Arhivă pentru Februarie, 2014

Facerea

Posted in Şarpele cu aripi with tags on Februarie 24, 2014 by inda of wind

În cea din urmă zi,
Îngerii şi-au luat zborul din icoane şi
au prădat cerul de toate stelele căzătoare,
ca să-mplinească astfel lumea cea nouă,
scrisă într-un vechi testament.
Apoi, dintr-un cântec, au zămislit doi oameni
după chipul şi asemănarea noastră
dar n-au avut să le dea decât
un singur suflet.


Anunțuri

Perspectivă

Posted in Şarpele cu aripi with tags on Februarie 9, 2014 by inda of wind

Stau şi privesc cu uimire de beţiv nătâng
cum râurile suie peste pietre şi apun în munţi,
drumurile se ascund printre ierburi precum şerpii,
primăverile mai înverzesc doar piatra zidurilor
iar cocorii merg să-şi crească puii prin fiorduri.

Trandafirii înfloresc numai ace de gheaţă acum,
vântul învaţă împărţirea scriind pe nisip
ecuaţii cu nicio necunoscută,
porţile se deschid doar cu lacrimi
iar cheile încuie noaptea în scorburi de copaci.

Zâmbetul răsare numai pe faţa nevazută a lunii
şi palma ta adoarme peste umbra depărtărilor
în timp ce eu stau şi cu uimire de beţiv nătâng
constat că tot mai des mâine cade într-o zi de ieri.

 

Buruieni de leac – ( 2 )

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , on Februarie 1, 2014 by inda of wind

   Trei ani. Trei ani sunt foarte mulţi, priviţi prin ochi de copil, atunci când orele sunt încă rotunde, translucide, colorate precum baloanele de săpun, când poţi să le strângi în pumn şi să le arunci pe jos ca pe nişte mărgele, când zilele nu se numără ci se trezesc  şi se adorm legănate şi înmiresmate de parfumul mamei şi zâmbetul bunicii.  La trei ani, fetiţele sunt mari şi ştiu de acum să-şi pună singure ciorăpeii şi să-şi încheie cataramele de la sandale. Dar ea era şi mai mare, învăţase astăzi să-şi prindă panglica în păr. Desigur, era o zi specială pentru că primise o rochiţă nou-nouţă cu iepuraşi şi ciupercuţe şi mai ales cu două buzunare în care va putea ţine ce va vrea ea. Ce făcea ziua asta şi mai specială era faptul că pentru prima dată mama sa îi pieptănase frumos părul şi o lăsase cu el neprins în codiţe şi pe deasupra îi dăduse şi o panglică albastră, chiar mai albastră decât ochii pisicii. După ce şi-a mâncat felia de prăjitură şi şi-a lins tacticos degeţelele, aproape la fel de meticulos cum văzuse că o făcea şi pisica, şi-a pus mânuţa mică şi lipicioasă în mâna tatălui ei şi a spus scurt „hai mergem, hai”.
Bărbatul o luă în braţe şi porni cu ea pe cărarea dintre ierburile livezii. Îi plăcea când o ducea aşa pentru că, de colo de sus, putea să vadă mult mai departe, lumea era mai mare dintr-o dată şi nu creştea pe măsură ce mergeai prin ea. Când ajunseră la marginea livezii a pus-o jos şi-a îndurmat-o să păşească repejor mai departe, până la pădure, să nu apuce ciupercile să se ascundă. Pădurea începea brusc la marginea fâneţei de parcă ar fi tras cineva o linie cu rigla, ca să nu se amestece între ele.
-Pe unde intrăm? Unde-i uşa pădurii, tăticule?
Alerga în sus şi-n jos de-a lungul cărării fără să se abată de la ea şi arunca priviri curioase printre copaci. Pădurea era foarte mare şi nu i se dăduse voie niciodată să meargă până acolo singură pentru că s-ar putea întâlni cu Baba Cloanţa, dar ea ştia că nu este acolo nicio Babă Cloanţă , era numai Sfânta Vineri, pentru că o văzuse de câteva ori şi avea cu ea o căpriţă, iar de-ar fi fost Baba Cloanţa ar fi mâncat căpriţa nu ar fi umblat cu ea. Alte babe nu ştia să existe, deci nu putea fi decât Sfânta Vineri.
-Unde-i uşa? Unde-i uşa să intram?
-Pădurea e făcută din copaci, deci uşa nu poate fi decât printre ei, îi răspunse zâmbind. Hai să vedem care dintre ei sunt stâlpii uşii!
-Nu între toţi copacii-i uşă?
-Nu, draga tatii, către uşă se merge pe cărare, du-te tu aşa, până o găseşti.
Cu paşi mărunţei mergea de-a lungul pădurii până când cărarea se subţia şi intra printre copaci, apoi se opri nehotărâtă în faţa covorului gros de muşchi .
-Tăticule, trebuie să ne descălţăm?
Întrebarea îl luă prin surprindere şi nu ştiu ce să răspundă. Nu se gândise niciodată în felul acesta. Era o pădure, cum să te descalţi ?  Pe de alta parte, era o casă, era normal să te descalţi.
-Mama bună nu mă lasă să intru încălţată în ceie casă pe covor. Să ne descălţăm?
-Nu ne descălţăm, că aicea-i altfel de covor şi dacă-l murdărim, vine ploaia şi îl spală, dar tu nu eşti murdară pe picioare, aşa că poţi intra.
Păşi pe covorul verde presărat cu primele frunze gălbui şi constată că era foarte bine şi foarte frumos acolo, nu era iarbă mare în care să te împiedici, copacii sunt buni şi-ţi dau voie să le atingi rădăcinile catifelate de muşchi, iar gângăniile acelea albastre şi strălucitoare ţi se urcă pe degete fără să te muşte.scarabeu
E o casă mare pădurea,  o mai văzuse de câteva ori până atunci, i-au povestit şi melcii cei mari despre ea. Când mergeau sa mănânce ciuperci, renunţau la căsuţele lor şi rămaneau acolo pentru totdeauna iar pădurea devenea noua lor casă.
-Uite, pe aici găseam eu ciuperci când eram mic, îi spuse tatăl arătând cu mâna pe jos un cerc imaginar.
Fetiţa se apropie cu paşi mărunti şi începu să se uite după ceva ce ar putea creşte acolo fără să fie frunză, fără să fie floare, fără să fie ceva ce ea mai văzuse până atunci. O mogâldeaţă cam cât pumnul ei, rotunjoară, cu pălărie maro, era singurul lucru pe care-l vedea acum pentru prima oară.
-Asta-i ciuperca pe care o găseai? întrebă în timp ce atingea pălăria catifelată.
-E puiul ei, că pe aia care am aflat-o atunci am cules-o eu.
-Uite încă una care-i puiul ei şi încă… Privirea ei căuta iscoditoare printre frunze. Tatăl păşea cu grijă ducând-o tot mai departe în căutările ei. Zâmbea  cu ochi plini de dragoste şi o lăsa să descopere primele taine ale pădurii.
-Tăticule ! Tăticule ! Am găsit una frumoasă roşie, strigă pe când alerga spre marginea luminişului.
-Nu o atinge ! Dintr-un salt fu lângă ea şi o prinse de mână.
-Nu ! rosti scurt o voce pe care n-o mai auzise până atunci, în timp ce o plamă se aşeza deasupra ciupercii. palaria sarpelui
Speriată, copila făcu ochi mari. Nu smucitura cu care o oprise tatăl ei şi nici măcar palma aceea apărută de nicăieri o speriaseră cât strigătele pline de spaimă şi tăcerea de după aceea. Totul înlemnise. Văntul nu mai adia, frunzele nu mai foşneau, furnicile se opriseră şi ele cu antenele ridicate, chiar şi un fluture alb rămăsese plutind în aer fără să mai dea din aripi.Nu ştia nimeni cât a stat timpul în loc. Apoi auzi nişte vreascuri trosnind şi ceva umed şi clad împingându-se uşor în palma ei. Abia atunci îndrăzni să-şi mute privirea de la plama ce rămăsese deasupra ciupercii. Spre marea ei mirare văzu o căpriţă albă care, nepăsătoare la strigăte, îi lingea degetele.
-Sfânta Vineri ! Ochii i se rotunjiră din nou şi glasul îi pieri de mirare. Urmări cu privirea de la palmă pănă sus la umăr şi apoi la chipul femeii.
-Ce-ai spus?  întrebă tatăl ridicând-o în braţe, dar ea nu mai putea rosti niciun cuvânt pentru că rămăsese prinsă în privirea verde a unor ochi cum nu mai văzuse până atunci.
-Ziua bună, lele Irină, salută bărbatul cu o voce uşor amuzată.
-Să trăieşti ! Da ce faceţi pe aici? Aţi venit după ciuperci? Nu-i prea mică s-o înveţi să umble prin pădure?
-Apoi n-am lăsat-o singură şi n-am venit la cules, ne ducem la ai mei şi am zis să nu mergem pe drumu ţării că-i mai departe decât peste dumbravă şi am văzut ciupercile astea şi-am zis să înveţe să le afle şi să le deosebească, da văd că tot pe cele roşii le vede mai bine. Da mneata ce cauţi aici?
-Strângeam nişte coada-ălora-de-vânt şi dupa ea m-am băgat prin spinii ăştia şi n-am vrut să ies aşa dintr-o dată să nu se sperie fătuca, da când am văzut pe ce vrea să pună mâna am sărit să o opresc.
-Dar la ce ţi-i bună coada-ălora-de-vânt?coada_alora-de-vant
-D-apoi mie nu mi-e bună, da a veni frigul şi ploile şi atunci mai vine lumea şi-mi cere pentru reumatism şi mai vin femeile şi cer pentru bărbaţii lor sa-i scape de băutură şi de ţinut bagău. Îi bună la tot felu de necazuri.
Adună de pe jos vrejurile lungi şi verzi punându-le cu multă grijă in traistă.
-Vii la mine?  Întrebă întinzând braţele spre micuţă.
S-ar fi dus s-o cerceteze mai de aproape dar nici n-ar fi mers pentru că nu-i plăcea obiceiul acela urât al străinilor de a-ţi prinde obrazul între degetele îndoite şi de a te strange.
-Hai la mine să-ţi arăt ce capră frumoasă şi cuminte am !
Se gândi că e mai bine să pună mâna pe capră decât s-o lase să-i ronţăie sandalele aşa cum începuse deja s-o facă. Îşi desprinse braţele de după gâtul tatălui său şi le întinse spre femeia aceea, apoi se trezi rotită prin aer de mai mule ori şi abia după ce  izbucniră în râs amandouă fu lăsată jos chiar în dreptul căpriţei. Privită faţă în faţă părea mult mai mare decât o văzuse de sus. Erau cam de-o înălţime şi se priveau una pe cealaltă cu aceeaşi curiozitate.
-Am trei ani, spuse fetiţa ducându-şi palmele la spate şi legănându-se pe un picior. Capra nu părea deloc impresionată de ceea ce aflase, în schimb încercă să-şi vâre botul într-unul din buzunarele rochiţei.
-Să creşti mare şi frumoasă, Angelică, şi să fii ascultătoare, să nu mai culegi pălăria şarpelui.
-Şarpele n-are pălărie, hohoti fetiţa. Cine a mai văzut şarpe îmbrăcat şi cu pălărie-n cap?
– N-a văzut nimeni pentru că pălăriile sunt fermecate şi oamenii nu-i mai pot vedea atunci când le poartă, dar când şi le dau jos, vraja rămâne în pălărie şi o transforma în ciupercă. Să nu iei niciodată ce a fost a unui şarpe !
-N-o speria, lele Irină, că n-a mai vrea să culeagă ciuperci, a crede că toate-s pălării de şarpe.
-Numai cele roşii cu alb sunt  şi nu trebuie să te temi, dacă nu le atingi, nu se întâmplă nimic. Noa, să rămâneţi cu bine, eu ma duc către casă. Lasă fata să vie pe la mine să se joace cu capra.
-A veni, da pe când a mai creşte că e prea mică încă să meargă singură de-acasă.
-Am trei ani, şopti fetiţa rugatoare. Mă laşi?
-Acum mergem să vedem vizuinile vulpii şi ale bursucilor , la căpriţă vei merge altădată.
O ridică în braţe şi porni printre trunchiurile alburii ale fagilor, dar ochii ei rămăseseră pironiţi pe silueta mărunţica a femeii ce se zărea ici şi colo pierzându-se printre copaci ca o nălucă.
-De ce-i zici lele Irină la Sfânta Vineri?
-Nu-i Sfânta Vineri, draga tatii, e lelea Irina din Iegălău. N-ai văzut casa ei, acolo lângă uliţă, pe unde mergem noi în Valea Napilor? Acolo stă ea.
-Şi capra unde stă?
-Tot acolo.
-Dar nu am văzut grajd de capre.
-Nu are grajd, capra stă cu ea.
-Şi nu-i e frică să doarmă noaptea afară?
-Nu, caprelor nu le este frică să doarmă afară. Aşa dorm ele, îşi fac culcuş în frunze şi ăla-i patul lor.
-Şi când plouă, ce fac?
-Se bucură când plouă că aşa se spală ele pe blăniţă.
-Dar mă laşi la lelea Irina?
-O vom întreba pe mămica ta maine, acum hai să căutăm o vulpiţă, îi răspunse încercând  să-i abată atenţia de la ceea ce simţea deja că va fi motiv de multe neînţelegeri de acum înainte. Când vei creşte mai mare, te vei duce singură.
-Am trei ani, spuse din nou, cu toate că nu ştia prea bine ce sunt anii ăia şi nici la ce sunt buni, dar îi auzise pe toţi ca se mândreau cu anii ei, aşa ca nu uita să le amintească de faptul că îi are şi sunt numai ai ei.