Arhivă pentru călătoria inimii

Calatoria (3) – fractali

Posted in extended with tags , , , , on Ianuarie 10, 2012 by inda of wind

Reţeaua se formează sub ochii mei. Îmi reglez privirea ca pe un obiectiv atunci când vrei să faci o fotografie perfectă. Schimb unghiul şi adâncimea de cateva ori până când firişoarele care alcătuiesc filigranul se disting unele de altele. De fapt nu eu fac asta, totul e pus pe  auto, eu doar recepţionez imaginile. Altcineva face asta şi în timpul acesta eu învăţ cum. Stau cu ochii închişi şi-mi spun zâmbind că sunt oarbă, nu nevăzătoare. Privesc mută de uimire ţesătura din care este făcut totul. Încă nu-mi dau seama ce înseamnă “totul”. Mă îndepărtez încet, încercând să rămân focalizată şi să văd imaginea în ansamblu. Sunt zidurile unei cetăţi, îmi spun că e Sighişoara pentru că o văzusem pe drum şi că e normal să arate ca o bijuterie veche. Ţesătura era de un auriu-verzui ca al lichenilor. Cobor privirea de-a lungul zidurilor până la drum unde văd un tomberon făcut din aceeaşi ţesătură. Aduc privirea până la mâinile mele care arată la fel ca zidurile şi tomberonul. Mă amuză şi mă sperie deopotrivă. Tac. Cel puţin am învăţat să tac şi să nu pun la îndoială. Parcă acum m-aş fi născut. Vreau să simt totul şi să răman mută de uimire. Îmi vine să-mi aporpiu buzele, să simt cu ele ca şi cum aşa totul ar avea un înţeles. Ating zidurile şi ele se descompun în alte ziduri identice cu primele dar mult mai mici. Perfecte. Aş putea înainta prin ele, în adâncul lor transformându-mă la rândul meu în ceva tot mai mic dar perfect identic cu mine.

Alunecare. Două realităţi alunecă în mine una pe lângă cealaltă abia atingându-se. Mă sperii, e ca şi atunci când mi-am pierdut cunoştinţa. Nu vreau să se mai întâmple. Mă strâng în mine şi încep să tremur. Mi-e frig, cumplit de frig. Încetez să mai gândesc, nu că aş fi făcut-o în ultima vreme. Gândul s-a născut din spaimă. Simt frigul insinuându-se în fiecare celulă şi multiplicându-se în fractali identici cu zidurile şi palmele mele. Atingere uşoară ca un fâlfâit de aripă. Mi-e bine. Cald şi bine. Nu deschid ochii, tac şi ascult cântec. Cuvintele lui sunt străine dar sufletul meu le înţelege ca şi cum ar fi crescut în el. Mi-e bine, mi-e bine, repet în mine gândul ca şi cum aş înşira mărgele pe un fir de aţă. Ştiu cine este şi mă bucur. Deschid ochii pentru o clipă să ştie că ştiu. Ar fi ştiut şi fără să deschid ochii dar altfel n-aveam cum să mulţumesc din priviri pentru ca apoi să recad în mine. Reţeaua apare din nou, de data aceasta cu oameni în ea sub formă de pietre preţioase, fiecare de altă culoare, vibrând împreună dar sensibil diferit. Îi privesc. Ştiu că va fi ca de fiecare dată, mi-i voi aminti după culoarea şi strălucirea lor nu după nume şi înfăţişare. Zâmbesc şi reţeaua tresare ca o pânză de păianjen atinsă de vânt, apoi adorm.  În vis aud “a fost de ajuns pentru azi, te-ai recunoscut”. Mă mulţumesc cu atât.

Stau undeva la marginea unei ape, deasupra ei, razant zboară cineva, un fel de formă umană, alburie, aproape amorfă. Mă întreb dacă e cumva un înger. Nu semănă cu forma în care eu mi-l imaginam, nici măcar aripi nu avea. În timp ce-l studiez căutand ceva cunoscut, îl aud pe El spunând „dă-l naibii, nu-l mai privi, el e în sângele tău, de ce-l cauţi înafară?” Tresar şocată de asocierea de termeni, înger şi naiba. Numai El putea să se exprime cu atâta dezinvoltură în felul acesta. „Înger. Nu, nu e bun înger. Deci, înger? Nu, nu, nu e bun. Deci îngerînger.” Cuvintele lui Nichita îmi apar în minte. Râd . Râsul meu e cristalin ca al clopoţeilor de vânt şi mă trezeşte. Undeva, departe se naşte răsăritul.

Călătoria (2) – Şarpele

Posted in extended with tags , , , , on Septembrie 4, 2011 by inda of wind

Stau întinsă pe spate, atentă la ce urmează să se întâmple. N-am mai fost în călătorii dintr-astea. Am fost doar într-unele spontane când habar n-aveam ce se petrece. Ar fi bine să fac totul cum trebuie , să nu greşesc drumul, să nu trec pe lângă animal fără să-l vad. Urmez indicaţiile. Inspir profound, reţin aerul, expir încet urmărind drumul prin mine. Repet.  Toba sună sec şi ritmat. Încerc să-mi potrivesc respiraţia cu ritmul ei. E prea alert pentru mine. Mă poticnesc dar o iau de la capat. Inspir. Expir. Fac un efort considerabil să păstrez ritmul. Mi-l amintesc şi totuşi nu mă pot încadra în el. E ca şi atunci când încerci să vorbeşti într-o limbă străină. În gând poţi vorbi fluent însă când încerci să rosteşti cu voce tare, cuvintele sună dezarticulat. Mă străduiesc cât pot de mult. Ceva din mine începe să tremure ca un motor ajuns în pragul colapsului. Degetele caută spasmodic prin iarbă ceva stabil de care să se agaţe. Am senzaţia că timpul îmi scapă printre ele. Nu începe nici o călătorie şi e cumplit de obositor să respir. Toba se încăpăţânează să păstreze acelaşi ritm ca şi cum ar vrea neaparat să-l reînvăţ. În sincope mai încerc încă odată să ţin pasul cu ea dar nu reuşesc. Abandonez. În fine, nu-i primul lucru pe care-l ratez, cu siguranţă nu va fi nici ultimul. Încetez să respir. E bine. Acum a încetat şi toba. N-o mai aud. Probabil şi-a dat seama că e degeaba. Îi simt doar vibraţia în mine ca şi cum ar fi hotărâtă să mă dezintegreze. Tace. În locul ei aud o respiraţie şuierătoare. Foarte bine. Altcineva respiră acum  în locul meu.  Ştiu cine şi mă liniştesc. Sunt în siguranţă. Pot să mă odihnesc şi să mă uit după animale. Poate dacă nu mă mişc şi fac destulă linişte vine el aici . Vibraţiile tobei se schimbă, se răspândesc în mine sub formă de ploaie şi cad ca printr-o sită în pământ. Oare ar trebui să respir? Nu, e de ajuns cealaltă respiraţie. Mi-e bine. Nu mai vreau să călătoresc nicăieri. Stau aici cu ochii închişi şi privesc frunzele şi copacii. Imaginea vălureşte. Apare şi dispare. Uneori e atât de clară că aş putea să numar frunzele, alteori mă îndepărtez foarte mult şi văd copacii de o parte şi de cealaltă a ierburilor îmbătate de vânt şi de lumina dulce a amurgului. E ciudat că totul are o strălucire aparte. E lumina unei culori pentru care nu există nume. Vântul adie vag urme de răcoare şi la marginea luminii copacii încep să-şi serpuiască uşor crengile pe cer. Respiraţia şuieră în dreapta mea. Zâmbesc şarpelui. Îl cunosc. Ne-am vorbit. Cândva stătea încolăcit pe glezna mea stângă aşteptând să-i crească aripi. Eu deja le aveam. De lut. Privirea mi-a alunecat mângâietor peste el sub pleoape, solzii mi-au alunecat calzi în sânge. Inima îl aştepta cu toate uşile deschise. Toba a reînceput să bată. Alt ritm. Alunga vibraţia unduitoare din mine. Întoarce-te ! Respiră ! Nu mai e nimeni s-o facă în locul tău !  Nu vreau să mă întorc. Vreau să rămân ce-am fost. Voi fi acolo când va veni timpul… mai aud ca un foşnet prin mine.  Lacrimile tâşnesc fără să le pot reţine sub pleoape şi-mi şerpuiesc pe obraz. Dau să le adun, să le ascund, însă sunt incapabilă să mă mişc. Vreau să fiu şarpe, să mă ascund prin ierburi să nu mă vadă nimeni dar nu mă pot mişca. Ea stă aplecată deasupra mea tăcută şi calmă. Îmi şopteşte ceva ce nu pot înţelege  Îngerii nu vorbesc pe limba oamenilor sau şerpii n-au urechi să audă. Nu ştiu. Simt doar că e neînchipuit de frumoasă. Făcută doar din lumină şi iubire cu care a rupt toate zăgazurile ce le purtam în mine.
Mult mai târziu, după ce am putut să mă ridic şi să plec in pădure m-am aşezat la marginea luminii şi am plâns. Nu era doar plânsul meu. Era al tuturor, ţâşnind prin mine, spălând şi vindecând tot ce-am atins vreodată. Nu mi-am mai adunat lacrimile, le-am lăsat să curgă la rădăcina unui mesteacăn bătrân şi nu voi mai vorbi despre ele niciodată.

Călătoria (1) vizionarul

Posted in extended with tags , , , , on August 28, 2011 by inda of wind

Păşesc conştient. Inspir un pas, alt pas. Expir primul pas, pe cel de-al doilea. Inspir, păşesc, expir, păşesc. E o matematică greoaie atârnată de fiecare pas. Vizionarul e plecat în legea lui şi m-a lăsat să număr singură. Trişez şi eu. Nu mai număr, las clopoţeii de pe gleznă să facă asta în locul meu. Simt fiecare pas dar nu în mine aşa cum mi s-a spus să-l caut ci la suprafaţă. Calc greoi, apăsat, fragmentată între durere şi plăcere. Ar trebui să mă simt pe mine dar nu desluşesc decât o matematică sincopată în pragul hiperventilaţiei. Laba piciorului arsă de soare protestează la fiecare mişcare, talpa mângâiată de iarba răcoroasă mai doreşte un pas. Simt firele de iarbă aplecându-se molcom şi ridicându-se în urma mea de parcă nici nu le-aş fi atins. Răsare în mine cântec „şi urmele mele pe drumuri s-au şters” . Zâmbesc până la urmatorul pas când zâmbetul se transformă-n grimasă de durere. scaieteUn scaiete în toată splendoarea îşi înfige petalele între degetele mele. Nu pentru asta am venit. Nu ca să mă doară. Mă opresc. Nu sunt obligată să joc jocul ăsta. Îmi ridic privirea spre cerul foarte înalt de acum.  Doi ulii se lăsau dansaţi de vânt în rotocoale tandre şi graţioase. Uitasem. Mersul trebuia să fie întrebător. Trebuia să mă  întreb ceva şi urma să primesc un răspuns, dar eu nu aveam întrebări. Scotocesc după ele şi cu un hohot de râs îmi vine în minte „ce număr port la pantofi?”. „ Nu porţi nici un număr, iubito, îmi spun, arse cum sunt, picioarele tale n-ar mai încăpea în pantofi!” Mă resemnez cu gândul că atunci când durerea şi plăcerea se amestecă în doze egale revelaţia dispare odată cu întrebările. Îmi cobor privirea din înalt ca să mă uit pe unde calc. Măcar să nu-mi rup picioarele dacă tot n-am avut nici o străfulgerare de înţelepciune. Văd un plasa de salvarepăianjen ţesând plasă de salvare. E pentru mine, îmi spun şi mă îndepărtez cu grijă să nu-l deranjez. Ulii se rotesc în continuare ameţind înaltul, inconştienţi, probabil, că dacă ai aripi nu-ţi mai pasă că ţi-ai ars picioarele.
Mă opresc. Zâmbesc descoperirii. Gata cu mersul. Îmi aprind o ţigară. Fumez conştient.

Am vorbit !