Calatoria (4) – Fuga

Nu-ti lasa lumina la vedere si nimeni nu te va opri din drumul tau. Cuvintele imi rasuna in minte fara sa le pot opri. Am gresit! Am gresit ! Acum trebuie sa plec. Bocancii! Unde-mi sunt bocancii? Nu-mi gasesc bocancii!  Ok, plec fara ei. Nu mai pot astepta. Arunc de-a valma in rucsac tigari, chibrituri, oly, merlin, esarfe, hartie, pix, alte chibrituri, tigari, apa. Cheile ! Nu pot pleca fara chei. Alerg spre masina de parca rana pe care-am provocat-o ar durea mai putin daca m-as indeparta de ea. Mi-e frig. Mi-e foarte frig, altfel de frig. Trebuie sa ma grabesc sa pot trece de poarta cat mai am coerenta in miscari. Semafoarele se incapataneaza sa ma priveasca cu ochi inrositi de grija. Opreste-te! imi spun ele. Grabeste-te! tuna Visatorul. Tresar auzindu-i vocea pe bancheta din spate. Banuiam ca-i acolo dar as fi preferat sa nu fie, ca si cum ai putea ascunde sub pres cioburile  si sa nu le mai vezi pana cand vei fi pregatit sa le aduni, nu voiam sa dau explicatii acum. Voiam doar sa fug cat mai repede. Fa sa fie verde! il rog. Ii simt zambetul in coltul ochilor si-al gurii dar stiu ca nu va face nici un gest. Ajuta-ma, altfel imi voi arde iarasi toata instalatia electrica, stii ca am mai facut asta si nu e bine sa se intample acum. Stie ca nu exagerez, ca sunt nesigura, descentrata si ca nu e indicat sa riscam. Verde. Nu te mai opresti acum, veni glasul, nu ca un indemn ci ca o constatare. Nu ma opresc. Gropile insiruite una dupa cealalta, santuri sapate de-a curmezisul si astupate doar pe jumatate, caini insomniaci, lilieci, toate s-au adunat pe drum. Ne zdruncinam din toate incheieturile, sunt neatenta si dezorientata. Nici nu stiu sigur unde ma aflu, noroc ca nu sunt rascruci pe drum si nu ma pot rataci. Merg in cel mai sigur mod posibil in conditiile date. De ce-ai dat simplitatea pe asa ceva? rasare intrebarea Visatorului. Nu stiu ce sa raspund. Nu vreau sa repet aceleasi lucruri care stiu ca nu sunt raspunsuri valabile pentru el. Nici pentru mine, dealtfel, nu sunt. Dar se inserase, Visatorule, incerc sa ma eschivez, stiind ca e zadarnic. As fi putut parea o lumina oarecare. Nu si pentru el, ii simt raspunsul, nu-l rosteste ci rade amar. Am simtit in el acel ceva uman, spun intr-un final singurul adevar pe care-l puteam rosti. La fel cum ai simtit in elfi, la fel cum ai simtit in ondine, in toti cei in mijlocul carora ai trait, ai simtit acel ceva al lor si te-ai identificat cu el uitand ca esti mai mult de atat. Imi aminteam. De ce-mi facuse asta tocmai acum? Mi-am amintit dorul, mangaierea apei, dezmierdarea ierbii in timp ce uitam atingerea palmelor si murmurul soaptelor. Ma indepartam de acel uman cu care ma identificasem cu putin timp in urma. Ma scutur de senzatii in timp ce presimt ca urmeaza o alegere. Sunt om, imi spun, am doua maini, doua picioare si o singura inima. Sunt om si ma comport omeneste, imi gasesc scuze care stiu ca nu servesc nimanui. Dupa ultima cotitura se ridica muntii izbindu-mi privirea ca niste ziduri intunecate pe cerul noptii. Drumul serpuieste ametitor rascolind padurile. Mai am putin si ajung, imi repet neincetat. Ajung. Imi arunc rucsacul in spate si o iau la fuga pe drumul sapat de ape printre stanci. Nu vad aproape nimic. Scotocesc in rucsac dupa lanterna dar n-o gasesc. Nici nu-mi trecuse prin minte sa o pun, ma fulgera un gand. Nu-mi pot aprinde lumina, inca nu e sigur. Deschide-ti ceilalti ochi, imi sopteste Visatorul, de undeva de foarte departe. Nu, n-am sa fac nici asta, de data asta va fi altfel. Nu ma pot rataci, am mai fost aici, nu trebuie decat sa pun un picior in fata celuilalt. Drumul se unduieste hipnotic, incat parca as inainta printr-un tunel. Ma uit adanc, departe-n intunericul cetos. Drumul e mai intunecat decat restul. „Intunericul care lumineaza”cuvintele-mi lasa urma de zambet trist dar nu indeajuns de trist ca sa nu simt durerea care-mi distrage pentru o clipa bruma de atentie de care mai dadeam dovada. Dintii ascutiti ai rugilor de mure se infig cu pofta-n jurul gleznei mele. Cuvintele, alunga-le din tine, aminteste-ti cine esti ! imi strecoara ascutit mesajul in sange. Imi trag piciorul fara sa desfac stransoarea rugului, in timp ce picaturi calde mi se preling pe glezna si ma fac sa constientizez iarasi frigul din mine. Ar trebui sa ma opresc. Totul incearca sa ma opreasca, doar Visatorul ma indeamna sa merg mai departe. Stiu ca-i un fel de complot aici dar nu am putere sa-l descifrez, de fapt nici nu ma intereseaza. Nu ma opresc, stiu ca dupa aceea n-as mai putea porni si as ramane aici. Nu-i prima data, asa ca risc, trag de mine si alerg mai departe intinzandu-mi limitele trupesti de-a lungul drumului ce urca pieptis printre ierburi si bolovani.Tufe de ienupar se apleaca peste tarm  biciuindu-mi fata si impregnandu-mi mirosul de rasina in piele.Ajung la marginea padurii rugand-o sa se deschida si sa ma lase sa trec.Ramurile se foiesc cu zgomot molcom linistindu-ma. Incep sa respir usor, pasind constient peste muschiul verde si umed. Inspir, picior drept, expir, picior stang, repet incercand sa intiparesc ritmul in mine ca sa ma poata recunoaste. Copacii se opresc brusc, crengile se ridica, poiana se deschide inaintea mea. Ma opresc la fel de brusc cum m-as fi lovit de un zid. Cealalta lume asteapta impasibila in ceata alburie sa ma acordez cu vibratia ei ca sa pot trece. Inspir, expir, inima se potoleste, pulsul scade, simturile se ascut, umerii se misca incetisor ridicati de respiratia in care ma regasesc intr-un fel neasteptat. Usturimea de pe glezne arde, hainele lipite de mine zgarie, talpile zdrelite ma dor. E semnul ca am ajuns si-mi pot da voie sa simt totul, sa ma umplu se senzatii care sa ia locul amintirii. Ma descotorosesc de tot ce purtam cu mine si nu apartinea acestui loc. Arunc rucsacul, hainele, incaltarile subtiri, respir cu nesat aerul umed si rece din ceata noptii. Roua imi spala talpile obosite, sunt murdara, transpirata si ranita. Nu indraznesc sa pasesc mai departe asa. Trebuie sa ma spal, dar nu pot ajunge pana la izvor si nu-i pot intina apa din care se adapa toate jivinele. Ma-ntind in iarba si roua imi spala trupul si amintirile lipite de el, imi oblojeste ranile din trup si din suflet. Nu stiu cat stau acolo in imbratisarea ierbii si-a pamantului vegheata de-o fasie subtire de luna. Ma ridic intr-un alt timp, stau drepta in lumina palida a unor stele aproape inexistente. Sunt frumoasa. Sunt… Ah, roua n-a sters chiar tot. A ramas agatata de mine umbra cuvintelor celui fara de umbre. Ma imbaiez din nou in roua binefacatoare, imi rasfir palmele in parul ierbos al   Mamei si raman acolo cautand alinare. Nu stiu cat. Scame de nori se ridicau si coborau leganate de respiratia mea, apoi impietresc undeva intre ceruri. Greierii incep sa cante, licurici sfiosi ies de sub frunze, ochi grabiti si iscoditori se furiseaza la marginea padurii, falfait de aripi trezeste frunzele, stele indepartate licaresc in iarba si in cer. Ceva din mine se ridica privindu-ma cu ochi straini. Sunt frumoasa ! Sunt frumoasa! Sunt frumoasa! Innebunitor de frumoasa ! Am par matasos de iarba, degete prelungi din lujeri de floare, trup maldios de iedera, parfum adanc de padure, ochi sclipitori in oglinzi de apa, coapse rotunjite in coline molcome, obraz alb de mesteacan. O bucurie nemaiintalnita ma invadeaza brusc precum o cascada. Sunt eu. Sunt tot, sunt una cu Mama Pamant, vegheata de Tatal Cer, unic copil al lor, risipit in nenumarate suflete care incep sa danseze dansul bucuriei si-al recunoasterii radacinilor. Sunt tot si nimeni nu ma va putea vedea vreodata intreaga pentru ca nimeni n-are ochi atat de mari incat sa ma poata cuprinde. Doar din intamplare, intr-o singura noapte , cand portile cerului sunt deschise si nesomnul poarta prin lume pasii nesabuitilor, iar vantul ridica perdeaua de timp din dreptul ferestrei, doar atunci…. Intoarce-te ! Dar nimeni nu va vorbi despre asta pentru ca despre Alea Frumoasele nu se vorbeste decat in soapta si pe ascuns. Intoarce-te ! Aud fosnetul padurii, intoarce-te la noi. Te asteptam, sursura apa , intoarce-te la bucuria izvoarelor noastre. Intoarce-te ! tresar tacut stancile in valuri de caldura adunata demult. Intoarce-te la mine ! sclipeste soptit vocea Lui. N-o recunosc, o intuiesc, o daruiesc umbrei amintirii. Inda ! Intoarce-te in tine! Nu asta-i calea ta. Aminteste-ti cine esti si de ce ai venit aici. In centrul pieptului incepe sa pulseze ceva. Caldura se imprastie in mine, aurie, in siroaie prelungi reinsufletindu-mi corpurile, apoi se arcuieste deasupra mea, coborand in linii subtiri precum picurii de ploaie, urca din nou prin mine, coboara inafara mea conturandu-ma din ce in ce mai departe, mai inalt, mai adanc. As putea creste oricat, as putea ajunge pana acasa, as putea ramane acolo, as putea… Inda ! Vocea e poruncitoare de data asta. Intoarce-te in tine ! Ma-ntorc brusc de parca de asta ar fi depins viata mea. Poate chiar asa a fost, imi trece prin minte un gand. Ma trezesc nauca, un singur gand vag imi staruieste in minte: „poate ca a fost chiar asa” insa gandul nu se leaga de nimic. Habar n-am ce a fost sau nu a fost asa. O bufnita zboara tacut si apoi se opreste pe ridicatura de pamant in forma de piramida ce strajuieste in mijlocul poienii. Ma priveste cu ochi rotunzi. Ma privesc cu ochi goi de intelesuri. Ma ridic anevoie, schiopatand. Imi adun hainele ude si le azvarlesc in rucsac de unde scot o esarfa uscata in care ma infasor. Mirosul ei imi da o senzatie vag cunoscuta, dar careia nu-i pot pune nume. Nu-i niciun bai, imi spun si imi aprind cu maini tremurande o tigara.  Mi-am pus cu mine atatea chibrituri de parca as fi vrut sa dau foc la Rai, imi trece zambet prin minte. Nu-mi pun intrebari. Raspunsurile vor veni singure la vremea lor ca niste amintiri pe care nu le voi recunoaste ca fiind ale mele. Negurile se ridica tacut peste padure lasand sa se vada dinspre rasarit o geana rosiatica de lumina. O pala de vant imi rasfira parul peste obraz intr-o mangaiere straina. Sa merg sa dorm, imi spun, e dimineata.

Anunțuri

6 răspunsuri to “Calatoria (4) – Fuga”

  1. Dedublarea întru înţelegere… Cine eşti, cine-ar trebui să fii, cine-ai putea fi… Totul într-un vis, dacă n-ar fi fost atît de real… Nu poţi fugi de Adevăr. Fuga e doar o mică parte parte a Marelui Plan. Ce e mai important vine după aceea. Iar Visătorul zîmbeşte şi te observă tăcut, de pe bancheta din spate a harababurii numită „viaţă”… 😉

  2. Inda nu am citit decat introducerea ,dar revin maine ,bine ca stiu ca ai si blog si nu spui nimic ? 🙂 ,acu nu mai scapi de mine ,sper sa nu te fac sa-ti para rau ha haaa ,glumesc Inda ,noapte buna suflete !!!!

  3. foarte frumoase

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: