Călătoria (2) – Şarpele

Posted in extended with tags , , , , on septembrie 4, 2011 by inda of wind

Stau întinsă pe spate, atentă la ce urmează să se întâmple. N-am mai fost în călătorii dintr-astea. Am fost doar într-unele spontane când habar n-aveam ce se petrece. Ar fi bine să fac totul cum trebuie , să nu greşesc drumul, să nu trec pe lângă animal fără să-l vad. Urmez indicaţiile. Inspir profound, reţin aerul, expir încet urmărind drumul prin mine. Repet.  Toba sună sec şi ritmat. Încerc să-mi potrivesc respiraţia cu ritmul ei. E prea alert pentru mine. Mă poticnesc dar o iau de la capat. Inspir. Expir. Fac un efort considerabil să păstrez ritmul. Mi-l amintesc şi totuşi nu mă pot încadra în el. E ca şi atunci când încerci să vorbeşti într-o limbă străină. În gând poţi vorbi fluent însă când încerci să rosteşti cu voce tare, cuvintele sună dezarticulat. Mă străduiesc cât pot de mult. Ceva din mine începe să tremure ca un motor ajuns în pragul colapsului. Degetele caută spasmodic prin iarbă ceva stabil de care să se agaţe. Am senzaţia că timpul îmi scapă printre ele. Nu începe nici o călătorie şi e cumplit de obositor să respir. Toba se încăpăţânează să păstreze acelaşi ritm ca şi cum ar vrea neaparat să-l reînvăţ. În sincope mai încerc încă odată să ţin pasul cu ea dar nu reuşesc. Abandonez. În fine, nu-i primul lucru pe care-l ratez, cu siguranţă nu va fi nici ultimul. Încetez să respir. E bine. Acum a încetat şi toba. N-o mai aud. Probabil şi-a dat seama că e degeaba. Îi simt doar vibraţia în mine ca şi cum ar fi hotărâtă să mă dezintegreze. Tace. În locul ei aud o respiraţie şuierătoare. Foarte bine. Altcineva respiră acum  în locul meu.  Ştiu cine şi mă liniştesc. Sunt în siguranţă. Pot să mă odihnesc şi să mă uit după animale. Poate dacă nu mă mişc şi fac destulă linişte vine el aici . Vibraţiile tobei se schimbă, se răspândesc în mine sub formă de ploaie şi cad ca printr-o sită în pământ. Oare ar trebui să respir? Nu, e de ajuns cealaltă respiraţie. Mi-e bine. Nu mai vreau să călătoresc nicăieri. Stau aici cu ochii închişi şi privesc frunzele şi copacii. Imaginea vălureşte. Apare şi dispare. Uneori e atât de clară că aş putea să numar frunzele, alteori mă îndepărtez foarte mult şi văd copacii de o parte şi de cealaltă a ierburilor îmbătate de vânt şi de lumina dulce a amurgului. E ciudat că totul are o strălucire aparte. E lumina unei culori pentru care nu există nume. Vântul adie vag urme de răcoare şi la marginea luminii copacii încep să-şi serpuiască uşor crengile pe cer. Respiraţia şuieră în dreapta mea. Zâmbesc şarpelui. Îl cunosc. Ne-am vorbit. Cândva stătea încolăcit pe glezna mea stângă aşteptând să-i crească aripi. Eu deja le aveam. De lut. Privirea mi-a alunecat mângâietor peste el sub pleoape, solzii mi-au alunecat calzi în sânge. Inima îl aştepta cu toate uşile deschise. Toba a reînceput să bată. Alt ritm. Alunga vibraţia unduitoare din mine. Întoarce-te ! Respiră ! Nu mai e nimeni s-o facă în locul tău !  Nu vreau să mă întorc. Vreau să rămân ce-am fost. Voi fi acolo când va veni timpul… mai aud ca un foşnet prin mine.  Lacrimile tâşnesc fără să le pot reţine sub pleoape şi-mi şerpuiesc pe obraz. Dau să le adun, să le ascund, însă sunt incapabilă să mă mişc. Vreau să fiu şarpe, să mă ascund prin ierburi să nu mă vadă nimeni dar nu mă pot mişca. Ea stă aplecată deasupra mea tăcută şi calmă. Îmi şopteşte ceva ce nu pot înţelege  Îngerii nu vorbesc pe limba oamenilor sau şerpii n-au urechi să audă. Nu ştiu. Simt doar că e neînchipuit de frumoasă. Făcută doar din lumină şi iubire cu care a rupt toate zăgazurile ce le purtam în mine.
Mult mai târziu, după ce am putut să mă ridic şi să plec in pădure m-am aşezat la marginea luminii şi am plâns. Nu era doar plânsul meu. Era al tuturor, ţâşnind prin mine, spălând şi vindecând tot ce-am atins vreodată. Nu mi-am mai adunat lacrimile, le-am lăsat să curgă la rădăcina unui mesteacăn bătrân şi nu voi mai vorbi despre ele niciodată.

Călătoria (1) vizionarul

Posted in extended with tags , , , , on august 28, 2011 by inda of wind

Păşesc conştient. Inspir un pas, alt pas. Expir primul pas, pe cel de-al doilea. Inspir, păşesc, expir, păşesc. E o matematică greoaie atârnată de fiecare pas. Vizionarul e plecat în legea lui şi m-a lăsat să număr singură. Trişez şi eu. Nu mai număr, las clopoţeii de pe gleznă să facă asta în locul meu. Simt fiecare pas dar nu în mine aşa cum mi s-a spus să-l caut ci la suprafaţă. Calc greoi, apăsat, fragmentată între durere şi plăcere. Ar trebui să mă simt pe mine dar nu desluşesc decât o matematică sincopată în pragul hiperventilaţiei. Laba piciorului arsă de soare protestează la fiecare mişcare, talpa mângâiată de iarba răcoroasă mai doreşte un pas. Simt firele de iarbă aplecându-se molcom şi ridicându-se în urma mea de parcă nici nu le-aş fi atins. Răsare în mine cântec „şi urmele mele pe drumuri s-au şters” . Zâmbesc până la urmatorul pas când zâmbetul se transformă-n grimasă de durere. scaieteUn scaiete în toată splendoarea îşi înfige petalele între degetele mele. Nu pentru asta am venit. Nu ca să mă doară. Mă opresc. Nu sunt obligată să joc jocul ăsta. Îmi ridic privirea spre cerul foarte înalt de acum.  Doi ulii se lăsau dansaţi de vânt în rotocoale tandre şi graţioase. Uitasem. Mersul trebuia să fie întrebător. Trebuia să mă  întreb ceva şi urma să primesc un răspuns, dar eu nu aveam întrebări. Scotocesc după ele şi cu un hohot de râs îmi vine în minte „ce număr port la pantofi?”. „ Nu porţi nici un număr, iubito, îmi spun, arse cum sunt, picioarele tale n-ar mai încăpea în pantofi!” Mă resemnez cu gândul că atunci când durerea şi plăcerea se amestecă în doze egale revelaţia dispare odată cu întrebările. Îmi cobor privirea din înalt ca să mă uit pe unde calc. Măcar să nu-mi rup picioarele dacă tot n-am avut nici o străfulgerare de înţelepciune. Văd un plasa de salvarepăianjen ţesând plasă de salvare. E pentru mine, îmi spun şi mă îndepărtez cu grijă să nu-l deranjez. Ulii se rotesc în continuare ameţind înaltul, inconştienţi, probabil, că dacă ai aripi nu-ţi mai pasă că ţi-ai ars picioarele.
Mă opresc. Zâmbesc descoperirii. Gata cu mersul. Îmi aprind o ţigară. Fumez conştient.

Am vorbit !

Close

Posted in Uncategorized on iulie 28, 2011 by inda of wind

Zen module error. Trying reboot system.

Neputinţa

Posted in Cuvinte simple with tags , , , on iulie 26, 2011 by inda of wind

Nu poţi să fii atât de crud încât să-mi ceri
Să vând vara pe-un pumn de funze.
Nici atât de absurd încât să mă iubeşti
Ca şi cum te-ai putea sinucide în mod repetat.
Nu-mi poţi cere să mă dezbrac de aripi
Doar pentru că cerul e despuiat de îngeri
Şi nici să umblu desculţă prin mine
După ce mi-ai şters drumurile din palmă.
Nu mă poţi blestema să-ţi fiu binecuvântare
Dar eu pot să-mi ridic propriul rug
Pe lespezile singurului templu
În care m-am inchinat.

Călătoria

Posted in extended with tags , , , on iulie 15, 2011 by inda of wind

Lui Matt

Mi-au crescut aripi astă-noapte.
Mă dor şi le deschid stângaci,
E scris în ele drumul printre şoapte
Şi vechi descântece de vraci.

Pe drum sunt munţi si-o mare amorţită
Iar vortexuri de vise m-absorb aleator,
Pădurea e departe şi-mi lasă ca ispită
Liane-ntortocheate să văd prin ochii lor.

Sângele mi-a plecat în pribegie,
Şerpaşii se târăsc acum prin vene
Şi-n locul inimii o grotă o să fie
Cu tobe, flăcări roşii şi desene.

Chiar de n-am mers, mi-s tăliple zdrelite,
Îmi cresc din ele albe rădăcini,
În palmele căuş reci stele-s adormite
Şi-un vânt de seară-aduce cuvinte şi lumini.

Tu le auzi pe cele ce încă nu sunt spuse,
Poţi să mă vezi că sunt şi-apoi nu sunt
Şi aşteptându-te s-apari din lumi demult apuse
Cu vise-ngemănate leg cerul de pământ.

(…)

Posted in Şarpele cu aripi with tags , on iulie 11, 2011 by inda of wind

Sunt vânt păgân şi neagră umbră a nopţii
pe reci altare am murit
cerşind cheile sorţii.

Eu nu am chip, nici suflet n-am
şi-n reci biserici m-am ascuns
purtând al nopţii hram.

Am fost izvor senin cândva, se-opreau ades drumeţii
din apa lui încet sa bea
în ceasul dimineţii.

Am fost şi piatră şi nisip şi verde depărtare
dar n-am ştiut ori n-am putut
să fiu cireşe amare.

De m-ai iubi ţi-aş arăta absurde începuturi
şi veştede apusuri care
se sfarmă-n zbor de fluturi.

Şi după-aceea m-ai urî cu patimă curată
m-ai căuta până-s abis
să mă mai uiţi odată.

Neînceput de lume

Posted in Cuvinte simple on iunie 12, 2011 by inda of wind

Se sfarmă universul. De gene îi atârnă
Amare, negre lacrimi ca nişte lilieci
Şi-n ascuţite unghiuri îi cad şi se sfărâmă
Pe caldarâmul vieţii pavat cu inimi reci.
Se-nalţă iar abisuri şi lumi se-ngrămădesc
Amagitoare drumuri să-mi pună la picioare,
Copaci sinucigaşi în gări se-adăpostesc,
Păianjeni osteniţi ţes plase de salvare
Ca vine-o noapte stearpă ce nu va naşte zori.
Cerul topit se scurge şi cade peste mine,
Îmi macină destinul un vânt în aspre mori
Şi-un roi de stele cade pe drumul înspre tine.
Mi-aş pune o dorinţă şi aş pleca de-ndată
Să-ţi cumpăr amintirea din târg de la iudei
Dar văduvă de trenuri e linia ferată,
Şi pe obrazul tău coboară umbra ei.
Azi stai înţepenit, nu faci nici o mişcare
Ai vrea să se termine, s-aleg eu un final
În care-s azi ispită şi mâine renunţare
Iar tu rămâi mereu în iadul personal.
N-a mai rămas nici timp, nici lume, nici iubire,
Toate-s la locul lor şi toate sunt pe dos.
Îmi iau-napoi nimicul, acum, la despărţire,
Păstrează-ţi sufletul, eu mă întorc pe jos.

Spaţii albe

Posted in Cuvinte simple on mai 5, 2011 by inda of wind

Poate-ntr-o zi  îmi voi aminti. Acum nu fac decât să zac în spaţiul alb dintre cuvinte ca într-o amnezie temporară. Citesc şi nu găsesc decât cuvinte goale, al căror sens s-a scurs printre litere.
Poate am devenit insensibilă la nuanţe şi ar trebui să caut pe la extreme. Încerc să silabisesc bu-cu-ri-e şi inima tresare, fri-ca o face să tresară la fel. Poate difernţele există totuşi însă inima nu ştie gramatică şi ar trebui să încerc ceva palpabil. Închid ochii şi păşesc cu un picior pe gheaţă iar cu celălat pe jeratec. Ar trebui să fie o diferenţă însă nu simt decât aceaşi arsură şi pielea dezlipindu-se de pe tălpi. Nici ochii nu pot face diferenţa între durere şi fericire, aceeaşi lacrimă rămâne agăţată între gene. Doar mintea bulversată continuă să se întrebe. Oare toate lucrurile or fi fiind circulare şi duse la extrem se transformă unul în celălalt sau nu există nici o diferenţă  şi numai noi punem nume diferite nimicului din jur?

First breath after coma

Posted in alte with tags , , on septembrie 9, 2010 by inda of wind

Vad ! Doua bucati de cer sau doua ceruri despartite de cadrul unui geam. Niciodata nu mi-a fost prea clar cum e cu cerul sau cu cerurile, cate sunt, pana unde tine unul si de unde incepe celalalt. Nici nu cred ca-i treaba mea. Deocamdata eu vad doua, suprapuse, marginite de perdele portocalii si despartite de rama alba a ferestrei. Pe cerul inferior plutesc nori pufosi, albi, cu forme incerte, celalalt cer e pustiu. Incerc sa focalizez privirea undeva, departe, ca sa pot ocoli stativul nichelat din prim-plan de care atarna recipiente transparente din care picura ritmic viata prin vene translucide ce se rasfira in mine sau poate venele mele s-au etiolat cumva si se ridica subtiri sa se agate de stativul acela. Nu stiu, sunt goluri in care nu stiu ce sa pun, sunt bucati de timp care s-au evaporat cumva atunci cand am incercat sa alung durerea si sa pun in loc altceva. N-am ce sa pun in loc, ar trebui sa-mi aminteasca cineva ce mai exista inafara de cele doua ceruri si stativul nichelat de care atarna venele mele. Cine sa-mi spuna ?  « Tu esti asemeni noua, cand vei avea nevoie nu trebuie decat sa ne strigi » imi amintesc ca mi-a spus candva si incep sa strig, pe el sa-l strig pentru ca doar pe el il cunosc. Strig din toate gandurile, din tot sufletul tip. Ceva incepe sa reverbereze in mine, ceva ce uitasem ca-i acolo. Inspir un cer intreg, expir un alt tipat. Incep sa aud si nu stiu daca-i in mine sau inafara mea. Respir.

………………………………………………………………………………………

Dupa  niste zile imi intreb medicul « cu ce-am pacatuit de mi s-a intamplat asta » Nu asteptam sa-mi raspunda despre pacate, asteptam sa-mi expuna in termeni medicali cauzele si sa ma mai si moralizeze pe deasupra. « Noi suntem alcatuiti intr-un fel complicat, incepe raspunsul, exista niste formatiuni numite… » apoi se opreste, isi infige mainile adanc in buzunarele halatului si privirea cenusie in ochii mei si-mi sune « poate ca trebuia sa ai parte de experienta spitalului » apoi isi coboara incet pleoapele ca si cum ar fi spus « taci, nu intreba, raspunsul nu-i la mine » si iese pe usa.
Acum sunt ferm convinsa ca ceea ce mi s-a intamplat nu avea cauze fiziologice bine determinate, altfel cate sanse existau ca tipatul sa ma faca sa respir din nou si medicul sa-mi vorbeasca despe nevoia de a experimenta durerea si spitalele ?
N-am fost nici o clipa  singura in experienta asta, unii stiu ca mi-au fost aproape, altii mi-au fost aproape fara sa stiu, in fata lor, sufletul meu se inclina.

Namaste !

Judecata de acum

Posted in Cuvinte simple with tags , , , on iulie 13, 2010 by inda of wind

Într-o zi
Va trebui să mărturiseşti
Că te faci vinovat
De toată lumina izvorâtă
Din mine.

Într-o noapte
Va trebui să tăgăduiesc
Inocenţa umbrei
Ce sălăşuieşte
În tine.

Apoi va fi dimineaţă.