Arhivă pentru cerc

Funia

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , on februarie 2, 2010 by inda of wind

Sunt câteva vorbe ale lui Zorba către „stăpân” în romanul lui Kazantzakis:
„Nu, nu eşti liber, spuse. Funia de care eşti legat este puţin mai lungă decât la ceilalţi oameni, asta e tot. Domnia ta, stăpâne, ai o funie lungă, te duci şi vii, crezi că eşti liber, da’ funia n-o tai. Şi dacă n-o tai…”

Ea tăiase funia într-un moment de furie. S-a trezit dintr-o dată liberă. Stătea cu capătul acela de frânghie în  mână şi se uita la el. Era simbolul libertăţii ei. Acum putea să facă orice, să meargă oriunde, putea să atingă toate lucrurile la care nu ajunsese până atunci. Dar cu cât ajungea mai aproape de ele constata că nu mai sunt aşa cum păreau când le privise de departe. Constata cu stupoare că nici nu o mai atrag, nici nu şi le mai doreşte.
Mergea fără ţintă pe toate drumurile care i se deschideau în faţă. Uneori se împiedeca, intra în locuri întunecate, cădea, alteori lumina prea puternică o orbea. Obosise. S-a aşezat pe pământ şi privea capătul de funie ce-l purta cu ea. Închise ochii să-şi amintească cum era pe vremuri când era legată, să poată conştientiza că acum, fiind liberă, este şi fericită.
În faţa ochilor îi apăru un cerc bătătorit de paşii ei. Cunoştea fiecare denivelare, fiecare asperitate pe care încercase sa o netezească. Acolo nu s-ar fi împiedecat şi nici nu ar cădea aşa cum o face acum, îi străfulgeră prin minte. Acolo ştia în permanenţă ce căuta şi unde se situează. Acolo avea un reper. Şi dintr-o dată constată că îi lipseşte acel punct fix în jurul căruia gravita pe orbite concentrice, mai apropiate sau mai îndepărtate. Atunci putea să aprecieze apropierea sau depărtarea de lucrul dorit sau de limita neputinţei ei… la doi paşi, la cinci paşi…uneori era frustrant, dar măcar ştia. Acum nu.
Brusc s-a ridicat şi cu o energie nebănuită a luat-o la fugă spre cercul pe care-l bătătorise cu lacrimi de furie şi neputinţă, cu zâmbete naive, cu speranţe, cu revoltă, cu frustrare…
Nu ştia încotro s-o apuce, dar ştia măcar unde vrea să ajungă şi ce voia să facă. Izbucni într-un hohot de râs, iar lacrimile începuseră să-i curgă şiroaie pe obraji.
Acum ştia.
Voia să reînnoade funia. Să intre din nou în cerc, pentru că numai acolo putea să-şi dorească, iar acolo dorinţele ei aveau nume. Acolo totul avea un sens… uneori era inversul acelor de ceasornic… dar sensul exista!