Buruieni de leac – ( 1 )

Lui George, întru desluşirea celor scrise şi nevăzute încă

 

   Ziua se învăluia cu noaptea şi bătrâna se gândi c-ar trebui să aprindă lumina în casă, dar în loc de asta, aruncă o privire spre leagănul fetiţei, apoi se duse şi mai băgă un lemn în sobă. Mai erau trei săptămâni bune până la Crăciun iar ţolurile cele noi erau departe de a fi gata. Războiul stătea în colţul cel mai îndepărtat al tindei cu iţele întinse, suveicile încărcate cu fire de lână colorată şi cele două spete cu dinţi deşi din os, gata pregătite. O nerăbdare o cuprinse pe bătrână, ar fi vrut să înceapă să ţeasă dar nu putea că ar fi stricat somnul micuţei făpturi. Ca şi cum i-ar fi simţit neliniştea, fetiţa începu iar să plângă. O ridică în braţe şi încercă să o domolească dar plânsul se înteţi transformându-se-n ţipăt. Nu mai ştia ce să facă cu ea, plângea aproape în continuu, zi şi noapte. Chemaseră şi doctorul care după ce-o întorsese pe toate părţile şi-a consultat-o cum a ştiut el mai bine, le-a spus ca-i sănătoasă dar aşa plâng copii mici şi asta-i bine pentru că-şi întăresc plămânii. Nu l-au crezut dar nu aveau ce face, aşa că stăteau cu rândul lângă ea, o ţineau în braţe şi o legănau dar plânsul nu contenea decât pentru foarte scurt timp.
Auzi zgomot de paşi pe trepte şi bătăi uşoare în uşă.
-Sunt gazde acasă? întrebă vocea de afară, de parcă ar fi fost vreo îndoială după cum se auzeau ţipetele copilei.
-Hai în casă, răspunse bătrâna în timp ce scutura copila încercând s-o potolească.
-Bună seara !
-Seara bună! Da ce faci pe la noi, Irină?
-D-apoi ia, am venit să vă aduc nişte mălai şi un pic de hamei că o zis Găvrilă că voi n-aveţi şi vă trebuie să faceţi bere pentru sărbători.
-Apoi, avem mălai, cum să n-avem, toată lumea are, n-o trebuit să aduci.
-Mălai roşu v-am adus, voi n-aveţi de-aista.
-N-avem roşu, da bunu-i şi celălalt, da dacă ai adus, lasă-l, ca ţi-oi da mălai de cocoşi în locul lui.
-Numa mulţam, răspunse Irina punând cucuruzii pe masă iar lângă ei un cornet făcut dintr-un ziar, plin cu conuri de hamei. Se priviră în tăcere câteva clipe lungi până când Trezei i se păru ca lipseşte ceva. Plânsul copilei încetase. Era nedumerită. Poate valul de aer rece care intrase în casă împreună cu Irina o răcorise şi-o făcuse să tacă.
-Noa, şezi la noi, şi iartă că-s toate întoarse, da nu pot face nimica de fătuţă, că plânge câtu-i ziua şi noaptea de lungă. Am chemat şi doctoru şi-o zis că aşa plâng pruncii mici, da io nu cred, are fătuţa ceva, că amu de vreo două nopţi nici nu plânge biata, urlă, ca lupii urlă şi nu-i bine.
-Zilele ăstea aşa-s, cu lupi, da s-or duce şi ei la ale lor treburi lupeşti.
Irina se  apropie de fetiţă şi-i privi ochii tulburi de plâns, îndelung, cu multă blândeţe.
-Îşi schimbă lumina ochilor, de aia plânge, că încă nu ştie după cine să dea, după mă-sa ori după tată-său.
-Nu cred, Irină, că-i prea târziu să-i schimbe, are deja două luni şi jumătate, de trebuia să-i schimbe, i-ar fi schimbat până acum. Or rămâne mierui ca a mâne-sa, că tot aşa-s şi-a lu’ soră-sa.
Copila părea să nu fie de acord pentru că izbucni din nou în plâns. Bunica sa o aşeză pe pat şi începu să o desfăşoare din păturică.
-Amu iartă, Irină, da trebuie să o schimb că-i udă, spuse în timp ce scotea fetiţa dintre scutecele înflorate din finet moale şi se întorcea cu spatele ca şi cum i-ar fi făcut celeilalte femei semn să nu se uite. Poate a deochiat-o cineva şi de aia-i răscolită aşa.
-Fata voastră-i însemnată, Treză, tu nu vezi? N-are cum să fie deochiată, nimeni n-o poate deochia, rosti Irina în timp ce se uita tot mai amănunţit.
-Noa, nin lasă-mă s-o schimb că a răci şi-apoi  a fi mai rău ca-n vreme, spuse cu năduf, aşezându-se între privirile insistente şi semnele fetiţei. Cum să nu văd,  că doară nu-s oarbă, îi semnul de la mă-sa pe picior şi pe obraz. Am fost necăjite când le-am văzut, da dacă aşa o vrut Bunu Dumnezeu, noi n-avem ce face… Cel de pe picior îi sus şi nu s-a vedea, cel de pe obraz îi mai şters si da de s-a duce.
-Nu-s degeaba unde îs. Treză, voi n-aţi botezat încă fătuţa, da aţi făgăduit-o?
-Ştii că noi nu botezăm copii până când nu pricep şi nu-l cunosc pe Dumnezeu şi doară n-am bolunzit s-o făgăduim, răspunse Treza cu vocea încărcată de reproş.
-Eşti sigură? Copii îl cunosc pe Dumnezeu când îs mici, numa mai târziu îl uită şi se tem de el.
-Irină, io o cresc pe fata asta, că mă-sa îi tot pe-afară cu gospodăria şi pe la câmp, tată-său îi la lucru, numa se joacă cu ea din când în când, tată-so bun îi iară tot dus cu lucru şi numa noaptea vine acasă, soru-sa îi mică încă. Cine crezi că ştie mai bine ca mine ce-i cu ea?
Irina nu răspunse, un zâmbet şugubaţ îi apăru pe faţă. Se aporpie de soba şi puse un lemn pe foc.
-Ce faci cu apa asta?
-Am încălzit-o să o îmbăiez pe Angelica, da de a dormi mai bine apoi.
-Şi ce-i pui în apă când o îmbăiezi?
-Nimica, ce să-i pun? Apa şi-o spăl bine că i-o cumpărat mă-sa ceva săpun pentru copii, apoi o dau cu pudră să nu se opărească. Nu-i pun nimic în apă, repeta ca şi cum ar fi fost acuzată de ceva.
-Noa, pune-i tu de data asta nişte iarbă  şi-i vedea cât de bine-a dormi. Ai iarba îngerilor?
-Am, cum să n-am?! Că îi mai fac la soră-sa ceai pentru poftă de mâncare.
-Ia ad-o încoace, porunci Irina. În ce o îmbăiezi?
-Are covata ei de nailon, numai pe ea o îmbăiem acolo.
-Nu într-aia o spălăm acuma, du-te şi adă una de tei, că doară o facut Găvrilă la tot satul, trebe să aveţi şi voi una.
-Avem dar nu-i…
-De data asta este, du-te şi-o adă!
După ce i se aduse cădiţa din lemn de tei, presără în ea iarba îngerilor şi turnă apă fierbinte, apoi ceru un prosop de pănură deasă şi le acoperi lăsându-le să stea aşa preţ de câteva minute.
-Dezbracă-o şi apoi te-oi ajuta eu să o speli, să nu trebuiască să aştepţi după mă-sa, că a fi pironită de-atâta lucru şi a vrea şi ea să se hodinească.
Treza făcea tot ce i se cerea, îi părea că a cuprins-o şi pe ea oboseala, că o dor spatele şi braţele de atâta legănat, că ar vrea să doarmă o noapte fără să audă plânsetul sfâşietor al copilei, că la urma urmei e bine să ai un ajutor. Irina ridică prosopul de pănură, căută apa cu încheietura palmei să vadă cât e de fierbinte, mai adăugă apă rece cât să fie tocmai potrivită.
-Şi cum se joacă tată-său cu ea? întrebă în timp ce amesteca apa în cercuri tot mai mari, învârtind-o şi amestecând-o cu palma dreaptă coborând de la stânga şi apoi urcând şi iarăşi coborând, de parcă ar fidat timpul înapoi.
-D’apoi cum să se joace? Că n-ai cum te juca cu ea, că încă-i mică, o ia în braţe şi-o tot ridică-n sus şi-i povesteşte. Vai, Doamne feri, când o adus-o acasă de la maternitate a ridicat-o aşa de sus că era gata s-o scape, că a ridicat-o până deasupra capului şi-o zis că io dat soarele-n ochi. Doamne feri şi apără, o putut-o scăpa pe jos şi s-o nenorocească.
Simţea un fel de uşurare ciudată când îi povestea Irinei toate astea. Uitase că de obicei îi isca un fel de strângere de inimă când o vedea şi că-i ocolea cărările la fel ca ceilalţi oameni. În seara asta părea altfel, era doar o femeie ca toate celelalte, erau cam de-o vârstă, locuiau destul de aproape şi totuşi nu o socotise vecină niciodată. Poate n-a fost drept din partea ei s-o judece după spusele altora, că lumea vorbeşte vrute şi nevrute, mai ales despre văduve, că biata de ea avuse nenorocul să-i piară bărbatul în război şi rămăsese singură.  Şi de fapt, nici nu se vorbeşte prea mult despre ea, lumea mai mult tace. Poate pentru că-i femeie săracă şi singură şi pentru că în toată sărăcia ei nu ia niciodată nici măcar un ban de la cei pe care-i ajută, poate pentru…
-Zici că a ridicat-o spre cer când a luat-o prima dată-n braţe şi că i-a dat soarele-n ochi? întrebă Irina râzând pe înfundate şi întrerupându-i gândurile. Aşa-i dacă o ridicat-o mai sus de soare, greu drum i-o ales.
-Nu râde, că nu-i de râs, da, aşa o zis şi eu aşa am văzut, răspunse grăbită ca şi cum ar fi spus ceva ce nu trebuia spus. Şi apoi mă-sa i-o tot luat-o din braţe şi o pus-o jos pe iarbă să nu mai aibă de unde cădea.Lasă că o spăl eu de-acuma, rosti punându-şi palma sub capşorul fetiţei care zâmbea şi dădea din mânuţe şi din picioruşe, legănată prin apă de mâinile dibace ale Irinei.
-Nu mai trebuie s-o speli. E curată acuma, am spălat-o eu de toate. Lasă-o să se joace un pic cu apa şi apoi îi pune-o să doarmă până când vine mă-sa să-i dea să mănânce. M-oi duce şi eu acasă că-i târziu, da nu ies până nu o pui în leagăn că nu vreu să intre frigul de afară şi să răcească dacă-i dezbrăcată.
Când fetiţa era din nou înfăşată şi pusă-n leagăn, Treza luă o foarfecă şi se apropie, îi luă mânuţa şi-i tăie şnurul roşu de la încheietura acesteia.
-Ce-ai făcut?
-L-am tăiat că doară ziceai că nimeni n-o poate deochia. La ce-i bun să îl mai las acolo?
-Şi mă crezi? Dacă nu-i drept ce-am zis?
-Nu te cred. Ştiu că-i drept.
Se priviră în ochi, drept, deschis, adânc, lung.
-Eu am făcut cum au vrut mama şi tata, tu Irină, ai făcut după cum ai fost făgăduită. Dumnezeu să ne-ajute, lasă fata-n pace şi-om vedea ce-a fi după ce-a mai creşte.
Irina zâmbi. Scoase apoi un con de hamei din buzunarul şorţului şi-l puse sub perna micuţei, luă o scamă închipuită de pe haină şi-o puse pe marginea leagănului, spunând să-i rămană ţâţa şi somnul, apoi se îndreptă spre uşă acoperindu-şi capul.
-Să rămaneţi cu bine !
-Du-te cu Dumnezeu şi mai hai pe la noi.
-Vie binele şi sănătatea !
Ieşi pe uşă fără să privească înapoi. Treza aştepta să se-ndepărteze, să iasă pe poartă, apoi luă cadiţa cu apa în care scăldaseră copila şi-o aruncă la rădăcina viei de la colţul casei. Când se întoarse era linişte, se auzeau doar lemnele troznind în sobă . Privi copila care se juca cu mânuţele prinzând lucruri numai de ea văzute. Ochii îi erau limpezi şi gângurea ceva neînţeles. Se aşeză în faţa războiului, luă suveica cu lână mieruie, şi o strecură printre iţele albe.
-Doamne, Dumnezeule, fereşte-i paşii de rele şi de necaz oriunde s-ar duce!  Rosti în gând, fără să-i fie prea clar dacă se gândea la Irina sau la fetiţă.
Ţolul se ţesea cu gândurile ei prinse printre fire. Mierui ca ochii fetei, alb ca gândurile ei şi cenuşiu ca şi colbul drumului pentru ce nu fusese încă scris.

Anunțuri

8 răspunsuri to “Buruieni de leac – ( 1 )”

  1. Mi-a fost dor de tine, de poveştile tale cu tîlc. Dar asta-i altfel. Poate unde-i povestea de început… Dar simt că e mai mult de atît, mult mai mult. Parc-ai plecat odată cu Irina… Revino, te rog!

    • da, de obicei povestile sunt mult mai mult
      zambesc

      • Iar tu eşti din ce în ce mai puţin, spre deloc, din păcate. Ascunsă parcă după un colţ de perdea, în umbră, privind şi zîmbind în felu-ţi anume, dar fără a te arăta trecătorilor mai mult sau mai puţin grăbiţi. O prezenţă mai mult ghicită şi cu siguranţă dorită…

  2. inseamna ca sunt pe drumul cel bun, spre nimic
    zambesc intr-un fel anume


  3. la multi ani

  4. hai.. revino acasa.. 🙂

    dar din dar se face rai.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: