. Repet.  Toba sună sec şi ritmat. Încerc să-mi potrivesc respiraţia cu ritmul ei. E prea alert pentru mine. Mă poticnesc dar o iau de la capat. Inspir. Expir. Fac un efort considerabil să păstrez ritmul. Mi-l amintesc şi totuşi nu mă pot încadra în el. E ca şi atunci când încerci să vorbeşti într-o limbă străină. În gând poţi vorbi fluent însă când încerci să rosteşti cu voce tare, cuvintele sună dezarticulat. Mă străduiesc cât pot de mult. Ceva din mine începe să tremure ca un motor ajuns în pragul colapsului. Degetele caută spasmodic prin iarbă ceva stabil de care să se agaţe. Am senzaţia că timpul îmi scapă printre ele. Nu începe nici o călătorie şi e cumplit de obositor să respir. Toba se încăpăţânează să păstreze acelaşi ritm ca şi cum ar vrea neaparat să-l reînvăţ. În sincope mai încerc încă odată să ţin pasul cu ea dar nu reuşesc. Abandonez. În fine, nu-i primul lucru pe care-l ratez, cu siguranţă nu va fi nici ultimul. Încetez să respir. E bine. Acum a încetat şi toba. N-o mai aud. Probabil şi-a dat seama că e degeaba. Îi simt doar vibraţia în mine ca şi cum ar fi hotărâtă să mă dezintegreze. Tace. În locul ei aud o respiraţie şuierătoare. Foarte bine. Altcineva respiră acum  în locul meu.  Ştiu cine şi mă liniştesc. Sunt în siguranţă. Pot să mă odihnesc şi să mă uit după animale. Poate dacă nu mă mişc şi fac destulă linişte vine el aici . Vibraţiile tobei se schimbă, se răspândesc în mine sub formă de ploaie şi cad ca printr-o sită în pământ. Oare ar trebui să respir? Nu, e de ajuns cealaltă respiraţie. Mi-e bine. Nu mai vreau să călătoresc nicăieri. Stau aici cu ochii închişi şi privesc frunzele şi copacii. Imaginea vălureşte. Apare şi dispare. Uneori e atât de clară că aş putea să numar frunzele, alteori mă îndepărtez foarte mult şi văd copacii de o parte şi de cealaltă a ierburilor îmbătate de vânt şi de lumina dulce a amurgului. E ciudat că totul are o strălucire aparte. E lumina unei culori pentru care nu există nume. Vântul adie vag urme de răcoare şi la marginea luminii copacii încep să-şi serpuiască uşor crengile pe cer. Respiraţia şuieră în dreapta mea. Zâmbesc şarpelui. Îl cunosc. Ne-am vorbit. Cândva stătea încolăcit pe glezna mea stângă aşteptând să-i crească aripi. Eu deja le aveam. De lut. Privirea mi-a alunecat mângâietor peste el sub pleoape, solzii mi-au alunecat calzi în sânge. Inima îl aştepta cu toate uşile deschise. Toba a reînceput să bată. Alt ritm. Alunga vibraţia unduitoare din mine. Întoarce-te ! Respiră ! Nu mai e nimeni s-o facă în locul tău !  Nu vreau să mă întorc. Vreau să rămân ce-am fost. Voi fi acolo când va veni timpul… mai aud ca un foşnet prin mine.  Lacrimile tâşnesc fără să le pot reţine sub pleoape şi-mi şerpuiesc pe obraz. Dau să le adun, să le ascund, însă sunt incapabilă să mă mişc. Vreau să fiu şarpe, să mă ascund prin ierburi să nu mă vadă nimeni dar nu mă pot mişca. Ea stă aplecată deasupra mea tăcută şi calmă. Îmi şopteşte ceva ce nu pot înţelege  Îngerii nu vorbesc pe limba oamenilor sau şerpii n-au urechi să audă. Nu ştiu. Simt doar că e neînchipuit de frumoasă. Făcută doar din lumină şi iubire cu care a rupt toate zăgazurile ce le purtam în mine.
Mult mai târziu, după ce am putut să mă ridic şi să plec in pădure m-am aşezat la marginea luminii şi am plâns. Nu era doar plânsul meu. Era al tuturor, ţâşnind prin mine, spălând şi vindecând tot ce-am atins vreodată. Nu mi-am mai adunat lacrimile, le-am lăsat să curgă la rădăcina unui mesteacăn bătrân şi nu voi mai vorbi despre ele niciodată.