Arhivă pentru destin

Neputinţa

Posted in Cuvinte simple with tags , , , on iulie 26, 2011 by inda of wind

Nu poţi să fii atât de crud încât să-mi ceri
Să vând vara pe-un pumn de funze.
Nici atât de absurd încât să mă iubeşti
Ca şi cum te-ai putea sinucide în mod repetat.
Nu-mi poţi cere să mă dezbrac de aripi
Doar pentru că cerul e despuiat de îngeri
Şi nici să umblu desculţă prin mine
După ce mi-ai şters drumurile din palmă.
Nu mă poţi blestema să-ţi fiu binecuvântare
Dar eu pot să-mi ridic propriul rug
Pe lespezile singurului templu
În care m-am inchinat.

Ultima carte

Posted in Cuvinte simple with tags , , , , , on aprilie 20, 2010 by inda of wind

Mă-nfăşuram în tine ca-ntr-o pânză
tot retrăind istorii pe care nu le-am scris,
dar te-ai desprins de mine ca foşnetul de frunză
să ispăşeşti păcate ce nici nu le-ai comis.

Nu îţi mai sunt iubită-ncepând de astă-seară
sunt vânt bolnav de neguri ce spulberă nămeţi,
sunt şarpe-ntre ruine, morgană în Sahară
şi zaţ lipit de cană în oarbe dimineţi.

Să nu mă cauţi. Nu sunt. Am plecat din tine.
Ieri am citit în rune povestea noastră toată,
era cam încurcată şi nu zicea de bine;
să nu mă-ntrebi nicicând ce am lăsat drept plată.

Cu îngerul de negru joc poker de aseară
nu ştiu cine câştigă, suntem destul de beţi,
el joacă pe-o aripă, un şarpe şi-o ţigară
eu am pierdut un suflet dar mai am nouă vieţi.

Ce iubesti, aia te ucide !

Posted in Uncategorized with tags , , , on martie 28, 2010 by inda of wind

Azi mi-am amintit de o discuţie pe care am avut-o în vară  şi de concluzia pe care am tras-o atunci. Am zâmbit şi am ignorat-o însă azi mi-a revenit în minte şi-am început din nou să reflectez pe marginea ei. Ce iubeşti mai mult, aia te ucide! Ciudat, nu ? Deci, să spun cum s-a întâmplat.
Ajung cu greu în spatele blocului şi constat din nou că locul meu de parcare era ocupat.  Înjur în varianta soft, că aici n-am voie,  şi-mi las maşina plantată în spatele ăluia, că deh, sunt femeie şi nu ştiu să fac manevre complicate. Ori mă dilesc ori a venit toamna, cuget eu. Suflă vântul şi mi-e frig. Trag cu lehamite către casă. La garaj echipa e completă, cinci bucăţi, toţi unul mai dihai ca celălalt : Domnu’ Tibi are dungă roşie în buletin, Laczi şi Gyuri sunt unguri, nea Vasile septuagenar, proprietar de garaj şi Ioji care nu se desparte de ei.
– Săru’mâna doamna A, răcnesc ei în cor în timp ce feţele li se luminează brusc la vederea mea. Gata pe azi ? Staţi cu noi de-o ţigară ? ma invită nea Vasile trăgând o ladă în dreptul uşii şi aşternând pe ea un ziar. Dau bineţe şi mă aşez pe ladă să mă odihnesc, mai am un etaj de urcat până acasă. Ioji se lipeşte de piciorul meu şi-şi aşează capul pe genunchiul stâng.
– Doamna A, v-aţi închis maşina ? se interesează Tibi. Mă duc să verific ? Îmi daţi cheile să văd?
– Da domnu’ Tibi, mergeţi. Îi întind cheile şi el se bucură.
Îmi scot pachetul de ţigări şi dintr-o dată apar trei brichete. Ioji ridică privirea spre ei şi mârâie. Îmi aprind ţigara şi încep să mă interesez de ultima partidă de pescuit.
– Şi ia spuneţi, Laczi baci, unde aţi fost azi-noapte ?
– La Motiş, saru’mâna, da n-a fo nimic.
– Cum aşa ?
– Tătă noaptea s-o ţâpat Joji, tu-i iştenu mă-sii, scuzaţi săru’mâna !
– Da pe ce, Laczi baci ?
– P-on arici că era acolo în tufe. Ioji ridică prudent o ureche la auzul numelui şi începe să dea din coadă, dar nemaiauzind nici o chemare îşi ia capul de pe genunchiul meu şi se întinde pe ciment. Cred că-i este greu cu urechile ălea imense. Mereu mi-a dat impresia de extraterestru. Pare un hibrid între o vulpe  cu picioare scurte şi coadă stufoasă şi un iepure cu urechi incredibil de lungi .
– Doamna A, era închisă, zice Tibi întinzându-mi cheile, nu s-a potrivit nici una şi nici telecomanda n-a mers. Nici nu aveau cum, cheile erau de la birou iar telecomanda de la poartă.
– Doamna A, mâţa lui Gyuri baci s-o băgat sub maşină, să mă duc s-o fugăresc ?
– Da, domnu’ Tibi, mergeţi. Zambeşte tâmp şi se întoarce la maşină.
– Da’ dumneavoastră aţi fost undeva duminică la peşte ? se interesează Gyuri baci.
– Nu am fost. Era prea cald .
– Ba aţi fost, da aţi uitat, mă contrazice Tibi apărut ca din senin. V-am văzut eu când aţi plecat şi aveaţi pe bancheta din spate două rapala şi o linea effe, comentează el rostind rotund şi cu emfază de termenii de specialitate.
– Am fost la Izvoare, nu la pescuit.
– Da rapala era aia de păstrăv, nu se lasă Tibi.
– Dispari de aici măi Tibi, strigă Nea Vasile ştergându-şi mâinile pline de vaselină de turul pantalonilor şi scuipând în palmă cele două cuiţe pe care le ţinea în gură în timp ce meşterea ceva. Îşi aprinde o ţigară. A mea era pe termiante. Dau să mă ridic.
– Doamna A, azi dimineaţă aţi plecat cu trei minute mai târziu, aţi  întârziat la serviciu, mă avertizează Tibi, care mă monitorizează îndeaproape şi-mi păzeşte cu străşnicie maşina de toate mâţele din cartier. Da’ duminică la ce aţi prins ? nu se lasă el convins de faptul că am negat c-aş fi fost la pescuit. La muscă sau la blincher ? N-avea rost să-l mai contrazic.
– La muscă, domnu Tibi.
– Am ştiut eu, am ştiut, spune el radiind de fericire c-a ghicit. Şi eu tot la muscă aş fi dat, că la muscă trage păstrăvul, că el iubeşte muştele din pene de fazan şi din coadă de veveriţă. Şi dacă-i plac, ce să facă ? trage la ele şi ele-l prind şi-l omoară.
Mă ridic de pe ladă, Ioji se ridică şi el şi se reazemă din nou de piciorul meu.
În timp ce salut şi mă îndepărtez, iau hotararea subită să nu iubesc niciodată, că dacă are dreptate domnu’ Tibi, înseamnă că ceea ce iubeşti cel mai mult te va ucide la un moment dat.

Funia

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , on februarie 2, 2010 by inda of wind

Sunt câteva vorbe ale lui Zorba către „stăpân” în romanul lui Kazantzakis:
„Nu, nu eşti liber, spuse. Funia de care eşti legat este puţin mai lungă decât la ceilalţi oameni, asta e tot. Domnia ta, stăpâne, ai o funie lungă, te duci şi vii, crezi că eşti liber, da’ funia n-o tai. Şi dacă n-o tai…”

Ea tăiase funia într-un moment de furie. S-a trezit dintr-o dată liberă. Stătea cu capătul acela de frânghie în  mână şi se uita la el. Era simbolul libertăţii ei. Acum putea să facă orice, să meargă oriunde, putea să atingă toate lucrurile la care nu ajunsese până atunci. Dar cu cât ajungea mai aproape de ele constata că nu mai sunt aşa cum păreau când le privise de departe. Constata cu stupoare că nici nu o mai atrag, nici nu şi le mai doreşte.
Mergea fără ţintă pe toate drumurile care i se deschideau în faţă. Uneori se împiedeca, intra în locuri întunecate, cădea, alteori lumina prea puternică o orbea. Obosise. S-a aşezat pe pământ şi privea capătul de funie ce-l purta cu ea. Închise ochii să-şi amintească cum era pe vremuri când era legată, să poată conştientiza că acum, fiind liberă, este şi fericită.
În faţa ochilor îi apăru un cerc bătătorit de paşii ei. Cunoştea fiecare denivelare, fiecare asperitate pe care încercase sa o netezească. Acolo nu s-ar fi împiedecat şi nici nu ar cădea aşa cum o face acum, îi străfulgeră prin minte. Acolo ştia în permanenţă ce căuta şi unde se situează. Acolo avea un reper. Şi dintr-o dată constată că îi lipseşte acel punct fix în jurul căruia gravita pe orbite concentrice, mai apropiate sau mai îndepărtate. Atunci putea să aprecieze apropierea sau depărtarea de lucrul dorit sau de limita neputinţei ei… la doi paşi, la cinci paşi…uneori era frustrant, dar măcar ştia. Acum nu.
Brusc s-a ridicat şi cu o energie nebănuită a luat-o la fugă spre cercul pe care-l bătătorise cu lacrimi de furie şi neputinţă, cu zâmbete naive, cu speranţe, cu revoltă, cu frustrare…
Nu ştia încotro s-o apuce, dar ştia măcar unde vrea să ajungă şi ce voia să facă. Izbucni într-un hohot de râs, iar lacrimile începuseră să-i curgă şiroaie pe obraji.
Acum ştia.
Voia să reînnoade funia. Să intre din nou în cerc, pentru că numai acolo putea să-şi dorească, iar acolo dorinţele ei aveau nume. Acolo totul avea un sens… uneori era inversul acelor de ceasornic… dar sensul exista!

Parodie (după mine)

Posted in Uncategorized with tags , , on ianuarie 14, 2010 by inda of wind

Când fulgerul a săgetat nimicul
iar eu m-am întrupat din vânt şi fum,
se-nghesuiau să-mi modeleze chipul
trei ursitoare bete şi-un profet nebun;

S-au întrebat în ce viaţă m-aş pierde
şi-n mine am ţipat: hiperboree !

dar ţi-au văzut lucind privirea verde
şi-atunci, zâmbind, m-au declarat femeie.

Mi-au dat trei vise şi-un destin tăcut
priveam uimită, mâna n-am întins
şi-o mască de actor ca-n teatrul mut
în locul chipului mi-au prins.

N-am fost femeie, nu am fluturat batiste
am fost doar firul care l-ai urmat,
tânjind în labirint, cu gesturi triste,
când ai ucis şi-ai devenit bărbat;

şi ţi-am mai fost Ithacă, vatră
în care să te întorci din amăgire
să mă clădeşti cu fiecare piatră
în zid tăcut şi ‘nalt de mănăstire.

Ţi-am apărut în vise, acum întâia oară
zvâcnire de o clipă a unei inimi care
în ardere mocnită şi-n flacără sprinţară
venea din pribegie călătorind pe mare.

Ieri am fost vânt iar tu subţire giruetă,
Acum eşti ochiul verde iar eu obraz de cretă.

Mon amour

Posted in Cuvinte simple with tags , , on decembrie 31, 2009 by inda of wind

E o lună amară ascunsă-n destin,
sunt turnuri înalte de durere sticloasă
şi trenuri ce pleacă şi ierni ce nu vin
în lumea ce tace spre sine întoarsă.
Am văzut o lumină, rotundă, întreagă
în ultimul vis ce în palme îl ţin
tu flămând de abis, eu la suflet schiloadă
ne-ntrebăm, ne mirăm, că-i atât de puţin
ce-a rămas într-o umbră, dintr-un vis dezgolit.
A fost viaţă întreagă, a rămas un contur,
aşteptăm ca şi orbii pe-un peron rătăcit
nici un tren nu se-ntoarce înapoi mon amour

Re: naştrea

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on decembrie 25, 2009 by inda of wind

De data asta mi-am luat bilet. N-am mai vrut să  călătoresc incognito. Mi-a luat o vreme să-mi dau seama că în locul numelui meu era trecut chipul tău, dar cine, ce ştia?! Cu toate astea am fost îngrijorată tot drumul. Am plătit la toate vămile timpului. Trebuia să pot ajunge la începuturi.
De fiecare dată se uitau la bilet cu ochi sticlind a moarte. La prima dintre vămi am lăsat memoria, oricum urma să devină destin şi el se va rescrie, visele le-am lăsat mai încolo, aproape de suflet. Am ajuns pustie la începutul vieţii. Auzeam o inimă pulsând. Colbul alburiu se ridica la fiecare tresărire a ei. Am alungat un păianjen care-şi ţesea cu migală pânza peste ea. Îmi era dor şi aş fi vrut să mă văd. Dar cei fără suflet nu se mai pot oglindi… Am căutat locul negru din spatele oglinzii şi am privit prin el.
Ceaţă rece, lăptoasă , densă . Nu văd. Dincolo de ea ar trebui să fie lumină. Vreau să ţip. Îmi umezesc buzele. Ceaţa asta are gust de tăcere adâncă, amară. Nu îndrăznesc să ţip, ţipătul ar deveni amar şi tăios. Îmi ating buzele cu ceva ce ar trebui să fie degetele mele. Nu le simt… îmi amintesc doar că ar trebui să fie lungi şi subţiri. Poate dacă le-aş încălzi cumva…dacă aş sufla peste ele…
Inspir… expir… ceaţa vălureşte înaintea mea şi se destramă în fâşii subţiri; undeva adânc în mine, pulsează ca o inimă, o amintire demult uitată. Inspir…ceva ia forma trupului meu, expir… trupul meu ia forma nimicului din jur. Inspir…trăiesc? Expir…trăiesc!
Nu trebuie să mă opresc. Parcă sunt vânt născut din ceţuri grele.
Aud şoapte oarbe şi stinghere, mereu căutând începuturi, cuvinte străine, goale de sunet se năruiesc haotic peste umbra mea, rană a luminii dintâi.
Ce lume-i asta cu vânt pribeag şi amar şuierând sticlos peste dansul îngheţat al flăcărilor, cu lumânări topindu-se-n lacrimi albastre peste triunghiurile ascuţite ale cocorilor debusolaţi, mereu căutând o primăvară în care să se poată întoarce?
Imi amintesc! Cândva am pustiit altare părăginite la margine de septembrie în nenăscută zi de joi, am stins flăcări reci şi mute ce dansau desculţe peste urmele nelăsate de paşii tăi.
Ultimul vis l-am lăsat mereu nevisat ca să mă pot intoarce…
E deja mâine, ce puţin a rămas din ce-am fost!
Mi-e frig… mai aprind un rug de iluzii.

Cuvinte simple

Posted in Cuvinte simple with tags , , , on noiembrie 20, 2009 by inda of wind

Când ai plecat n-am plâns dar te-am căutat prin zapadă ca şi cum aş fi pierdut cheia casei şi nu mai aveam unde mă întoarce. Nopţile au început să rămână cu ochii larg deschişi contemplându-mi tăcute neputinţa de a-ţi atinge inima cu degetele. Ningea atât de des cu tăceri, c-au troienit lumea îmăprţind-o în două, cea din care plecasei şi cea în care nu te vei mai întoarce. Atunci am început să te scriu şi pentru că îmi era teamă să nu rămâi într-o parte de lume în care eu nu aveam cum să ajung, te-am scris pe mine, umărul tău pe umărul meu, palma în palmă, genunchiul sub genunchi, glezna lângă gleznă, buzele peste buze şi tot aşa până când, într-o bună zi, cuvintele s-au desfrunzit de înţelesuri şi-au început să cadă goale prin mine, izbindu-se de podea ca şi cum n-aş fi existat decât în închipuire. Atunci am început să plâng, iar lacrimile te-au făcut să curgi peste mine în şiroaie de cerneală violet. Nu îndrăzneam să mă uit în oglindă, îmi era teamă că voi vedea cum dispar şi eu odată cu tine. Mi-am privit din greşeală palmele şi am văzut că se ştersese linia inimii, linia vietii, linia destinului şi în locul lor apăruseră drumuri, toate cu un singur sens : interzis. Am închis ochii să nu văd semnele. Pipăiam drumul cu vârful degetelor să-ţi găsesc urmele, dar le ştersese ploaia.
Apoi, într-o dimineaţă fără nume, am cules toate lacrimile în care mai rămăseseră cuvinte întregi şi am venit să ţi le aduc sperând că tu le vei da un înţeles. La vama dintre lumi m-au întrebat dacă am ceva de declarat, nu puteam să le vorbesc, cuvintele le ţineam bine ascunse şi le-am arătat palmele gândindu-mă că vor citi in ele. Dintr-o dată au început să privească în jur căutând ceva şi am înţeles că pe mine nu mă mai găseau, doar tu mă vedeai. Noaptea abia îşi mai putea ţine ochii deschişi când am luat în palmă cuvintele şi am prins a le scrie peste tine. Erau puţine şi fără înţeles, nu-mi erau de ajuns şi-am început să le repet ca pe-un descântec peste trupul tau. Nu ştiu când m-ai oprit, nici când mi-ai atins inima topind zăpezile, ştiu doar că lumile cele două deveniseră una singură din care tu nu plecasei, în care eu nu venisem, doar ne mutasem unul în celălalt.
Într-un târziu, pe când te făceai nevăzut într-o culoare nemărginit de stinsă, nelegitim mi-am făcut culcuş sub pleoapa ta şi am rămas acolo să îndur speranţa că nu-ţi vei aminti de mine şi nu mă vei alunga niciodată.
Şi nu ţi-ai amintit.