Archive for the Poveşti de adormit asfaltul din noi Category

Buruieni de leac – ( 2 )

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , on Februarie 1, 2014 by inda of wind

   Trei ani. Trei ani sunt foarte mulţi, priviţi prin ochi de copil, atunci când orele sunt încă rotunde, translucide, colorate precum baloanele de săpun, când poţi să le strângi în pumn şi să le arunci pe jos ca pe nişte mărgele, când zilele nu se numără ci se trezesc  şi se adorm legănate şi înmiresmate de parfumul mamei şi zâmbetul bunicii.  La trei ani, fetiţele sunt mari şi ştiu de acum să-şi pună singure ciorăpeii şi să-şi încheie cataramele de la sandale. Dar ea era şi mai mare, învăţase astăzi să-şi prindă panglica în păr. Desigur, era o zi specială pentru că primise o rochiţă nou-nouţă cu iepuraşi şi ciupercuţe şi mai ales cu două buzunare în care va putea ţine ce va vrea ea. Ce făcea ziua asta şi mai specială era faptul că pentru prima dată mama sa îi pieptănase frumos părul şi o lăsase cu el neprins în codiţe şi pe deasupra îi dăduse şi o panglică albastră, chiar mai albastră decât ochii pisicii. După ce şi-a mâncat felia de prăjitură şi şi-a lins tacticos degeţelele, aproape la fel de meticulos cum văzuse că o făcea şi pisica, şi-a pus mânuţa mică şi lipicioasă în mâna tatălui ei şi a spus scurt „hai mergem, hai”.
Bărbatul o luă în braţe şi porni cu ea pe cărarea dintre ierburile livezii. Îi plăcea când o ducea aşa pentru că, de colo de sus, putea să vadă mult mai departe, lumea era mai mare dintr-o dată şi nu creştea pe măsură ce mergeai prin ea. Când ajunseră la marginea livezii a pus-o jos şi-a îndurmat-o să păşească repejor mai departe, până la pădure, să nu apuce ciupercile să se ascundă. Pădurea începea brusc la marginea fâneţei de parcă ar fi tras cineva o linie cu rigla, ca să nu se amestece între ele.
-Pe unde intrăm? Unde-i uşa pădurii, tăticule?
Alerga în sus şi-n jos de-a lungul cărării fără să se abată de la ea şi arunca priviri curioase printre copaci. Pădurea era foarte mare şi nu i se dăduse voie niciodată să meargă până acolo singură pentru că s-ar putea întâlni cu Baba Cloanţa, dar ea ştia că nu este acolo nicio Babă Cloanţă , era numai Sfânta Vineri, pentru că o văzuse de câteva ori şi avea cu ea o căpriţă, iar de-ar fi fost Baba Cloanţa ar fi mâncat căpriţa nu ar fi umblat cu ea. Alte babe nu ştia să existe, deci nu putea fi decât Sfânta Vineri.
-Unde-i uşa? Unde-i uşa să intram?
-Pădurea e făcută din copaci, deci uşa nu poate fi decât printre ei, îi răspunse zâmbind. Hai să vedem care dintre ei sunt stâlpii uşii!
-Nu între toţi copacii-i uşă?
-Nu, draga tatii, către uşă se merge pe cărare, du-te tu aşa, până o găseşti.
Cu paşi mărunţei mergea de-a lungul pădurii până când cărarea se subţia şi intra printre copaci, apoi se opri nehotărâtă în faţa covorului gros de muşchi .
-Tăticule, trebuie să ne descălţăm?
Întrebarea îl luă prin surprindere şi nu ştiu ce să răspundă. Nu se gândise niciodată în felul acesta. Era o pădure, cum să te descalţi ?  Pe de alta parte, era o casă, era normal să te descalţi.
-Mama bună nu mă lasă să intru încălţată în ceie casă pe covor. Să ne descălţăm?
-Nu ne descălţăm, că aicea-i altfel de covor şi dacă-l murdărim, vine ploaia şi îl spală, dar tu nu eşti murdară pe picioare, aşa că poţi intra.
Păşi pe covorul verde presărat cu primele frunze gălbui şi constată că era foarte bine şi foarte frumos acolo, nu era iarbă mare în care să te împiedici, copacii sunt buni şi-ţi dau voie să le atingi rădăcinile catifelate de muşchi, iar gângăniile acelea albastre şi strălucitoare ţi se urcă pe degete fără să te muşte.scarabeu
E o casă mare pădurea,  o mai văzuse de câteva ori până atunci, i-au povestit şi melcii cei mari despre ea. Când mergeau sa mănânce ciuperci, renunţau la căsuţele lor şi rămaneau acolo pentru totdeauna iar pădurea devenea noua lor casă.
-Uite, pe aici găseam eu ciuperci când eram mic, îi spuse tatăl arătând cu mâna pe jos un cerc imaginar.
Fetiţa se apropie cu paşi mărunti şi începu să se uite după ceva ce ar putea creşte acolo fără să fie frunză, fără să fie floare, fără să fie ceva ce ea mai văzuse până atunci. O mogâldeaţă cam cât pumnul ei, rotunjoară, cu pălărie maro, era singurul lucru pe care-l vedea acum pentru prima oară.
-Asta-i ciuperca pe care o găseai? întrebă în timp ce atingea pălăria catifelată.
-E puiul ei, că pe aia care am aflat-o atunci am cules-o eu.
-Uite încă una care-i puiul ei şi încă… Privirea ei căuta iscoditoare printre frunze. Tatăl păşea cu grijă ducând-o tot mai departe în căutările ei. Zâmbea  cu ochi plini de dragoste şi o lăsa să descopere primele taine ale pădurii.
-Tăticule ! Tăticule ! Am găsit una frumoasă roşie, strigă pe când alerga spre marginea luminişului.
-Nu o atinge ! Dintr-un salt fu lângă ea şi o prinse de mână.
-Nu ! rosti scurt o voce pe care n-o mai auzise până atunci, în timp ce o plamă se aşeza deasupra ciupercii. palaria sarpelui
Speriată, copila făcu ochi mari. Nu smucitura cu care o oprise tatăl ei şi nici măcar palma aceea apărută de nicăieri o speriaseră cât strigătele pline de spaimă şi tăcerea de după aceea. Totul înlemnise. Văntul nu mai adia, frunzele nu mai foşneau, furnicile se opriseră şi ele cu antenele ridicate, chiar şi un fluture alb rămăsese plutind în aer fără să mai dea din aripi.Nu ştia nimeni cât a stat timpul în loc. Apoi auzi nişte vreascuri trosnind şi ceva umed şi clad împingându-se uşor în palma ei. Abia atunci îndrăzni să-şi mute privirea de la plama ce rămăsese deasupra ciupercii. Spre marea ei mirare văzu o căpriţă albă care, nepăsătoare la strigăte, îi lingea degetele.
-Sfânta Vineri ! Ochii i se rotunjiră din nou şi glasul îi pieri de mirare. Urmări cu privirea de la palmă pănă sus la umăr şi apoi la chipul femeii.
-Ce-ai spus?  întrebă tatăl ridicând-o în braţe, dar ea nu mai putea rosti niciun cuvânt pentru că rămăsese prinsă în privirea verde a unor ochi cum nu mai văzuse până atunci.
-Ziua bună, lele Irină, salută bărbatul cu o voce uşor amuzată.
-Să trăieşti ! Da ce faceţi pe aici? Aţi venit după ciuperci? Nu-i prea mică s-o înveţi să umble prin pădure?
-Apoi n-am lăsat-o singură şi n-am venit la cules, ne ducem la ai mei şi am zis să nu mergem pe drumu ţării că-i mai departe decât peste dumbravă şi am văzut ciupercile astea şi-am zis să înveţe să le afle şi să le deosebească, da văd că tot pe cele roşii le vede mai bine. Da mneata ce cauţi aici?
-Strângeam nişte coada-ălora-de-vânt şi dupa ea m-am băgat prin spinii ăştia şi n-am vrut să ies aşa dintr-o dată să nu se sperie fătuca, da când am văzut pe ce vrea să pună mâna am sărit să o opresc.
-Dar la ce ţi-i bună coada-ălora-de-vânt?coada_alora-de-vant
-D-apoi mie nu mi-e bună, da a veni frigul şi ploile şi atunci mai vine lumea şi-mi cere pentru reumatism şi mai vin femeile şi cer pentru bărbaţii lor sa-i scape de băutură şi de ţinut bagău. Îi bună la tot felu de necazuri.
Adună de pe jos vrejurile lungi şi verzi punându-le cu multă grijă in traistă.
-Vii la mine?  Întrebă întinzând braţele spre micuţă.
S-ar fi dus s-o cerceteze mai de aproape dar nici n-ar fi mers pentru că nu-i plăcea obiceiul acela urât al străinilor de a-ţi prinde obrazul între degetele îndoite şi de a te strange.
-Hai la mine să-ţi arăt ce capră frumoasă şi cuminte am !
Se gândi că e mai bine să pună mâna pe capră decât s-o lase să-i ronţăie sandalele aşa cum începuse deja s-o facă. Îşi desprinse braţele de după gâtul tatălui său şi le întinse spre femeia aceea, apoi se trezi rotită prin aer de mai mule ori şi abia după ce  izbucniră în râs amandouă fu lăsată jos chiar în dreptul căpriţei. Privită faţă în faţă părea mult mai mare decât o văzuse de sus. Erau cam de-o înălţime şi se priveau una pe cealaltă cu aceeaşi curiozitate.
-Am trei ani, spuse fetiţa ducându-şi palmele la spate şi legănându-se pe un picior. Capra nu părea deloc impresionată de ceea ce aflase, în schimb încercă să-şi vâre botul într-unul din buzunarele rochiţei.
-Să creşti mare şi frumoasă, Angelică, şi să fii ascultătoare, să nu mai culegi pălăria şarpelui.
-Şarpele n-are pălărie, hohoti fetiţa. Cine a mai văzut şarpe îmbrăcat şi cu pălărie-n cap?
– N-a văzut nimeni pentru că pălăriile sunt fermecate şi oamenii nu-i mai pot vedea atunci când le poartă, dar când şi le dau jos, vraja rămâne în pălărie şi o transforma în ciupercă. Să nu iei niciodată ce a fost a unui şarpe !
-N-o speria, lele Irină, că n-a mai vrea să culeagă ciuperci, a crede că toate-s pălării de şarpe.
-Numai cele roşii cu alb sunt  şi nu trebuie să te temi, dacă nu le atingi, nu se întâmplă nimic. Noa, să rămâneţi cu bine, eu ma duc către casă. Lasă fata să vie pe la mine să se joace cu capra.
-A veni, da pe când a mai creşte că e prea mică încă să meargă singură de-acasă.
-Am trei ani, şopti fetiţa rugatoare. Mă laşi?
-Acum mergem să vedem vizuinile vulpii şi ale bursucilor , la căpriţă vei merge altădată.
O ridică în braţe şi porni printre trunchiurile alburii ale fagilor, dar ochii ei rămăseseră pironiţi pe silueta mărunţica a femeii ce se zărea ici şi colo pierzându-se printre copaci ca o nălucă.
-De ce-i zici lele Irină la Sfânta Vineri?
-Nu-i Sfânta Vineri, draga tatii, e lelea Irina din Iegălău. N-ai văzut casa ei, acolo lângă uliţă, pe unde mergem noi în Valea Napilor? Acolo stă ea.
-Şi capra unde stă?
-Tot acolo.
-Dar nu am văzut grajd de capre.
-Nu are grajd, capra stă cu ea.
-Şi nu-i e frică să doarmă noaptea afară?
-Nu, caprelor nu le este frică să doarmă afară. Aşa dorm ele, îşi fac culcuş în frunze şi ăla-i patul lor.
-Şi când plouă, ce fac?
-Se bucură când plouă că aşa se spală ele pe blăniţă.
-Dar mă laşi la lelea Irina?
-O vom întreba pe mămica ta maine, acum hai să căutăm o vulpiţă, îi răspunse încercând  să-i abată atenţia de la ceea ce simţea deja că va fi motiv de multe neînţelegeri de acum înainte. Când vei creşte mai mare, te vei duce singură.
-Am trei ani, spuse din nou, cu toate că nu ştia prea bine ce sunt anii ăia şi nici la ce sunt buni, dar îi auzise pe toţi ca se mândreau cu anii ei, aşa ca nu uita să le amintească de faptul că îi are şi sunt numai ai ei.

Buruieni de leac – ( 1 )

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , on Ianuarie 26, 2014 by inda of wind

Lui George, întru desluşirea celor scrise şi nevăzute încă

 

   Ziua se învăluia cu noaptea şi bătrâna se gândi c-ar trebui să aprindă lumina în casă, dar în loc de asta, aruncă o privire spre leagănul fetiţei, apoi se duse şi mai băgă un lemn în sobă. Mai erau trei săptămâni bune până la Crăciun iar ţolurile cele noi erau departe de a fi gata. Războiul stătea în colţul cel mai îndepărtat al tindei cu iţele întinse, suveicile încărcate cu fire de lână colorată şi cele două spete cu dinţi deşi din os, gata pregătite. O nerăbdare o cuprinse pe bătrână, ar fi vrut să înceapă să ţeasă dar nu putea că ar fi stricat somnul micuţei făpturi. Ca şi cum i-ar fi simţit neliniştea, fetiţa începu iar să plângă. O ridică în braţe şi încercă să o domolească dar plânsul se înteţi transformându-se-n ţipăt. Nu mai ştia ce să facă cu ea, plângea aproape în continuu, zi şi noapte. Chemaseră şi doctorul care după ce-o întorsese pe toate părţile şi-a consultat-o cum a ştiut el mai bine, le-a spus ca-i sănătoasă dar aşa plâng copii mici şi asta-i bine pentru că-şi întăresc plămânii. Nu l-au crezut dar nu aveau ce face, aşa că stăteau cu rândul lângă ea, o ţineau în braţe şi o legănau dar plânsul nu contenea decât pentru foarte scurt timp.
Auzi zgomot de paşi pe trepte şi bătăi uşoare în uşă.
-Sunt gazde acasă? întrebă vocea de afară, de parcă ar fi fost vreo îndoială după cum se auzeau ţipetele copilei.
-Hai în casă, răspunse bătrâna în timp ce scutura copila încercând s-o potolească.
-Bună seara !
-Seara bună! Da ce faci pe la noi, Irină?
-D-apoi ia, am venit să vă aduc nişte mălai şi un pic de hamei că o zis Găvrilă că voi n-aveţi şi vă trebuie să faceţi bere pentru sărbători.
-Apoi, avem mălai, cum să n-avem, toată lumea are, n-o trebuit să aduci.
-Mălai roşu v-am adus, voi n-aveţi de-aista.
-N-avem roşu, da bunu-i şi celălalt, da dacă ai adus, lasă-l, ca ţi-oi da mălai de cocoşi în locul lui.
-Numa mulţam, răspunse Irina punând cucuruzii pe masă iar lângă ei un cornet făcut dintr-un ziar, plin cu conuri de hamei. Se priviră în tăcere câteva clipe lungi până când Trezei i se păru ca lipseşte ceva. Plânsul copilei încetase. Era nedumerită. Poate valul de aer rece care intrase în casă împreună cu Irina o răcorise şi-o făcuse să tacă.
-Noa, şezi la noi, şi iartă că-s toate întoarse, da nu pot face nimica de fătuţă, că plânge câtu-i ziua şi noaptea de lungă. Am chemat şi doctoru şi-o zis că aşa plâng pruncii mici, da io nu cred, are fătuţa ceva, că amu de vreo două nopţi nici nu plânge biata, urlă, ca lupii urlă şi nu-i bine.
-Zilele ăstea aşa-s, cu lupi, da s-or duce şi ei la ale lor treburi lupeşti.
Irina se  apropie de fetiţă şi-i privi ochii tulburi de plâns, îndelung, cu multă blândeţe.
-Îşi schimbă lumina ochilor, de aia plânge, că încă nu ştie după cine să dea, după mă-sa ori după tată-său.
-Nu cred, Irină, că-i prea târziu să-i schimbe, are deja două luni şi jumătate, de trebuia să-i schimbe, i-ar fi schimbat până acum. Or rămâne mierui ca a mâne-sa, că tot aşa-s şi-a lu’ soră-sa.
Copila părea să nu fie de acord pentru că izbucni din nou în plâns. Bunica sa o aşeză pe pat şi începu să o desfăşoare din păturică.
-Amu iartă, Irină, da trebuie să o schimb că-i udă, spuse în timp ce scotea fetiţa dintre scutecele înflorate din finet moale şi se întorcea cu spatele ca şi cum i-ar fi făcut celeilalte femei semn să nu se uite. Poate a deochiat-o cineva şi de aia-i răscolită aşa.
-Fata voastră-i însemnată, Treză, tu nu vezi? N-are cum să fie deochiată, nimeni n-o poate deochia, rosti Irina în timp ce se uita tot mai amănunţit.
-Noa, nin lasă-mă s-o schimb că a răci şi-apoi  a fi mai rău ca-n vreme, spuse cu năduf, aşezându-se între privirile insistente şi semnele fetiţei. Cum să nu văd,  că doară nu-s oarbă, îi semnul de la mă-sa pe picior şi pe obraz. Am fost necăjite când le-am văzut, da dacă aşa o vrut Bunu Dumnezeu, noi n-avem ce face… Cel de pe picior îi sus şi nu s-a vedea, cel de pe obraz îi mai şters si da de s-a duce.
-Nu-s degeaba unde îs. Treză, voi n-aţi botezat încă fătuţa, da aţi făgăduit-o?
-Ştii că noi nu botezăm copii până când nu pricep şi nu-l cunosc pe Dumnezeu şi doară n-am bolunzit s-o făgăduim, răspunse Treza cu vocea încărcată de reproş.
-Eşti sigură? Copii îl cunosc pe Dumnezeu când îs mici, numa mai târziu îl uită şi se tem de el.
-Irină, io o cresc pe fata asta, că mă-sa îi tot pe-afară cu gospodăria şi pe la câmp, tată-său îi la lucru, numa se joacă cu ea din când în când, tată-so bun îi iară tot dus cu lucru şi numa noaptea vine acasă, soru-sa îi mică încă. Cine crezi că ştie mai bine ca mine ce-i cu ea?
Irina nu răspunse, un zâmbet şugubaţ îi apăru pe faţă. Se aporpie de soba şi puse un lemn pe foc.
-Ce faci cu apa asta?
-Am încălzit-o să o îmbăiez pe Angelica, da de a dormi mai bine apoi.
-Şi ce-i pui în apă când o îmbăiezi?
-Nimica, ce să-i pun? Apa şi-o spăl bine că i-o cumpărat mă-sa ceva săpun pentru copii, apoi o dau cu pudră să nu se opărească. Nu-i pun nimic în apă, repeta ca şi cum ar fi fost acuzată de ceva.
-Noa, pune-i tu de data asta nişte iarbă  şi-i vedea cât de bine-a dormi. Ai iarba îngerilor?
-Am, cum să n-am?! Că îi mai fac la soră-sa ceai pentru poftă de mâncare.
-Ia ad-o încoace, porunci Irina. În ce o îmbăiezi?
-Are covata ei de nailon, numai pe ea o îmbăiem acolo.
-Nu într-aia o spălăm acuma, du-te şi adă una de tei, că doară o facut Găvrilă la tot satul, trebe să aveţi şi voi una.
-Avem dar nu-i…
-De data asta este, du-te şi-o adă!
După ce i se aduse cădiţa din lemn de tei, presără în ea iarba îngerilor şi turnă apă fierbinte, apoi ceru un prosop de pănură deasă şi le acoperi lăsându-le să stea aşa preţ de câteva minute.
-Dezbracă-o şi apoi te-oi ajuta eu să o speli, să nu trebuiască să aştepţi după mă-sa, că a fi pironită de-atâta lucru şi a vrea şi ea să se hodinească.
Treza făcea tot ce i se cerea, îi părea că a cuprins-o şi pe ea oboseala, că o dor spatele şi braţele de atâta legănat, că ar vrea să doarmă o noapte fără să audă plânsetul sfâşietor al copilei, că la urma urmei e bine să ai un ajutor. Irina ridică prosopul de pănură, căută apa cu încheietura palmei să vadă cât e de fierbinte, mai adăugă apă rece cât să fie tocmai potrivită.
-Şi cum se joacă tată-său cu ea? întrebă în timp ce amesteca apa în cercuri tot mai mari, învârtind-o şi amestecând-o cu palma dreaptă coborând de la stânga şi apoi urcând şi iarăşi coborând, de parcă ar fidat timpul înapoi.
-D’apoi cum să se joace? Că n-ai cum te juca cu ea, că încă-i mică, o ia în braţe şi-o tot ridică-n sus şi-i povesteşte. Vai, Doamne feri, când o adus-o acasă de la maternitate a ridicat-o aşa de sus că era gata s-o scape, că a ridicat-o până deasupra capului şi-o zis că io dat soarele-n ochi. Doamne feri şi apără, o putut-o scăpa pe jos şi s-o nenorocească.
Simţea un fel de uşurare ciudată când îi povestea Irinei toate astea. Uitase că de obicei îi isca un fel de strângere de inimă când o vedea şi că-i ocolea cărările la fel ca ceilalţi oameni. În seara asta părea altfel, era doar o femeie ca toate celelalte, erau cam de-o vârstă, locuiau destul de aproape şi totuşi nu o socotise vecină niciodată. Poate n-a fost drept din partea ei s-o judece după spusele altora, că lumea vorbeşte vrute şi nevrute, mai ales despre văduve, că biata de ea avuse nenorocul să-i piară bărbatul în război şi rămăsese singură.  Şi de fapt, nici nu se vorbeşte prea mult despre ea, lumea mai mult tace. Poate pentru că-i femeie săracă şi singură şi pentru că în toată sărăcia ei nu ia niciodată nici măcar un ban de la cei pe care-i ajută, poate pentru…
-Zici că a ridicat-o spre cer când a luat-o prima dată-n braţe şi că i-a dat soarele-n ochi? întrebă Irina râzând pe înfundate şi întrerupându-i gândurile. Aşa-i dacă o ridicat-o mai sus de soare, greu drum i-o ales.
-Nu râde, că nu-i de râs, da, aşa o zis şi eu aşa am văzut, răspunse grăbită ca şi cum ar fi spus ceva ce nu trebuia spus. Şi apoi mă-sa i-o tot luat-o din braţe şi o pus-o jos pe iarbă să nu mai aibă de unde cădea.Lasă că o spăl eu de-acuma, rosti punându-şi palma sub capşorul fetiţei care zâmbea şi dădea din mânuţe şi din picioruşe, legănată prin apă de mâinile dibace ale Irinei.
-Nu mai trebuie s-o speli. E curată acuma, am spălat-o eu de toate. Lasă-o să se joace un pic cu apa şi apoi îi pune-o să doarmă până când vine mă-sa să-i dea să mănânce. M-oi duce şi eu acasă că-i târziu, da nu ies până nu o pui în leagăn că nu vreu să intre frigul de afară şi să răcească dacă-i dezbrăcată.
Când fetiţa era din nou înfăşată şi pusă-n leagăn, Treza luă o foarfecă şi se apropie, îi luă mânuţa şi-i tăie şnurul roşu de la încheietura acesteia.
-Ce-ai făcut?
-L-am tăiat că doară ziceai că nimeni n-o poate deochia. La ce-i bun să îl mai las acolo?
-Şi mă crezi? Dacă nu-i drept ce-am zis?
-Nu te cred. Ştiu că-i drept.
Se priviră în ochi, drept, deschis, adânc, lung.
-Eu am făcut cum au vrut mama şi tata, tu Irină, ai făcut după cum ai fost făgăduită. Dumnezeu să ne-ajute, lasă fata-n pace şi-om vedea ce-a fi după ce-a mai creşte.
Irina zâmbi. Scoase apoi un con de hamei din buzunarul şorţului şi-l puse sub perna micuţei, luă o scamă închipuită de pe haină şi-o puse pe marginea leagănului, spunând să-i rămană ţâţa şi somnul, apoi se îndreptă spre uşă acoperindu-şi capul.
-Să rămaneţi cu bine !
-Du-te cu Dumnezeu şi mai hai pe la noi.
-Vie binele şi sănătatea !
Ieşi pe uşă fără să privească înapoi. Treza aştepta să se-ndepărteze, să iasă pe poartă, apoi luă cadiţa cu apa în care scăldaseră copila şi-o aruncă la rădăcina viei de la colţul casei. Când se întoarse era linişte, se auzeau doar lemnele troznind în sobă . Privi copila care se juca cu mânuţele prinzând lucruri numai de ea văzute. Ochii îi erau limpezi şi gângurea ceva neînţeles. Se aşeză în faţa războiului, luă suveica cu lână mieruie, şi o strecură printre iţele albe.
-Doamne, Dumnezeule, fereşte-i paşii de rele şi de necaz oriunde s-ar duce!  Rosti în gând, fără să-i fie prea clar dacă se gândea la Irina sau la fetiţă.
Ţolul se ţesea cu gândurile ei prinse printre fire. Mierui ca ochii fetei, alb ca gândurile ei şi cenuşiu ca şi colbul drumului pentru ce nu fusese încă scris.

Alt drum, acelaşi drum

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , on Iulie 3, 2010 by inda of wind

Alt drum, acelaşi drum, cine mai ştie… cert este că  starea e aceeaşi ca şi atunci, trebuie să merg, nu ştiu de ce, măcar acum ştiu unde. E înnorat, lumină fără anotimp, nimeni pe drum, răspântiile-s pustii, vântu-n toate rănile mă doare, începe să mă cuprindă un sentiment de zădărnicie, nu spun nimic dar mă întreb dacă nu cumva caut o lume care nici măcar n-a existat altundeva decât în mintea mea. Caut cu privirea indicatoarele de la marginea drumului ca şi cum ar fi singura certitudine că  locul există. Mă opresc la răspântie, indicatorul nu e acolo dar mă încăpăţânez să cred că există undeva; nu ştiu dacă dorinţa mea de a-l găsi l-a făcut să apară sau doar îl mutase cineva în altă parte. Stătea înfipt în mijlocul câmpului arătând spre pământ, iarăşi nu ştiu de ce, poate de acolo trebuie să  începem când ne căutam, dinspre rădăcini. Îmi zâmbesc încurajator şi pornesc mai departe pe drumul dintre gardurile care stau să se dărâme împărţind inutil vara de toamnă. Şerpuind uşor drumul rătăceşte printre copacii care se pregătesc pentru marea simfonie a toamnei. E abia începutul însă chiar de la primele acorduri de culoare, crengile încep să se caute între ele întinzându-se dureros unele către altele să nu le găsească singure îngheţul ce va veni. E un fel de pregătire febrilă care se transmite, o simt în fiecare por, realizez abia acum că starea care mă cuprisese şi prima dată era tot un fel de pregătire dar n-am ştiut pentru ce.
Înca mi-e teamă de momentul în care voi întâlni oamenii, ce voi spune? ce vor spune? Îi întâlnesc, fără mirare, ca şi cum ar fi fost cel mai normal lucru să fiu acolo, ca şi cum se întâmpla mereu să le bată cineva la poartă şi să ceară voie să fotografieze iarba de pe coteţ şi porcii din ogradă. Bunicul cuiva aduna nuci. Îi dau bineţe şi cer voie să intru în curte, aflasem ca lui trebuia să-i cer voie. Îşi ridică privirea înspre mine şi dintr-o dată devine şi bunicul meu. Ar putea fi al tuturor oamenilor, atâta seninătate şi  împăcare are în ochi, dar începe să-mi vorbească despre copii ce i s-au risipit prin lume care încotro şi  de ce au rămas „hleaburile” acelea vechi, până când mă fulgeră din nou dorul de un bunic al meu care să-mi vorbească despre veşnicie. „Du-te că-i deschisă portiţa, fă ce vrei numa’ s-o închizi când ieşi.” Mă duc, în vară doar încetinisem când am trecut pe acolo, nu mă oprisem dar mi-am dorit după aceea să o fi făcut. Am închis portiţa când am ieşit să nu se piardă nimic din pacea care domnea dincolo de gardurile din lemn. Iustin mi-a spus că mai sunt case părăsite ” vezi, pă unde-i mâţa aia, noa p-acolo cobori în vale şi ….” . Îi spun că nu vreau case părăsite, vreau case cu oameni în ele dar când mă voi întoarce poate  mă voi opri să  văd şi  casa aceea. Îmi imaginam deja că  va fi o casă foarte tristă care-şi  spune singură poveştile în care cu siguranţă a fost odată…
Plec mai departe, nerăbdarea dispăruse ca prin farmec, locul exista cu adevărat şi era locuit de oameni în carne şi oase. Ajung la magazin şi de acolo pornesc pe jos că poate-i rău drumul. De fapt ştiam că pot ajunge cu maşina până la capăt dar ceva din mine voia să repete acelaşi ritual ca prima dată ca şi cum dacă aş repeta asta şi restul se va repeta. Garduri de sârmă ghimpată despart lumea de lume. Prunii îşi apleacă până la pământ crengile grele de prune. Întind mâna şi iau una, o şterg de mâneca aşa cum făceam când eram mică, o desfac să-i scot sâmburele şi gustul copilăriei se amestecă halucinant cu cel al toamnei. Trec pe lângă şcoală, pe lângă biserică, dar mă înclin doar când ajung în faţa porţii. Mă opresc şi uit să respir. Miroase a frunze si-a pământ. Curtea-i pustie, mesele lipsesc, frunzele năpădiseră totul foşnind uscat peste urmele tuturor paşilor. Tanti Mărioara vine cu căruţa de pe câmp, aduce ” pepini şi nintă că a hi bună de ceai la iarnă”. Apare in fugă şi  Prichindel, mă adulmecă sare în jurul meu dar nu trebuie să mă tem, „aşa face el cu toată lumea că-i jucărios”. Tanti Mărioara deschide porţile şurii să intre cu căruţa. Nu ştiu ce cal îi ăla, venise cu el un băiat care ” îi beteag, îl dor dinţii” avea un fular înfăşurat în jurul feţei, îl dă la o parte şi  zâmbeşte în timp ce-i apare o grimasă de durere, apoi îsi acoperă faţa la loc. Sigur, tanti Mărioara nu-şi mai aminteşte de mine, nu ţine minte pe toată lumea ” o fo vo 70 odată când o zis Sigina că nu ajunge pâinea şi mai trebe făcută”. Cu uimire mulţumeşte pentru cafea şi  drojdie. „Să-ţi deie Dumnezo noroc şi  sănătate, tomna trebe să fac mâine în cuptor, mi-a hi bună, restu’ oi pune-o în frigider” îmi şopteşte în timp ce-şi aminteşte ” ioi, ai fo acolo sub păr când veneam cu vaca şi ţi-am dat pere”. Zâmbeşte mulţumită că totuşi şi-a amintit. Cer voie să merg să fac nişte poze pe acolo pe unde erau corturile, pe sub nuc, pe la găbănaş. ” Cum să nu, du-te, numa’ că am p-acolo împrăştiat nişte fân rău, nu-i bun numa pentru aşternut şi-i hâd ca l-o plouat şi-i plin de găteje cum o picat din pruni” îmi explică îmbujorându-se uşor că peisajul ar putea fi inestetic. Îi explic că nu trebuie sa fie mereu frumos, doar să fie real. Ajung lângă nuc. Găsesc o bucăţică din şnurul violet cu care era prinsă prelata cortului meu. Din nou uit să respir. Caut în jur dar nu găsesc nimic altceva, doar iarba părea călcată pe alocuri acolo unde fusese alt cort. Mă asez pe iarbă şi-mi aprind o ţigară. Închid ochii şi pot vedea totul exact aşa cum a fost. Îmi caut telefonul, trebuie să spun şi altcuiva că nucul e în continuare acolo, că are încă mai multe frunze decât pot eu să număr, că atunci când adie vântul lumina se sfărâmă între ele, că dacă ar fi noapte stelele ar licări şi poate greierii ar… Nu, greierii nu mai cântă, e toamnă, e frig şi căldura ce-o simţeam e doar de la ţigara care stă să-mi ardă degetele. Mă ridic, fac studiu de caz pe licheni şi pe frunze, adun câteva nuci, oferile-aş şi n-am cui, îmi adun gândurile împrăştiate şi mă întorc. Cineva strigă după mine. Mă opresc, mă ajunge din urmă, după prezentările de rigoare nimeni nu află nimic relevant pană când vine vorba de tabără şi atunci ne luminăm, nenea Ioniţă era cel pe care îl învăţase Domnu’ Nucu să cânte din frunză, îi spun că îmi amintesc, că era într-o duminică dimineaţa când veneau pe cărare şi cântau, faţa i se umple de zambet cald, strigă la tanti Mărioara să facă ea o cafea pentru domnişoara „că-i departe să merem până la mine”. Tanti Mărioara se scuză şi spune că va dura puţin că i s-o stins focu’ în sobă şi se teme să aprindă butelia da’ să vină el să facă ce trebe făcut. Se rezolvă până la urmă, nenea Ioniţă aprinde butelia, nu ştiu cine face cafeaua că între timp eu mai dau o raită prin curte, o găsesc pe Ica stând împreună cu vacile şi privind cu jind către singurul măr rămas agăţat de o creangă. Prichindel aleargă purcelul cel negru de care ar putea depinde în mare măsură viitorul taberei în timp ce eu privesc cu gura căscată fragii nebuni care n-au găsit alt loc în care să crească decât părul dinaintea şurii. Pe laiţă o bătrână se uită la mine şi spune cu voce egală ” am ştiut că ai venit aici”. Atât. Îşi pleacă pleoapele peste ochi în semn că nu mai are nimic de spus în timp ce mă cuprinde din nou senzaţia că tot ce se întâmplă are un rost doar că el e mai presus de înţelegerea mea. De sub umbrarul de viţă de vie strugurii atârnă grei şi năuci de aşteptare, mai încolo „galbena gutuie dulce-amaruie” zâmbeşte strâmb peste visul prunilor de lângă drum ameţiţi deja de neştiutele beţii iar seminţele viitoarelor salate stau ascunse în castraveţii aliniaţi frumos pe târnaţ. Intru în casă, cafeaua abureşte în ceşti, ne adunăm în jurul mesei ca şi cum am fi facut-o de nenumărate ori, poveştile încep să se depene până când ajungem la concluzia ca toată lumea cunoştea dinainte pe toată lumea. Chiar şi câinii care nu puteau sta o clipă locului se aşezaseră cuminţi lângă sobă şi picoteau aruncându-ne din când în când câte o privire. Nici n-am băgat de seamă că în timp ce degetele mi se încălziseră încolăcite în jurul minusculei ceşcuţe de cafea, soarele coborâse după dealuri. Îmi iau rămas bun cu cuvinte puţine „să mai vii pe la noi, da’ de-anumea, nu numa să zici că-i veni”. Promit să mă reîntoarc, mulţumesc de toate cele şi plec. Ies stingheră pe poartă la fel ca data trecută, nu întorc privirea de teamă să nu mă transform în stană de piatră şi să rămân pe veci acolo.
În drum mă aşteaptă nenea Viorel din deal cu un coş şi patru găleţi pline de ciuperci. Mă opresc, mă minunez, dânsul ia coşul în spate, îi fac poze, promit să i le trimit (încă nu ştiu cum), insistă să intru în casă şi să stau puţin, încerc să refuz, mă grăbesc, măcar un pic să aştept, „nici nu ştii ce ţi-oi da că mi-ai făcut bucuria şi mulţumirea asta mare şi-ai oprit pe la mine”. Intră grăbit în casă şi se întoarce aducând o cana cu alune ” şi doi pruni îţi dau numa să vii să-i culegi să faci dulceaţă „. Îmi arată cum şi-a pregătit lemne pentru iarnă, stau acolo stivuite frumos pe prispă, încă mai are mult de lucru, de cules merele strugurii şi prunele, numa’ coarnele le-a strâns şi nişte alune. Mă asigură că pot veni oricând, îmi spune aproape în şoaptă, ca pe un mare secret că el era cel care făcea focul şi cafeaua în fiecare dimineaţă. Zâmbesc alb, îi spun că-mi amintesc cafeaua din oala cea mare, n-am prea fost acolo dimineţile, ocupată fiind ba să ridic negurile de pe râu să poată răsări soarele, ba să alung cosaşii de prin cort, dar că o beam cu plăcere la orice oră din zi. Ne luăm rămas bun şi plec în timp ce înserarea se întoarce acasă. Drumul e lung dar nu mă mai grăbesc, am timp chiar să văd murele rămase încă necoapte aşteptând o altă vară târzie în care să însângereze degete şi să-ndulcească buze.
Cand ajung la casa Bunicului (că aşa-i va rămâne numele) mâţa nu mai era acolo să îmi arate drumul către casele părăsite în schimb se aprinsese o lumină dincolo de geamurile desenate cu albastru, semn că mai rămăsese un loc care sigur nu va rămâne niciodată pustiu aşa că pot pleca liniştită. Mă mai opresc puţin când ajung în vârf să privesc cum soarele alunecă nevăzut de sub nori şi în ultimele raze de lumină, ascunse prin iarba moale şi vegheate de mesteceni dau peste ciupercile de toamnă.
Rafale de vânt aduc noaptea. Îmi scutur frunzele din păr, liniştea dispare, neliniştea nu mai vine, nu sunt pustie, nici măcar urma aceea de tristeţe dulce-amară ce străjuieşte despărţirile nu-i prezentă. Nici eu nu sunt. Va fi din nou ca data trecută, nu-mi voi aminti cum am ajuns acasă, vor urma câteva zile în care pentru siguranţa mea ar trebui să mă ţină cineva de mână când trec strada că eu voi fi în altă parte şi altcineva va umbla pe stradă îmbrăcată în hainele mele dar cel puţin nu mă mai doare vântul.

Cât costă să omori un om?

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , on Iunie 14, 2010 by inda of wind

Cât costă să omori un om? Dacă îmi spuneţi voi, eu vă spun cât costă să omori un zmeu! Să ştiţi că e al naibii de scump! Probabil pentru că zmeii sunt mult mai greu de găsit în zilele noastre, sunt puţini şi stau ascunşi prin grădini pitite pe dealurile bolovănoase ale Sălajului. Poate ar trebui să spun “stăteau”, acum e o stare de provizorat, încă mai stau pentru un timp. Par fragili însă au supravieţuit îngheţurilor şi dezgheţurilor, vânturilor şi ploilor, ferigilor care stăteau să-i cotropească, au învins chiar şi timpul însă n-au ştiut cum să lupte cu omul pentru că-l considerau prieten şi până nu demult convieţuiau în linişte şi pace. Omul se putea plimba prin grădina lor căutând lumina care să-i facă să-şi spună poveştile. Dar tot ce spun eu aici este trecut, visătorul tace căutând pe cer urmele păsărilor, iar îndrăgostiţii stau împietriţi într-o îmbrăţişare înfrigurată. Acum grădina nu mai este a zmeilor, le-a fost furată de oameni, are alei pietruite, şanţuri şi canale, scări, foişoare, borduri, pet-uri cutii de bere, hârtii şi foarte multă tristeţe, înfiorător de multă tristeţe. O parte dintre zmei încă mai sunt acolo, stingheri, tăcuţi, înghesuiţi , sufocaţi de mizerie. Gradina lor era un fel de minuscuă Meteoră doar că nefiind îndeajuns de puternici să susţină mănăstiri pe capetele lor şi-au crescut mesteceni.

Dar m-am luat cu vorba şi v-am amăgit pentru că nu ştiu cât costă să ucizi zmeii. Unii spun că foarte mult, eu cred că nici măcar un sfert din cât spun ei, iar restul banilor sunt undeva prin buzunarele căpcăunilor, însă ce contează? Suntem învingători, ne-am înfipt steagul civilizaţiei iar lor le-a mai rămas doar tristeţea ce sprijină cerul…care-i foarte sus.

Cuvintele link duc în grădină.

Funia

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , on Februarie 2, 2010 by inda of wind

Sunt câteva vorbe ale lui Zorba către „stăpân” în romanul lui Kazantzakis:
„Nu, nu eşti liber, spuse. Funia de care eşti legat este puţin mai lungă decât la ceilalţi oameni, asta e tot. Domnia ta, stăpâne, ai o funie lungă, te duci şi vii, crezi că eşti liber, da’ funia n-o tai. Şi dacă n-o tai…”

Ea tăiase funia într-un moment de furie. S-a trezit dintr-o dată liberă. Stătea cu capătul acela de frânghie în  mână şi se uita la el. Era simbolul libertăţii ei. Acum putea să facă orice, să meargă oriunde, putea să atingă toate lucrurile la care nu ajunsese până atunci. Dar cu cât ajungea mai aproape de ele constata că nu mai sunt aşa cum păreau când le privise de departe. Constata cu stupoare că nici nu o mai atrag, nici nu şi le mai doreşte.
Mergea fără ţintă pe toate drumurile care i se deschideau în faţă. Uneori se împiedeca, intra în locuri întunecate, cădea, alteori lumina prea puternică o orbea. Obosise. S-a aşezat pe pământ şi privea capătul de funie ce-l purta cu ea. Închise ochii să-şi amintească cum era pe vremuri când era legată, să poată conştientiza că acum, fiind liberă, este şi fericită.
În faţa ochilor îi apăru un cerc bătătorit de paşii ei. Cunoştea fiecare denivelare, fiecare asperitate pe care încercase sa o netezească. Acolo nu s-ar fi împiedecat şi nici nu ar cădea aşa cum o face acum, îi străfulgeră prin minte. Acolo ştia în permanenţă ce căuta şi unde se situează. Acolo avea un reper. Şi dintr-o dată constată că îi lipseşte acel punct fix în jurul căruia gravita pe orbite concentrice, mai apropiate sau mai îndepărtate. Atunci putea să aprecieze apropierea sau depărtarea de lucrul dorit sau de limita neputinţei ei… la doi paşi, la cinci paşi…uneori era frustrant, dar măcar ştia. Acum nu.
Brusc s-a ridicat şi cu o energie nebănuită a luat-o la fugă spre cercul pe care-l bătătorise cu lacrimi de furie şi neputinţă, cu zâmbete naive, cu speranţe, cu revoltă, cu frustrare…
Nu ştia încotro s-o apuce, dar ştia măcar unde vrea să ajungă şi ce voia să facă. Izbucni într-un hohot de râs, iar lacrimile începuseră să-i curgă şiroaie pe obraji.
Acum ştia.
Voia să reînnoade funia. Să intre din nou în cerc, pentru că numai acolo putea să-şi dorească, iar acolo dorinţele ei aveau nume. Acolo totul avea un sens… uneori era inversul acelor de ceasornic… dar sensul exista!

Noaptea vrăjitoarei

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , , , on Decembrie 25, 2009 by inda of wind

– Inda?! Mai auzisem vocea aceea sau doar o închipuisem ? o visasem ? oare era vis ? încă mai dormeam ? Deschid ochii, amprenta palmei s-a întipărit în pânza cortului, palma mea i-a căutat conturul, a atins-o. Era reală. Nu visam. Clipesc ca şi cum aş mai putea deschide alţi ochi. Întuneric.
– Două minute cât să mă îmbrac. Cât e de întuneric!
Trag ceva pe mine, nu văd ce, să nu fie pe dos, mă fulgeră un gând, nu are importanţă cum e, gândul dispare la fel de repede cum apăruse. Ies din cort în şoaptă, ca şi cum aş putea păşi şoptit ; chiar pot. Întuneric, e bine. Ei stăteau acolo gata de drum, eu gata să mă dărâm. Ce ar trebui sa fac ? Să spun  bună dimineaţa ? e noapte, ar fi mai corect să spun bine aţi deschis ochii, nu ştiu ce să fac, bâiguiesc ceva. Ar trebui să mă simt stingheră. E prea întuneric pentru asta, în lumină ar fi fost altceva. Pornim la drum, nu ştiu bine pe unde, ştiu doar încotro. Spre râu. Atât. E de ajuns.
– Apropos, ea e Ani ! Zâmbesc, oricum nu se vede, întind mâna, Inda, mâna ei era mică şi delicată, ca de copil, zâmbesc cu adevărat.
Îmi trec breteaua genţii peste cap, aşa ca poştaşii, o pipăi în grabă să recunosc formele ce nu aveau voie să lipsească de acolo :aparatul foto, acumulatorii, caietul, pixul, ţigările, restul ştiu că sunt, e geanta mea albastră dotată cu minim necesar pentru supravieţuire.
Păşesc în urma lor călcând ca din pod pe drumul denivelat. Roua se aşezase peste noapte şi potolise praful. Nici o geană de lumină, luna n-a mai avut răbdare şi a plecat să-şi caute jumătatea lipsă, ar trebui să o întregesc cu un nor, mi-am spus, gândindu-mă că voi ţine minte până seara următoare.Tăcerea plutea uşoară peste noapte.
– Voi ştiţi încotro mergem ? întreb doar ca să am sentimentul că mergem împreună .
– Da, spre râu, veni prompt răspunsul lui.
– Dar ştii drumul, nu ? ai mai fost !
– Da, dar pe o scurtătură nu pe aici, oricum ştiu direcţia.
Nici eu nu cunoşteam drumul însă el mă cunoştea pe mine şi ştiam că ne va duce acolo unde trebuie. Departe, o bufniţă îmi striga să ne grăbim.
– Drumul e lung şi răsăritul aproape.
– Spune-i să mai aştepte, să-i lase timp, el trebuie să poată vedea, ea trebuie să poată zbura.
Încuviinţează şi fâlfâie greu din aripi adormind întunericul, cum ar spune legănat mai rămâi, mai rămâi…. Grăbesc pasul ca să ajung în dreptul lor. Ea păşeşte uşurel de parcă ar dansa peste pietre, eu pe partea cealaltă a drumului alunec mereu, el îmi întinde mâna. Mă sprijin uşor, n-ar trebui, s-ar putea să-l dezechilibrez, el trebuie să aibă grijă de aparatele lui nu de mine, eu sunt cea care trebuie să am grijă de tot. Ştiu că voi aluneca tot drumul până când mă voi aşeza să-i vorbesc ; pământul mă tot cheamă, încă mai are să-mi spună ceva. Nu pot să mă opresc, trebuie să-i urmez, să am grijă.
Ajungem lângă prima casă, câinele îmi strigă cu voce metalică :
-Grabiţi-vă, soarele nu mai are răbdare, ultimul deal s-a înălţat cât a putut de mult în faţa lui, nu poate mai mult de atât.
-Taci, i-am şoptit, spune-le oamenilor să se trezească şi să aprindă lumina în casă, să pară că-i încă întuneric.
După câteva clipe lumina se aprinde la o fereastră. El s-a oprit, îşi scoate aparatul, schimbă obiectivele şi scrutează depărtarile să vadă.
– Încă e întuneric, nu ştiu ce voi putea surprinde, mi-ar trebui trepiedul, n-am cum să stau două minute cat durează expunerea, cu aparatul nemişcat.
Ceva mai încolo mă aşez, pământul tresare uşor şi toata iarba îşi scutură roua.
– El are nevoie de un trepied, îi şoptesc, dă-i ceva !
Jumătate de trunchi de copac se ridică în dreptul fostului gard de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna, chiar şi lichenii albăstrui întinşi peste scoarţă par adevăraţi. El îl vede şi îşi aşează aparatul, priveşte, vede, prinde în obiectiv o bănuită geană de lumină, apoi aşteaptă minutele cele două ca aparatul să o memoreze.
– Soarele stă să răsară, îmi şopteşte pământul, am vrut să-ţi spun mai demult te-am tot chemat rostogolind pietrele de sub paşii tăi, dar mâna lui nu te lăsa să te aşezi. Acum să platească pentru nechibzuinţa lui.
– Iartă-l, el încă nu ştie, voia doar să aibă grijă de mine, ajută-ne, nu mai e mult, ridică-ţi negurile şi ascunde lumina până ajungem acolo.
– Fata, de ce-o laşi să meargă înainte ? Nu ştii că Neaşteptata v-a urmărit tot drumul, v-a adulmecat la fiecare răspântie ?
– Ba da, ştiu, chiar de aceea am vrut să o am mereu în faţa ochilor, să pot avea grijă de ea.
– Ar trebui să-i vorbesc fetei, să-i spun, încă n-aţi ajuns la cimitir, Neaşteptata o să vă pândească în vale înainte de a ajunge.
– Las-o, nu o trage spre tine, fata nu te poate auzi, nu încă, o voi trece eu de locul acela. Să nu o chemi. Şi adună-ţi flăcările amăgitoare de pe morminte să nu le vadă.
Mă ridic, fata începuse să se îndepărteze. Nu trebuie să înveţe glasul pământului, al vântului trebuie să-l înveţe.
– Ar trebui să ne grăbim, spun în timp ce el îşi saltă din nou geanta pe umăr.
Pornim repejor . Pietrele au dispărut din drum, doar şanţurile săpate cu furie de ploaie într-o zi toridă de vară au mai rămas brăzdând obrazul drumului. Ne apropiem de vale. Îi simt mirosul înăbuşitor.
– A ce miroase? întreabă fata.
– Ah, e porumbul, undeva mai spre pădure trebuie să fie un lan de porumb. Recunosc mirosul, aşa e peste tot lângă lanurile de porumb, umezeala din aerul dimineţii le face să miroase mai tare. Fata se întoarce şi se uită neîncrezatoare înspre mine, nu mai insistă. Ar fi bine să mă creadă, ea locuieşte într-un oraş mare, n-are de unde şti, cea care ne urmarea mirosea altfel în orase. Arunc o privire grabită în fată. Bradul se înalţa semeţ în vârful dâmbului, flăcările se furişau potolit către rădăcinile lui.
– Uite, cruci, un cimitir ! De ce mereu în cimitire sunt brazi ?
Nu i-am putut spune de ochii ce şi-au îngustat privirea verde în fiecare ac, pe fiecare ramură, răzbind din somnul celor ce aşteptau să răsară primăvara în firul ierbii.
– E ceva legat de perenitate, de veşnica aducere aminte, mă aud încurcându-mă în lamentabile explicaţii .
Ea se mulţumeşte cu atât. Mă îngrijorează el. Tace. O vreme a vorbit vrute şi nevrute, apoi dintr-o dată a tăcut. Îi simt întrebările alunecând peste mine. Pământul a încetat să mă mai cheme. Nu mai alunec, pot sta departe de mâna lui. Dacă m-ar atinge ar afla toate răspunsurile. Nu trebuie să afle, încă nu trebuie să vadă. Mai este timp. Se aude cântecul apei. E bine, suntem aproape şi sursurul ei va acoperi răspunsurile mele care se întind nestăpânite către întrebările lui. Mai este o singură curbă şi printre copaci se va zări râul. Rămân doi paşi in urmă.
– Nu pot rămâne acum, îi şoptesc băncii din trunchiuri de mesteceni ; mă plec în faţa ultimei cruci şi apoi grăbesc pasul. Privirea lui se întoarce căutându-mă. Începe să simtă, îmi spun eu cu teamă.
– Uite râul! Vocea ei cristalină ca şi clopoţeii de la gâtul cailor sperie mierlele aţipite în frunziş. N-au cântat în dimineaţa asta, n-a fost încă dimineaţa asta. Îşi scutură aripile amorţite de lunga aşteptare.
‘Soare, soare,
hai în zare
şi-mi răsari peste ogoare,
peste negura cea mare,
peste negrele hotare,
peste… ‘
– Ce pasăre-i asta ? Ea începea să audă, doar că nu desluşea încă vocea care îngâna descântecul.
– E mierla, îi răspund grabită ştiind că data viitoare va învaţa să facă diferenţa între descântecul vântului şi cântecul păsărilor. Pădurea se opreşte brusc, fagii îşi ridică de la pământ crengile, apa prinde a îngâna peste pietre şi negurile să se ridice uşor în fuioare albe, urcând drumul pe râu către izvor.
Îmi scot aparatul foto din geantă, semn că am ajuns, el ar trebui să facă la fel în schimb îmi spune :
-Mai târziu, mai încolo, mai sus pe râu. Haide, coboară ! Îmi întinde mâna. Povârnişul e abrupt, iarba încă scăldată în rouă, aş putea aluneca…
– Ţine-mă creangă, îi şoptesc arinului ce veghează apa să nu se ridice-nspre cer. El îşi apleacă încetişor, să nu vadă nimeni, o creangă înspre mine. Mă agăţ cu mâna stângă, cu toată puterea mă ţin de ea, în timp ce dreapta se aşează pentru o clipă de-a curmezişul palmei lui. Doar o clipă, să nu apuce să-i simtă răceala, să nu ştie că în palma aceea nu se poate citi. Degetele lui s-au închis peste ale mele în întrebare mută. Mă sprijin o clipă şi mă retrag în clipa imediat următoare lăsându-i zâmbet de mulţumire. Deschid aparatul, mă rotesc ca şi cum aş căuta o imagine, apa sursură molcom, mulţumită peste pietre. Urcăm de-a lungul ei călcând pe vârfuri ca într-un dans, ultimele fuioare de neguri se ridică înspre cer dezbrăcând stâncile. Privirea lui caută, îi văd întrebările ţâşnind în toate părţile.
– Deschide-ţi sufletul, aş vrea să-i şoptesc, lasă-l să vadă ! N-am voie, s-ar întoarce spre mine. Ştiu că nu găseşte ce caută. Îmi ridic privirea spre înalt şi invoc : Arată-te !
Rămân ţintuită de durere ca şi cum m-aş dezintegra. Îl aud în spatele meu, la câţiva paşi, îşi schimbă obiectivul aparatului, a simţit că ceva se întamplă. Dealurile se îndepărtează rotunjindu-se, arcuindu-se înafară, apa se bolteşte ridicându-se spre cer, văzduhul se îngustează făcându-le loc şi-n faţă se deschide drum de lumină către trei lumi rotunde zămislite de cer. El le cuprinde cu sufletul, cu ochiul din adâncul lui, cel care poate vedea nevăzutul ; cu mintea n-are cum să le cuprindă şi de aceea le închide în memoria aparatului sperând să le poată înţelege mai târziu.
– Să văd, să văd ! doreşte ea cu nerăbdare copilarească ; el îi arată ce închisese acolo şi-i explică despre obiectivul minune care poate să rotunjească şi să… Aud gemetele surde ale stâncilor.
– Iertaţi-mă… le şoptesc, mângâindu-le cu privirea crăpăturile ascuţite din care se scurge întunericul.
– Inda, vino să-ţi arăt ! Se apropie şi zâmbeşte întinzându-mi lumile împietrite pe display. Le privesc cunoscându-le, le văd rotunjindu-se în continuare şi devenind sfere de sine stătătoare.
– De ce le-ai spus numele tău adevărat ? Doar noi avem voie să te chemăm pe numele acesta ! Aproape că scap din mâini aparatul. Îl strâng cu toată puterea până când degetele mi se albesc îngheţate. I-l întind tremurând, încerc să schiţez un zâmbet şi murmur ceva neînţeles care seamănă cu un ‘ frumos’.
– Iartă-mă, iertaţi-mă pentru durerea pricinuită, pentru amânarea răsăritului, pentru răscolirea negurilor, pentru rănile stâncilor, pentru toate iertaţi-mă şi răsplătite cu bătaie caldă de inimă vor fi ! Numele meu, ei au voie să-l rostească, sunt dintre cei aleşi, doar că nu o ştiu încă, vor afla azi. Nu vedeţi că ea dansează abia atingând pietrele şi el vede închizând ochii ?
– Nu cred ! Să văd cum va dansa ea peste mine, spune indignată piatra în timp ce începe să se boltească peste râu. Să o vad !
Abia atunci simt piatra aplecându-se pe nesimţite către râu şi fata încercând să treacă dincolo de ea. Apa sursură descântând a chemare la poalele pietrei, nisipul sclipea argintiu ca o pulbere. Va aluneca ! Scena se derulează fulgerător în mintea mea .
– NU ! apuc să strig, ai grijă ! Ea se opreşte .
– Nu se poate trece pe acolo, voi încerca pe deasupra. Se uită îngrijorată în faţa şi nu vede nici o cale de trecere. Rămân înţepenită şi simt cum ceva întunecat se ridică în mine ca un nor negru de furtună, ca o tornadă nimicind bun si rău în calea ei.
– A fost de ajuns, şuier printre gânduri. Nu ea, nu acum, nu aici. Fie-ţi de ajuns ce ţi-ai luat deja!
Apa tace, nisipul se lipeşte de piatră de parcă nu l-ar fi măcinat încă timpul. Ea se caţără uşoară spre vârful stâncii.
– Stai acolo, vin să te ajut, îi strigă el. Îmi întinde geanta şi puloverul să i le ţin şi păşeste pe piatra alunecoasă spre ea.
– Întinde-i o creangă, mă rog alunului, iar el îşi apleacă ramurile subţiri înspre ei. O mână şi-o creangă ajuta fata să coboare dincolo de piatră. Reîncep să respir, tremurul din mine se stinge, întunericul se şterge, dau să trec dincolo, să nu-i las singuri, calc pe marginea pietrei, acolo unde apa o spălase de amintiri, îmi înfig degetele în carnea ei, pulsează sub ele fierbinte fără să fi fost atinsă de soare. Păşesc. Pun un picior în faţa celuilalt, caut asperitaţile, mă agăţ, mă respinge, uitase că mă iubise cândva, că am iubit-o. Soarele zâmbeşte încă palid peste albul pietrelor din albia râului ca şi cum nimic nu se întâmplase, ca şi cum nimic nu era pe cale să se întâmple.
– Vino să vezi, apa ne-a zidit în pietre, îmi strigă rădăcinile. Îmi întorc privirea, pietrele se furişaseră printre rădăcini şlefuite de apă. Zâmbesc amar. Licuricii plecaseră în întunecimea pădurii şi ferigile se mai agăţau speriate între două frunze. Un rug mă muşcă cu poftă de picior. De când îi zidiseră şi lui rădăcinile, pietrele nu-l mai hrăneau. Îl împing uşor într-o parte, picăturile de sânge îi înroşesc frunzele şi ştiu că îi vor ajunge o vreme cât să poată vieţui.
Trebuie să-i ajung din urmă. Ei sunt deja la pescari, le dau bineţe şi-i întreabă ce-i dincolo de cotul râului, probabil răspunsul a fost evaziv devreme ce merg mai departe căutând. În mijlocul apei s-a ridicat impunătoare piatra amăgirilor să-şi crească muşchiul verde printre alge. Pe celălalt mal grota s-a înveşmântat în verde ca să nu-i vadă nimeni ochiul întors spre pământ. Ne oprim. Nu mai este drum pentru oameni, pescarii au spus că dincolo nu mai este nimic dar n-au fost crezuţi. Ei bănuiau că mai este ceva, dincolo sunt cele trei lumi, doar că în lumina crudă totul devine plat şi nu mai pot fi văzute. Soarele s-a ridicat peste vârful dealului, peste pădure şi inundă totul, umbrele se strâng şi se fac tot mai mici, apa se face oglindă şi lumina călătoreşte pe raze între soare şi râu. Mierlele s-au acuns din nou printre frunze şi au început să picotească, licuricii s-au furişat în scorburile răchitei aşteptând umbrele lungi ale înserării.
– Te aşteptam, murmură încet crengile răchitei, ţi-am deschis drum către casă, licuricii te vor călăuzi, frunzele le-am trimis în sus pe apă.
– Răbdare, încă puţină răbdare şi mă voi întoarce, lasă-mă doar cât să mă asigur că ea poate.
Puţin mai încolo ei îşi clătesc feţele în apa străverzie alungând nesomnul. Frunzele salciei sclipesc lunguieţe, subţiri ca lamele de cuţit peste undele râului.
– Peştii ! Inda, priveşte peştii cum zboară ! Ea priveşte cu încântare, el închide ochii zâmbind, eu respir liniştită. E aproape gata, soarele a devenit stăpân peste toate şi amăgirile nopţii s-au retras în adâncuri de pădure ducând cu ele negurile, glasul pietrelor şi al apei.
– Dacă aş putea…dacă aş putea zbura ca şi peştii, vezi, ei înoată în apă şi zboară în aer…dacă aş putea… dacă aş putea… ce obosită sunt, abia dacă-mi mai simt picioarele, parcă n-ar fi ale mele, parcă nu le mai am.
Începe să se întâmple, îmi spun în sinea mea, bucuria împlinirii are gust amărui de despărţire, începusem să-i îndrăgesc, nu acum, îi îndrăgisem din prima clipă.
– Haideţi să ne odihnim puţin înainte de a ne întoarce, spune el arătându-ne o piatră mare, albă din mijlocul râului. Acolo ar fi numai bine, aţi putea vedea peştii de aproape iar razele soarelui nu ard atât de tare deasupra apei, vântul le va alunga căldura.
Trecem prin apa până ajungem la piatră. E răcoroasă, rotundă, plată, brăzdată de trei şănţuleţe înguste. Piatră pentru trei, îmi spun în sinea mea în timp ce ne întindem unul lângă celălat. Peştii se adună în cârduri argintii la picioarele noastre unduindu-se, îndepărtându-se, apropiindu-se, rotindu-se într-o horă magică îmbătătoare. Îi urmărim o vreme pâna când pleoapele cad grele peste privire ferind ochii de lumina orbitoare,pentru o clipă…doar pentru o clipă…
– Ei zboară, zâmbi fata prin somn.
– Ea pleacă, se întristă privirea lui.
– Voi sunteţi, murmuram eu.
Soarele ajunsese la amiază iar razele cădeau peste noi ascuţite ca nişte cuţite de obsidian. Somnul acoperea privirea lăsând doar urma de lumină să ne pătrundă albastră şi îndepartată în gând precum lumina lui Aldebaran.

Înserarea cobora peste dealuri . Departe în zare se adunaseră nori grei aşteptând fulgere care să-i elibereze de ploaie. Prin curte oamenii umblau încă buimaci de căldura zilei aşteptând noaptea să se poată din nou bucura de magia ei.
O fată repeta textul unei piese de teatru. Cuvintele curgeau uşoare, fără să se împiedice, ştiute pe dinafară, ‘ca apa curg’ zâmbi în sinea ei, ştiind. El îşi descărca fotografiile şi îşi opri o clipă privirea peste ultima dintre ele. Zâmbi sirenelor adormite pe piatra cea albă ştiind că nu mâna lui fusese cea care ţinuse aparatul când ele s-au întipărit în memoria lui. Mai încolo, sub nuc, îmi adunam lucrurile ştiind că a doua zi ei vor vedea o fată ieşind stingheră pe portiţa veche cu rucsacul în spinare păşind către  locul de unde venise dar nu vor şti că nu sunt eu.

Umbra

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , on Noiembrie 29, 2009 by inda of wind

Lumina cade egală şi dreaptă ca o judecată. Umbrele s-au tot micşorat, n-au dispărut, doar se feresc, iar eu le port mai departe cu mine ca pe nişte încălţări lipite de tălpi.
– Mă doare ! Simt undeva în mine un ţipăt. Mă opresc, durerea urcă din tălpi până în creştet. Pietrele ascuţite trec prin umbră intrându-mi în piele. Ea îmi sângerează amar sub tălpi.
– Vino la noi… ierburile mă cheamă unduindu-se foşnit. Cum ai putut să o răneşti ? Lasă drumul, pietrele-s ascuţite fierbinte de soare, vino la noi… Păşesc cu grijă, pe vârfuri, umbra se înalţă abia respirând între pământ şi călcâi. Un pas, încă un pas… iarbă… ar trebui sa fie mai bine.
– Nu mi-e bine, suspină umbra … O privesc. Sângerează în continuare prin colb.
– Nu pe acolo, îmi foşneşte prin minte. Aceea e iarba drumului, nu vezi ? Mă uit, iarba-i scurtă şi sârmoasă acoperită cu pulbere aurie de nisip. Tufe răzleţe de cimbrişor sălbatic arse de soare se îmbată în vânt risipindu-şi mirosul în valurile de caldură. Doi scaieţi zâmbesc din toţi dinţii petalelor. Sunt ascuţiţi ca şi ţepii de pe frunze. Dinţii şi ţepii lor sunt aurii.
– E prea mult auriu în ziua asta, îmi spun.
– N-ai auzit ? Va fi sărbătoare.
– Ce sărbătoare ? când ? unde ?
– Cum, nu ştii ? Reîntoarcerea…
– A cui reîntoarcere ?
Sub lumină, iarba adoarme moleşită .
– Vino, adu-o să o vindecăm… Foşneşte prin somn fără să-mi răspundă la întrebare. Păşesc cu grijă să nu o strivesc.
– Mi-e verde, mi-e răcoare, mi-e bine, oftează mulţumită umbra.
Iarba răcoroasă şi moale îmi mângâie umbra până la tălpi ştergând-o de colb. Vântul se joacă obosit prin clopoţeii paielor şi în timp ce-mi mângâie glezna îngână în ei poveste de adormit norii. Îmi las umbra să se odihnească la rădăcina mesteacănului. A început să se înverzească de seva ierbii care-i oblojeşte rănile. Parcă nici soarele n-o mai mistuie aici, îi caut printre frunze loc să se odihnească. Cântecul clopoţeilor e acoperit de fâlfâit de aripi.
– Mi se întorc corbii acasă! Ridic privirea şi văd un singur corb. Se asează pe creanga cea mai înaltă, cu drag desfrunzită pentru el. Tremură din aripi peste ea şi acesta se îndoaie usor.
– Vine, spuse corbul, aproape că a ajuns. L-am văzut pe când păşea între lumi.
– Ştiu, se înclină creanga sub el aprobându-l. Mi-au spus cocorii dimineaţă că va veni, că l-au simţit pe când înălţau rugă de toamnă.
– Da, de toamnă, repetă corbul, rugă de el şi de toamnă.
– Corbule, dragule, tu care te-ntorci mereu la mine şi la dealurile acestea, tu care vezi între lumi, rogu-te, spune-le cocorilor să mai aştepte, să-mi lase frunza vorbitoare, să pot cânta venirea lui.
– Le voi spune, dar ei mai pot aştepta doar o noapte până să plece. N-ai văzut? Cercurile lor sunt tot mai largi şi tot mai înalte, până maine se vor împrăştia în triunghiuri însetate de soare.
– El… umbra tresări prin somn întinzându-se.
– Mai incet, îi şopti creanga corbului, să nu se trezească, mai lasă-o să se odihnească, i-s tălpile rănite şi nu va putea ajunge până la el. De când îl caută şi îl aşteaptă, se alungeşte-n fiecare seară de dorul lui, ar fi păcat să nu poată ajunge acum când el e aici.
– El va aştepta, poate va rămâne o vreme, e rece lumea din care vine chiar dacă-i luminată.
– Am văzut, spuse corbul. Eu doar privesc acolo, n-aş putea rămâne, nu-i vânt, nu-i frunză, nu-i noapte nici zi, doar linişte si lumină, nimic nu tresare… nu, n-aş rămâne acolo nici dacă aş putea ajunge.
– El ! Să mergem, el e acolo, să ne grăbim !
A ţâşnit dintr-o dată în faţa mea, dacă nu m-aş fi ridicat imediat ar fi plecat fără mine. Soarele îşi potolise ardoarea şi privea impasibil alunecând pe nesimţite din înalt înspre alte depărtări. Umbra ieşise de sub pasul meu, întorsese spatele soarelui fără nici o teamă ştiindu-mă pavăză în urma ei.
– Fii verde iarbă, unduiţi-vă paielor, le-a şoptit pe când trecea plutind peste ele, atingându-le în treacăt în semn de rămas bun. Corbul şi mesteacănul au ramas în urma noastră avându-se doar unul pe celălat. Era o nelinişte care vibra în aer, până şi frunzele se rugaseră vântului să le dea aripi şi începuseră să zboare împreună cu fluturii în roiuri galben-aurii. Dealurile se prăvăleau abrupt către apă şi numai fagii bătrâni le mai ţineau între rădăcinile lor. Umbra se grăbea şi ea pierzându-se uneori de mine prin labirintul crengilor. Ici-colo bucăţi mari de stâncă ţâşneau din pământ gata să se năruie în nerăbdarea lor de a ajunge acolo sa-l vadă. Erau tinere şi cenuşii, pline de ţărână, ploile nu le spălaseră încă, nici frunzele n-au avut timp să le îmbrace. Paşi ai nimănui făuriseră cărare îngustă, şerpuitoare, să-i fie umbrei mai uşor să ajungă. Ea uitase cu totul de mine. Se prefăcea când în frunze, când în pietre, chiar pasăre s-a făcut de cateva ori, o vedeam doar ici şi colo în câte un luminiş. Soarele obosit lăsa să-i curgă razele printre crengi dar frunzele tremurau de dorul vântului şi lumina se spărgea în ele fărâmiţându-se-n cioburi colorate. Nimeni nu le culegea, rămâneau ici şi colo prin iarbă, abia mai târziu vor veni licuricii să-şi adune lumina verde din ele şi restul culorilor să le inchidă în boabele de rouă. Apa se adunase în cristale subţiri care se atingeau între ele, spunându-şi poveşti despre izvoare şi despre drumuri care merg către o singură depărtare. Voia să ajungă la drumul cel mare săpat între dealuri de râul ce venea din munţii de la soare-răsare, despărţind de o parte pădurile iar de cealaltă stâncile. Umbra s-a oprit lângă picioarele mele căutând cale de trecut pe malul celălalt.
– E altă lume acolo, îmi şopteste înfrigurată. Îmi las privirea să ajungă până acolo.
– Ai dreptate, e altă lume. Mi se tăiase respiraţia. Stânci crescute acolo de dinaintea mea lăsaseră cetate de piatră să se clădească pe ele, să trăiască şi să adoarmă în uitare îmbrăţişată de iederă. Nerăbdarea care o purtasem cu noi se făcuse zid sfârşit la marginea apei. Dincolo de el începea liniştea si aşteptarea. Totul era dintotdeauna şi pentru veşnicie, doar formele oboseau uneori şi îşi luau chip asemănător zăpezilor sau frunzelor adormite în galben. Uneori creşteau flori printre ziduri, alteori, foarte rar, zidurile deschideau ochi către cer. Într-unul din ochii aceia stătea el. Ajunsese în sfârşit acasă. Stătea drept şi privea. Razele soarelui îl înveşmântaseră în lumină aurie ca într-o mantie. Sau aripi să fi fost acelea care-i crescuseră pe umeri ? Umbra mea bolnavă de dor se întindea nefiresc înspre el. Se alungise până când nu mai rămăsese din ea decât o linie şerpuind întunecată în frunze şi-n pietre şi-n apă şi-n stânci. Cu ultimele puteri i-a atins tăcerea.
– Bine-ai venit, lumină violet! a rostit el.
Glasul îi reverbera în jur făcând să vibreze aerul. Umbra s-a frânt de durere uitându-se năucită spre mine, năruindu-se apoi peste apă şi oprind-o din curgerea ei. Aerul devenise violet, stâncile şi copacii la fel, fluidizându-se, amestecându-se, disipându-se unele într-altele până când n-a mai rămas acolo decât el şi lumina iubindu-l până la ultima culoare.
Umbra încă mai sângera peste apa care-i murmura cântec de dragoste, stâncile rămăseseră strâns îmbrăţişate de rădăcini, roua copleşea iarba înălţată-n-spre cer, undeva în depărtare cocorii îşi visau ultimul vis despre mesteceni iar dealul rămăsese al corbului.