Arhivă pentru drum

Amnezicii anonimi

Posted in extended with tags , , , on septembrie 25, 2011 by inda of wind

Scris(oare) pentru tine?

Bună seara !
Mă numesc Inda şi sunt amnezică.
Am plecat din tine
pe când eram însetată de absolut
şi-am rătăcit drumul la întoarcere.
Aş fi întrebat de tine
dar nu-mi mai aduc aminte
cum te chemam
pe vremea când te iubeam
în viaţa cealaltă.
Nu mă plâng. Tac şi mi-e bine.
De când sunt departe
pot să îţi scriu în fiecare zi
iar tu poţi să nu-mi răspunzi niciodată
şi cu totală inocenţă acum pot iubi
toţi oamenii de pe pământ
neştiind care era numele tău
în viaţa cealaltă
pe când ne iubeam.

Alt drum, acelaşi drum

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , on iulie 3, 2010 by inda of wind

Alt drum, acelaşi drum, cine mai ştie… cert este că  starea e aceeaşi ca şi atunci, trebuie să merg, nu ştiu de ce, măcar acum ştiu unde. E înnorat, lumină fără anotimp, nimeni pe drum, răspântiile-s pustii, vântu-n toate rănile mă doare, începe să mă cuprindă un sentiment de zădărnicie, nu spun nimic dar mă întreb dacă nu cumva caut o lume care nici măcar n-a existat altundeva decât în mintea mea. Caut cu privirea indicatoarele de la marginea drumului ca şi cum ar fi singura certitudine că  locul există. Mă opresc la răspântie, indicatorul nu e acolo dar mă încăpăţânez să cred că există undeva; nu ştiu dacă dorinţa mea de a-l găsi l-a făcut să apară sau doar îl mutase cineva în altă parte. Stătea înfipt în mijlocul câmpului arătând spre pământ, iarăşi nu ştiu de ce, poate de acolo trebuie să  începem când ne căutam, dinspre rădăcini. Îmi zâmbesc încurajator şi pornesc mai departe pe drumul dintre gardurile care stau să se dărâme împărţind inutil vara de toamnă. Şerpuind uşor drumul rătăceşte printre copacii care se pregătesc pentru marea simfonie a toamnei. E abia începutul însă chiar de la primele acorduri de culoare, crengile încep să se caute între ele întinzându-se dureros unele către altele să nu le găsească singure îngheţul ce va veni. E un fel de pregătire febrilă care se transmite, o simt în fiecare por, realizez abia acum că starea care mă cuprisese şi prima dată era tot un fel de pregătire dar n-am ştiut pentru ce.
Înca mi-e teamă de momentul în care voi întâlni oamenii, ce voi spune? ce vor spune? Îi întâlnesc, fără mirare, ca şi cum ar fi fost cel mai normal lucru să fiu acolo, ca şi cum se întâmpla mereu să le bată cineva la poartă şi să ceară voie să fotografieze iarba de pe coteţ şi porcii din ogradă. Bunicul cuiva aduna nuci. Îi dau bineţe şi cer voie să intru în curte, aflasem ca lui trebuia să-i cer voie. Îşi ridică privirea înspre mine şi dintr-o dată devine şi bunicul meu. Ar putea fi al tuturor oamenilor, atâta seninătate şi  împăcare are în ochi, dar începe să-mi vorbească despre copii ce i s-au risipit prin lume care încotro şi  de ce au rămas „hleaburile” acelea vechi, până când mă fulgeră din nou dorul de un bunic al meu care să-mi vorbească despre veşnicie. „Du-te că-i deschisă portiţa, fă ce vrei numa’ s-o închizi când ieşi.” Mă duc, în vară doar încetinisem când am trecut pe acolo, nu mă oprisem dar mi-am dorit după aceea să o fi făcut. Am închis portiţa când am ieşit să nu se piardă nimic din pacea care domnea dincolo de gardurile din lemn. Iustin mi-a spus că mai sunt case părăsite ” vezi, pă unde-i mâţa aia, noa p-acolo cobori în vale şi ….” . Îi spun că nu vreau case părăsite, vreau case cu oameni în ele dar când mă voi întoarce poate  mă voi opri să  văd şi  casa aceea. Îmi imaginam deja că  va fi o casă foarte tristă care-şi  spune singură poveştile în care cu siguranţă a fost odată…
Plec mai departe, nerăbdarea dispăruse ca prin farmec, locul exista cu adevărat şi era locuit de oameni în carne şi oase. Ajung la magazin şi de acolo pornesc pe jos că poate-i rău drumul. De fapt ştiam că pot ajunge cu maşina până la capăt dar ceva din mine voia să repete acelaşi ritual ca prima dată ca şi cum dacă aş repeta asta şi restul se va repeta. Garduri de sârmă ghimpată despart lumea de lume. Prunii îşi apleacă până la pământ crengile grele de prune. Întind mâna şi iau una, o şterg de mâneca aşa cum făceam când eram mică, o desfac să-i scot sâmburele şi gustul copilăriei se amestecă halucinant cu cel al toamnei. Trec pe lângă şcoală, pe lângă biserică, dar mă înclin doar când ajung în faţa porţii. Mă opresc şi uit să respir. Miroase a frunze si-a pământ. Curtea-i pustie, mesele lipsesc, frunzele năpădiseră totul foşnind uscat peste urmele tuturor paşilor. Tanti Mărioara vine cu căruţa de pe câmp, aduce ” pepini şi nintă că a hi bună de ceai la iarnă”. Apare in fugă şi  Prichindel, mă adulmecă sare în jurul meu dar nu trebuie să mă tem, „aşa face el cu toată lumea că-i jucărios”. Tanti Mărioara deschide porţile şurii să intre cu căruţa. Nu ştiu ce cal îi ăla, venise cu el un băiat care ” îi beteag, îl dor dinţii” avea un fular înfăşurat în jurul feţei, îl dă la o parte şi  zâmbeşte în timp ce-i apare o grimasă de durere, apoi îsi acoperă faţa la loc. Sigur, tanti Mărioara nu-şi mai aminteşte de mine, nu ţine minte pe toată lumea ” o fo vo 70 odată când o zis Sigina că nu ajunge pâinea şi mai trebe făcută”. Cu uimire mulţumeşte pentru cafea şi  drojdie. „Să-ţi deie Dumnezo noroc şi  sănătate, tomna trebe să fac mâine în cuptor, mi-a hi bună, restu’ oi pune-o în frigider” îmi şopteşte în timp ce-şi aminteşte ” ioi, ai fo acolo sub păr când veneam cu vaca şi ţi-am dat pere”. Zâmbeşte mulţumită că totuşi şi-a amintit. Cer voie să merg să fac nişte poze pe acolo pe unde erau corturile, pe sub nuc, pe la găbănaş. ” Cum să nu, du-te, numa’ că am p-acolo împrăştiat nişte fân rău, nu-i bun numa pentru aşternut şi-i hâd ca l-o plouat şi-i plin de găteje cum o picat din pruni” îmi explică îmbujorându-se uşor că peisajul ar putea fi inestetic. Îi explic că nu trebuie sa fie mereu frumos, doar să fie real. Ajung lângă nuc. Găsesc o bucăţică din şnurul violet cu care era prinsă prelata cortului meu. Din nou uit să respir. Caut în jur dar nu găsesc nimic altceva, doar iarba părea călcată pe alocuri acolo unde fusese alt cort. Mă asez pe iarbă şi-mi aprind o ţigară. Închid ochii şi pot vedea totul exact aşa cum a fost. Îmi caut telefonul, trebuie să spun şi altcuiva că nucul e în continuare acolo, că are încă mai multe frunze decât pot eu să număr, că atunci când adie vântul lumina se sfărâmă între ele, că dacă ar fi noapte stelele ar licări şi poate greierii ar… Nu, greierii nu mai cântă, e toamnă, e frig şi căldura ce-o simţeam e doar de la ţigara care stă să-mi ardă degetele. Mă ridic, fac studiu de caz pe licheni şi pe frunze, adun câteva nuci, oferile-aş şi n-am cui, îmi adun gândurile împrăştiate şi mă întorc. Cineva strigă după mine. Mă opresc, mă ajunge din urmă, după prezentările de rigoare nimeni nu află nimic relevant pană când vine vorba de tabără şi atunci ne luminăm, nenea Ioniţă era cel pe care îl învăţase Domnu’ Nucu să cânte din frunză, îi spun că îmi amintesc, că era într-o duminică dimineaţa când veneau pe cărare şi cântau, faţa i se umple de zambet cald, strigă la tanti Mărioara să facă ea o cafea pentru domnişoara „că-i departe să merem până la mine”. Tanti Mărioara se scuză şi spune că va dura puţin că i s-o stins focu’ în sobă şi se teme să aprindă butelia da’ să vină el să facă ce trebe făcut. Se rezolvă până la urmă, nenea Ioniţă aprinde butelia, nu ştiu cine face cafeaua că între timp eu mai dau o raită prin curte, o găsesc pe Ica stând împreună cu vacile şi privind cu jind către singurul măr rămas agăţat de o creangă. Prichindel aleargă purcelul cel negru de care ar putea depinde în mare măsură viitorul taberei în timp ce eu privesc cu gura căscată fragii nebuni care n-au găsit alt loc în care să crească decât părul dinaintea şurii. Pe laiţă o bătrână se uită la mine şi spune cu voce egală ” am ştiut că ai venit aici”. Atât. Îşi pleacă pleoapele peste ochi în semn că nu mai are nimic de spus în timp ce mă cuprinde din nou senzaţia că tot ce se întâmplă are un rost doar că el e mai presus de înţelegerea mea. De sub umbrarul de viţă de vie strugurii atârnă grei şi năuci de aşteptare, mai încolo „galbena gutuie dulce-amaruie” zâmbeşte strâmb peste visul prunilor de lângă drum ameţiţi deja de neştiutele beţii iar seminţele viitoarelor salate stau ascunse în castraveţii aliniaţi frumos pe târnaţ. Intru în casă, cafeaua abureşte în ceşti, ne adunăm în jurul mesei ca şi cum am fi facut-o de nenumărate ori, poveştile încep să se depene până când ajungem la concluzia ca toată lumea cunoştea dinainte pe toată lumea. Chiar şi câinii care nu puteau sta o clipă locului se aşezaseră cuminţi lângă sobă şi picoteau aruncându-ne din când în când câte o privire. Nici n-am băgat de seamă că în timp ce degetele mi se încălziseră încolăcite în jurul minusculei ceşcuţe de cafea, soarele coborâse după dealuri. Îmi iau rămas bun cu cuvinte puţine „să mai vii pe la noi, da’ de-anumea, nu numa să zici că-i veni”. Promit să mă reîntoarc, mulţumesc de toate cele şi plec. Ies stingheră pe poartă la fel ca data trecută, nu întorc privirea de teamă să nu mă transform în stană de piatră şi să rămân pe veci acolo.
În drum mă aşteaptă nenea Viorel din deal cu un coş şi patru găleţi pline de ciuperci. Mă opresc, mă minunez, dânsul ia coşul în spate, îi fac poze, promit să i le trimit (încă nu ştiu cum), insistă să intru în casă şi să stau puţin, încerc să refuz, mă grăbesc, măcar un pic să aştept, „nici nu ştii ce ţi-oi da că mi-ai făcut bucuria şi mulţumirea asta mare şi-ai oprit pe la mine”. Intră grăbit în casă şi se întoarce aducând o cana cu alune ” şi doi pruni îţi dau numa să vii să-i culegi să faci dulceaţă „. Îmi arată cum şi-a pregătit lemne pentru iarnă, stau acolo stivuite frumos pe prispă, încă mai are mult de lucru, de cules merele strugurii şi prunele, numa’ coarnele le-a strâns şi nişte alune. Mă asigură că pot veni oricând, îmi spune aproape în şoaptă, ca pe un mare secret că el era cel care făcea focul şi cafeaua în fiecare dimineaţă. Zâmbesc alb, îi spun că-mi amintesc cafeaua din oala cea mare, n-am prea fost acolo dimineţile, ocupată fiind ba să ridic negurile de pe râu să poată răsări soarele, ba să alung cosaşii de prin cort, dar că o beam cu plăcere la orice oră din zi. Ne luăm rămas bun şi plec în timp ce înserarea se întoarce acasă. Drumul e lung dar nu mă mai grăbesc, am timp chiar să văd murele rămase încă necoapte aşteptând o altă vară târzie în care să însângereze degete şi să-ndulcească buze.
Cand ajung la casa Bunicului (că aşa-i va rămâne numele) mâţa nu mai era acolo să îmi arate drumul către casele părăsite în schimb se aprinsese o lumină dincolo de geamurile desenate cu albastru, semn că mai rămăsese un loc care sigur nu va rămâne niciodată pustiu aşa că pot pleca liniştită. Mă mai opresc puţin când ajung în vârf să privesc cum soarele alunecă nevăzut de sub nori şi în ultimele raze de lumină, ascunse prin iarba moale şi vegheate de mesteceni dau peste ciupercile de toamnă.
Rafale de vânt aduc noaptea. Îmi scutur frunzele din păr, liniştea dispare, neliniştea nu mai vine, nu sunt pustie, nici măcar urma aceea de tristeţe dulce-amară ce străjuieşte despărţirile nu-i prezentă. Nici eu nu sunt. Va fi din nou ca data trecută, nu-mi voi aminti cum am ajuns acasă, vor urma câteva zile în care pentru siguranţa mea ar trebui să mă ţină cineva de mână când trec strada că eu voi fi în altă parte şi altcineva va umbla pe stradă îmbrăcată în hainele mele dar cel puţin nu mă mai doare vântul.

Harta

Posted in Cuvinte simple with tags , , on martie 18, 2010 by inda of wind

Spre mine-i departe, spre tine-i târziu,
mi-s paşii înceţi, tremurânzi şi cărunţi
mai pot doar o hartă greşită să-ţi scriu
cu munţii suind prin neguri abrupţi
şi drumuri zălude prin iarbă crescute,
dar stau şi privesc cu credinţă deşartă
un amurg second-hand dosind pe tăcute
secunda furată din ceasul de piatră.

Se sfâşie drumul în albe răscruci,
cuvinte, fluid se scurg dintr-o rană,
rămâne-vom goale cuiburi de cuci
ascunse-n zăpada de iarnă orfană.

Oraşul care nu mai sunt eu

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , on februarie 13, 2010 by inda of wind

Umblu prin mine cum aş umbla
printr-un oraş demult părăsit.
Mă rătăcesc uneori, înainte îl cunoşteam,
ştiam fiecare straduţă, fiecare zid…
El avea forma mea.
Acum are o formă ciudată,
schimbătoare, pe care nu o cunosc.

Stau uneori la fereastra ochiului
şi privesc spre intersecţia dintre
gândul tău şi inima mea.
Nu mai trece nimeni pe-acolo,
semafoarele clipesc intermitent:
Verde! verde! verde!
Ochiul tău întors spre ziua dintâi.

Rătăcind pe trotuarele întunecate ale minţii
privesc spre geamurile unde mai licăreşte palid
lumina câte unei clipe demult trăite.
Ici şi colo mai văd trecând cate o umbră,
fantoma tăcută a celor ce-au vieţuit odată
în sufletul meu…

Mişcător, oraşul acela care nu mai sunt eu,
ia forma celor care i-am iubit.

Mai trec câte-odată pe acolo
un gând de la ei,
o privire de la ceilalţi,
un gest de la el,
zâmbetul ei,
iubirile noastre,
indiferenţa voastră,
uitarea ta,
dar nimic al meu…
Niciodată,
nimic al meu…

Tabla despărţirii

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on februarie 8, 2010 by inda of wind

Niciodată n-a fost lumea mai săracă
decât atunci când ai vrut să mă-nveţi
împarţirea la doi.
Dar cum toate visele îmi sunt impare
tu ai luat frunzele toamnei,
el a risipit cenuşa verii
şi pentru că a mai rămas rest
o iluzie ce n-a trebuit nimănui
cu nesfârşită grijă am luat-o în palme
să cresc din ea vis tămăduitor
pentru toate dimineţile ce vor veni fară tine.
Niciodată n-am reuşit să învăţ
împărţirea la doi,
poate de aceea am lăsat mereu
lumina întreagă şi doar întunericul
l-am sfâşiat cu ţipătul neputinţei mele.
Să nu mă mai împarţi la doi niciodată !

Fereastra

Posted in Cuvinte simple with tags , , on ianuarie 30, 2010 by inda of wind

Îngerul meu este trist, nespus de trist. A venit ca de obicei,  nu poate să lipsească, s-a aşezat pe pervaz fără să-mi arunce nici măcar zâmbetul protocolar. N-a spus nimic. Nici n-avea cum, buza de jos îi tremura iar ochii îi sclipeau halucinant într-o întrebare mută de durere. Am coborât pleoapele a înţelegere, ştiam că nu mai are putere nici măcar să vorbească. Venise timpul. Celălat înger mi-a fost luat pentru că mă iubea, pe acesta va trebui să-l izgonesc eu ca să poată iubi mai departe. Pe altcineva.Voi minţi că nu şi-a făcut datoria şi că este liber să plece, poate aşa va scăpa şi nu va mai trebui să fie îngerul nimănui. Apoi mă voi preface că nu ştiu care este preţul plătit pentru fiecare clipă de fericire şi nici cine-l plăteşte. Voi continua să privesc lumea printr-o fereastră fără pervaz.

Aşa că, Doamne, nu-mi mai trimite îngeri, am prieteni  si îmi este de ajuns !

Aşteptându-te

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on ianuarie 16, 2010 by inda of wind

Aştept dincolo de vămile nopţii
unde paşii se preschimbă în şoapte
şi ceaţa se risipeşte în fuioare albăstrui,
unde aripa uită zborul
şi palmele înfrunzesc din cenuşă.
Pleoapele mele s-au închis peste privirea ta,
iluzii verzi îmi şerpuiesc peste degete
şi mai încolo începe să ningă
de-o vreme încoace cu aripile tale.
Cândva mi-ai fost altar
iar eu tribut pentru nesomnul verii.
Întoarce-mă la tine…

Umblu prin mine

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on ianuarie 4, 2010 by inda of wind

Păşesc prin mine ca printr-un ţinut străin.
Călător fără bagaje,
mergând mereu pe linia subţire ce desparte
întunericul de lumină,
dragostea de teamă,
şi speranţa de neputinţă.
Cu gândul întors mereu înapoi,
ca şi cum aş avea unde mă întoarce,
cu mâna întinsă peste o amintire rătăcită
(fără suflet, am învăţat să simt cu palmele, ca orbii)
mă pierd în licăriri de lumină
ce sclipesc în cioburi de memorie spartă:
ochiul meu oglindind inima ta,
inima ta oglindind întunericul din mine,
frânturi de cuvinte rămase agăţate de clipe ruginite,
timp irosit din teama de a te găsi
şi neputinţa de a mă ascunde privirii tale.
Din ultimul tău cuvânt a crescut o piatră albă.
Mă aşez alături să tăcem împreună.

Noaptea vrăjitoarei

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , , , on decembrie 25, 2009 by inda of wind

– Inda?! Mai auzisem vocea aceea sau doar o închipuisem ? o visasem ? oare era vis ? încă mai dormeam ? Deschid ochii, amprenta palmei s-a întipărit în pânza cortului, palma mea i-a căutat conturul, a atins-o. Era reală. Nu visam. Clipesc ca şi cum aş mai putea deschide alţi ochi. Întuneric.
– Două minute cât să mă îmbrac. Cât e de întuneric!
Trag ceva pe mine, nu văd ce, să nu fie pe dos, mă fulgeră un gând, nu are importanţă cum e, gândul dispare la fel de repede cum apăruse. Ies din cort în şoaptă, ca şi cum aş putea păşi şoptit ; chiar pot. Întuneric, e bine. Ei stăteau acolo gata de drum, eu gata să mă dărâm. Ce ar trebui sa fac ? Să spun  bună dimineaţa ? e noapte, ar fi mai corect să spun bine aţi deschis ochii, nu ştiu ce să fac, bâiguiesc ceva. Ar trebui să mă simt stingheră. E prea întuneric pentru asta, în lumină ar fi fost altceva. Pornim la drum, nu ştiu bine pe unde, ştiu doar încotro. Spre râu. Atât. E de ajuns.
– Apropos, ea e Ani ! Zâmbesc, oricum nu se vede, întind mâna, Inda, mâna ei era mică şi delicată, ca de copil, zâmbesc cu adevărat.
Îmi trec breteaua genţii peste cap, aşa ca poştaşii, o pipăi în grabă să recunosc formele ce nu aveau voie să lipsească de acolo :aparatul foto, acumulatorii, caietul, pixul, ţigările, restul ştiu că sunt, e geanta mea albastră dotată cu minim necesar pentru supravieţuire.
Păşesc în urma lor călcând ca din pod pe drumul denivelat. Roua se aşezase peste noapte şi potolise praful. Nici o geană de lumină, luna n-a mai avut răbdare şi a plecat să-şi caute jumătatea lipsă, ar trebui să o întregesc cu un nor, mi-am spus, gândindu-mă că voi ţine minte până seara următoare.Tăcerea plutea uşoară peste noapte.
– Voi ştiţi încotro mergem ? întreb doar ca să am sentimentul că mergem împreună .
– Da, spre râu, veni prompt răspunsul lui.
– Dar ştii drumul, nu ? ai mai fost !
– Da, dar pe o scurtătură nu pe aici, oricum ştiu direcţia.
Nici eu nu cunoşteam drumul însă el mă cunoştea pe mine şi ştiam că ne va duce acolo unde trebuie. Departe, o bufniţă îmi striga să ne grăbim.
– Drumul e lung şi răsăritul aproape.
– Spune-i să mai aştepte, să-i lase timp, el trebuie să poată vedea, ea trebuie să poată zbura.
Încuviinţează şi fâlfâie greu din aripi adormind întunericul, cum ar spune legănat mai rămâi, mai rămâi…. Grăbesc pasul ca să ajung în dreptul lor. Ea păşeşte uşurel de parcă ar dansa peste pietre, eu pe partea cealaltă a drumului alunec mereu, el îmi întinde mâna. Mă sprijin uşor, n-ar trebui, s-ar putea să-l dezechilibrez, el trebuie să aibă grijă de aparatele lui nu de mine, eu sunt cea care trebuie să am grijă de tot. Ştiu că voi aluneca tot drumul până când mă voi aşeza să-i vorbesc ; pământul mă tot cheamă, încă mai are să-mi spună ceva. Nu pot să mă opresc, trebuie să-i urmez, să am grijă.
Ajungem lângă prima casă, câinele îmi strigă cu voce metalică :
-Grabiţi-vă, soarele nu mai are răbdare, ultimul deal s-a înălţat cât a putut de mult în faţa lui, nu poate mai mult de atât.
-Taci, i-am şoptit, spune-le oamenilor să se trezească şi să aprindă lumina în casă, să pară că-i încă întuneric.
După câteva clipe lumina se aprinde la o fereastră. El s-a oprit, îşi scoate aparatul, schimbă obiectivele şi scrutează depărtarile să vadă.
– Încă e întuneric, nu ştiu ce voi putea surprinde, mi-ar trebui trepiedul, n-am cum să stau două minute cat durează expunerea, cu aparatul nemişcat.
Ceva mai încolo mă aşez, pământul tresare uşor şi toata iarba îşi scutură roua.
– El are nevoie de un trepied, îi şoptesc, dă-i ceva !
Jumătate de trunchi de copac se ridică în dreptul fostului gard de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna, chiar şi lichenii albăstrui întinşi peste scoarţă par adevăraţi. El îl vede şi îşi aşează aparatul, priveşte, vede, prinde în obiectiv o bănuită geană de lumină, apoi aşteaptă minutele cele două ca aparatul să o memoreze.
– Soarele stă să răsară, îmi şopteşte pământul, am vrut să-ţi spun mai demult te-am tot chemat rostogolind pietrele de sub paşii tăi, dar mâna lui nu te lăsa să te aşezi. Acum să platească pentru nechibzuinţa lui.
– Iartă-l, el încă nu ştie, voia doar să aibă grijă de mine, ajută-ne, nu mai e mult, ridică-ţi negurile şi ascunde lumina până ajungem acolo.
– Fata, de ce-o laşi să meargă înainte ? Nu ştii că Neaşteptata v-a urmărit tot drumul, v-a adulmecat la fiecare răspântie ?
– Ba da, ştiu, chiar de aceea am vrut să o am mereu în faţa ochilor, să pot avea grijă de ea.
– Ar trebui să-i vorbesc fetei, să-i spun, încă n-aţi ajuns la cimitir, Neaşteptata o să vă pândească în vale înainte de a ajunge.
– Las-o, nu o trage spre tine, fata nu te poate auzi, nu încă, o voi trece eu de locul acela. Să nu o chemi. Şi adună-ţi flăcările amăgitoare de pe morminte să nu le vadă.
Mă ridic, fata începuse să se îndepărteze. Nu trebuie să înveţe glasul pământului, al vântului trebuie să-l înveţe.
– Ar trebui să ne grăbim, spun în timp ce el îşi saltă din nou geanta pe umăr.
Pornim repejor . Pietrele au dispărut din drum, doar şanţurile săpate cu furie de ploaie într-o zi toridă de vară au mai rămas brăzdând obrazul drumului. Ne apropiem de vale. Îi simt mirosul înăbuşitor.
– A ce miroase? întreabă fata.
– Ah, e porumbul, undeva mai spre pădure trebuie să fie un lan de porumb. Recunosc mirosul, aşa e peste tot lângă lanurile de porumb, umezeala din aerul dimineţii le face să miroase mai tare. Fata se întoarce şi se uită neîncrezatoare înspre mine, nu mai insistă. Ar fi bine să mă creadă, ea locuieşte într-un oraş mare, n-are de unde şti, cea care ne urmarea mirosea altfel în orase. Arunc o privire grabită în fată. Bradul se înalţa semeţ în vârful dâmbului, flăcările se furişau potolit către rădăcinile lui.
– Uite, cruci, un cimitir ! De ce mereu în cimitire sunt brazi ?
Nu i-am putut spune de ochii ce şi-au îngustat privirea verde în fiecare ac, pe fiecare ramură, răzbind din somnul celor ce aşteptau să răsară primăvara în firul ierbii.
– E ceva legat de perenitate, de veşnica aducere aminte, mă aud încurcându-mă în lamentabile explicaţii .
Ea se mulţumeşte cu atât. Mă îngrijorează el. Tace. O vreme a vorbit vrute şi nevrute, apoi dintr-o dată a tăcut. Îi simt întrebările alunecând peste mine. Pământul a încetat să mă mai cheme. Nu mai alunec, pot sta departe de mâna lui. Dacă m-ar atinge ar afla toate răspunsurile. Nu trebuie să afle, încă nu trebuie să vadă. Mai este timp. Se aude cântecul apei. E bine, suntem aproape şi sursurul ei va acoperi răspunsurile mele care se întind nestăpânite către întrebările lui. Mai este o singură curbă şi printre copaci se va zări râul. Rămân doi paşi in urmă.
– Nu pot rămâne acum, îi şoptesc băncii din trunchiuri de mesteceni ; mă plec în faţa ultimei cruci şi apoi grăbesc pasul. Privirea lui se întoarce căutându-mă. Începe să simtă, îmi spun eu cu teamă.
– Uite râul! Vocea ei cristalină ca şi clopoţeii de la gâtul cailor sperie mierlele aţipite în frunziş. N-au cântat în dimineaţa asta, n-a fost încă dimineaţa asta. Îşi scutură aripile amorţite de lunga aşteptare.
‘Soare, soare,
hai în zare
şi-mi răsari peste ogoare,
peste negura cea mare,
peste negrele hotare,
peste… ‘
– Ce pasăre-i asta ? Ea începea să audă, doar că nu desluşea încă vocea care îngâna descântecul.
– E mierla, îi răspund grabită ştiind că data viitoare va învaţa să facă diferenţa între descântecul vântului şi cântecul păsărilor. Pădurea se opreşte brusc, fagii îşi ridică de la pământ crengile, apa prinde a îngâna peste pietre şi negurile să se ridice uşor în fuioare albe, urcând drumul pe râu către izvor.
Îmi scot aparatul foto din geantă, semn că am ajuns, el ar trebui să facă la fel în schimb îmi spune :
-Mai târziu, mai încolo, mai sus pe râu. Haide, coboară ! Îmi întinde mâna. Povârnişul e abrupt, iarba încă scăldată în rouă, aş putea aluneca…
– Ţine-mă creangă, îi şoptesc arinului ce veghează apa să nu se ridice-nspre cer. El îşi apleacă încetişor, să nu vadă nimeni, o creangă înspre mine. Mă agăţ cu mâna stângă, cu toată puterea mă ţin de ea, în timp ce dreapta se aşează pentru o clipă de-a curmezişul palmei lui. Doar o clipă, să nu apuce să-i simtă răceala, să nu ştie că în palma aceea nu se poate citi. Degetele lui s-au închis peste ale mele în întrebare mută. Mă sprijin o clipă şi mă retrag în clipa imediat următoare lăsându-i zâmbet de mulţumire. Deschid aparatul, mă rotesc ca şi cum aş căuta o imagine, apa sursură molcom, mulţumită peste pietre. Urcăm de-a lungul ei călcând pe vârfuri ca într-un dans, ultimele fuioare de neguri se ridică înspre cer dezbrăcând stâncile. Privirea lui caută, îi văd întrebările ţâşnind în toate părţile.
– Deschide-ţi sufletul, aş vrea să-i şoptesc, lasă-l să vadă ! N-am voie, s-ar întoarce spre mine. Ştiu că nu găseşte ce caută. Îmi ridic privirea spre înalt şi invoc : Arată-te !
Rămân ţintuită de durere ca şi cum m-aş dezintegra. Îl aud în spatele meu, la câţiva paşi, îşi schimbă obiectivul aparatului, a simţit că ceva se întamplă. Dealurile se îndepărtează rotunjindu-se, arcuindu-se înafară, apa se bolteşte ridicându-se spre cer, văzduhul se îngustează făcându-le loc şi-n faţă se deschide drum de lumină către trei lumi rotunde zămislite de cer. El le cuprinde cu sufletul, cu ochiul din adâncul lui, cel care poate vedea nevăzutul ; cu mintea n-are cum să le cuprindă şi de aceea le închide în memoria aparatului sperând să le poată înţelege mai târziu.
– Să văd, să văd ! doreşte ea cu nerăbdare copilarească ; el îi arată ce închisese acolo şi-i explică despre obiectivul minune care poate să rotunjească şi să… Aud gemetele surde ale stâncilor.
– Iertaţi-mă… le şoptesc, mângâindu-le cu privirea crăpăturile ascuţite din care se scurge întunericul.
– Inda, vino să-ţi arăt ! Se apropie şi zâmbeşte întinzându-mi lumile împietrite pe display. Le privesc cunoscându-le, le văd rotunjindu-se în continuare şi devenind sfere de sine stătătoare.
– De ce le-ai spus numele tău adevărat ? Doar noi avem voie să te chemăm pe numele acesta ! Aproape că scap din mâini aparatul. Îl strâng cu toată puterea până când degetele mi se albesc îngheţate. I-l întind tremurând, încerc să schiţez un zâmbet şi murmur ceva neînţeles care seamănă cu un ‘ frumos’.
– Iartă-mă, iertaţi-mă pentru durerea pricinuită, pentru amânarea răsăritului, pentru răscolirea negurilor, pentru rănile stâncilor, pentru toate iertaţi-mă şi răsplătite cu bătaie caldă de inimă vor fi ! Numele meu, ei au voie să-l rostească, sunt dintre cei aleşi, doar că nu o ştiu încă, vor afla azi. Nu vedeţi că ea dansează abia atingând pietrele şi el vede închizând ochii ?
– Nu cred ! Să văd cum va dansa ea peste mine, spune indignată piatra în timp ce începe să se boltească peste râu. Să o vad !
Abia atunci simt piatra aplecându-se pe nesimţite către râu şi fata încercând să treacă dincolo de ea. Apa sursură descântând a chemare la poalele pietrei, nisipul sclipea argintiu ca o pulbere. Va aluneca ! Scena se derulează fulgerător în mintea mea .
– NU ! apuc să strig, ai grijă ! Ea se opreşte .
– Nu se poate trece pe acolo, voi încerca pe deasupra. Se uită îngrijorată în faţa şi nu vede nici o cale de trecere. Rămân înţepenită şi simt cum ceva întunecat se ridică în mine ca un nor negru de furtună, ca o tornadă nimicind bun si rău în calea ei.
– A fost de ajuns, şuier printre gânduri. Nu ea, nu acum, nu aici. Fie-ţi de ajuns ce ţi-ai luat deja!
Apa tace, nisipul se lipeşte de piatră de parcă nu l-ar fi măcinat încă timpul. Ea se caţără uşoară spre vârful stâncii.
– Stai acolo, vin să te ajut, îi strigă el. Îmi întinde geanta şi puloverul să i le ţin şi păşeste pe piatra alunecoasă spre ea.
– Întinde-i o creangă, mă rog alunului, iar el îşi apleacă ramurile subţiri înspre ei. O mână şi-o creangă ajuta fata să coboare dincolo de piatră. Reîncep să respir, tremurul din mine se stinge, întunericul se şterge, dau să trec dincolo, să nu-i las singuri, calc pe marginea pietrei, acolo unde apa o spălase de amintiri, îmi înfig degetele în carnea ei, pulsează sub ele fierbinte fără să fi fost atinsă de soare. Păşesc. Pun un picior în faţa celuilalt, caut asperitaţile, mă agăţ, mă respinge, uitase că mă iubise cândva, că am iubit-o. Soarele zâmbeşte încă palid peste albul pietrelor din albia râului ca şi cum nimic nu se întâmplase, ca şi cum nimic nu era pe cale să se întâmple.
– Vino să vezi, apa ne-a zidit în pietre, îmi strigă rădăcinile. Îmi întorc privirea, pietrele se furişaseră printre rădăcini şlefuite de apă. Zâmbesc amar. Licuricii plecaseră în întunecimea pădurii şi ferigile se mai agăţau speriate între două frunze. Un rug mă muşcă cu poftă de picior. De când îi zidiseră şi lui rădăcinile, pietrele nu-l mai hrăneau. Îl împing uşor într-o parte, picăturile de sânge îi înroşesc frunzele şi ştiu că îi vor ajunge o vreme cât să poată vieţui.
Trebuie să-i ajung din urmă. Ei sunt deja la pescari, le dau bineţe şi-i întreabă ce-i dincolo de cotul râului, probabil răspunsul a fost evaziv devreme ce merg mai departe căutând. În mijlocul apei s-a ridicat impunătoare piatra amăgirilor să-şi crească muşchiul verde printre alge. Pe celălalt mal grota s-a înveşmântat în verde ca să nu-i vadă nimeni ochiul întors spre pământ. Ne oprim. Nu mai este drum pentru oameni, pescarii au spus că dincolo nu mai este nimic dar n-au fost crezuţi. Ei bănuiau că mai este ceva, dincolo sunt cele trei lumi, doar că în lumina crudă totul devine plat şi nu mai pot fi văzute. Soarele s-a ridicat peste vârful dealului, peste pădure şi inundă totul, umbrele se strâng şi se fac tot mai mici, apa se face oglindă şi lumina călătoreşte pe raze între soare şi râu. Mierlele s-au acuns din nou printre frunze şi au început să picotească, licuricii s-au furişat în scorburile răchitei aşteptând umbrele lungi ale înserării.
– Te aşteptam, murmură încet crengile răchitei, ţi-am deschis drum către casă, licuricii te vor călăuzi, frunzele le-am trimis în sus pe apă.
– Răbdare, încă puţină răbdare şi mă voi întoarce, lasă-mă doar cât să mă asigur că ea poate.
Puţin mai încolo ei îşi clătesc feţele în apa străverzie alungând nesomnul. Frunzele salciei sclipesc lunguieţe, subţiri ca lamele de cuţit peste undele râului.
– Peştii ! Inda, priveşte peştii cum zboară ! Ea priveşte cu încântare, el închide ochii zâmbind, eu respir liniştită. E aproape gata, soarele a devenit stăpân peste toate şi amăgirile nopţii s-au retras în adâncuri de pădure ducând cu ele negurile, glasul pietrelor şi al apei.
– Dacă aş putea…dacă aş putea zbura ca şi peştii, vezi, ei înoată în apă şi zboară în aer…dacă aş putea… dacă aş putea… ce obosită sunt, abia dacă-mi mai simt picioarele, parcă n-ar fi ale mele, parcă nu le mai am.
Începe să se întâmple, îmi spun în sinea mea, bucuria împlinirii are gust amărui de despărţire, începusem să-i îndrăgesc, nu acum, îi îndrăgisem din prima clipă.
– Haideţi să ne odihnim puţin înainte de a ne întoarce, spune el arătându-ne o piatră mare, albă din mijlocul râului. Acolo ar fi numai bine, aţi putea vedea peştii de aproape iar razele soarelui nu ard atât de tare deasupra apei, vântul le va alunga căldura.
Trecem prin apa până ajungem la piatră. E răcoroasă, rotundă, plată, brăzdată de trei şănţuleţe înguste. Piatră pentru trei, îmi spun în sinea mea în timp ce ne întindem unul lângă celălat. Peştii se adună în cârduri argintii la picioarele noastre unduindu-se, îndepărtându-se, apropiindu-se, rotindu-se într-o horă magică îmbătătoare. Îi urmărim o vreme pâna când pleoapele cad grele peste privire ferind ochii de lumina orbitoare,pentru o clipă…doar pentru o clipă…
– Ei zboară, zâmbi fata prin somn.
– Ea pleacă, se întristă privirea lui.
– Voi sunteţi, murmuram eu.
Soarele ajunsese la amiază iar razele cădeau peste noi ascuţite ca nişte cuţite de obsidian. Somnul acoperea privirea lăsând doar urma de lumină să ne pătrundă albastră şi îndepartată în gând precum lumina lui Aldebaran.

Înserarea cobora peste dealuri . Departe în zare se adunaseră nori grei aşteptând fulgere care să-i elibereze de ploaie. Prin curte oamenii umblau încă buimaci de căldura zilei aşteptând noaptea să se poată din nou bucura de magia ei.
O fată repeta textul unei piese de teatru. Cuvintele curgeau uşoare, fără să se împiedice, ştiute pe dinafară, ‘ca apa curg’ zâmbi în sinea ei, ştiind. El îşi descărca fotografiile şi îşi opri o clipă privirea peste ultima dintre ele. Zâmbi sirenelor adormite pe piatra cea albă ştiind că nu mâna lui fusese cea care ţinuse aparatul când ele s-au întipărit în memoria lui. Mai încolo, sub nuc, îmi adunam lucrurile ştiind că a doua zi ei vor vedea o fată ieşind stingheră pe portiţa veche cu rucsacul în spinare păşind către  locul de unde venise dar nu vor şti că nu sunt eu.

The new world

Posted in Cuvinte simple with tags , , on decembrie 5, 2009 by inda of wind

La un moment dat ne vom despărţi .
Accidental.
La fel cum ne-am întâlnit. Sigur, amândoi vom plânge. Lacrimile tale le va şterge ploaia, pe ale mele le va usca vântul.
Apoi îmi voi înfăşura destinul pe deget. Într-o noapte îl voi scoate ca pe un inel şi-l voi ascunde în buzunarul de lângă suflet.
Atât.
Într-o dimineaţă, din greşeală, cineva cu sufletul imaculat, în care încă nu s-a întipărit pasul nici unei mari iubiri, îmi va scrie numele cu literă mare şi mă va contrazice când îi voi spune că-n inima mea nu-i loc decât pentru un kartush.
Apoi va fi ceaţă .
Numele meu va avea mai mult de patru litere şi nimeni nu-l va mai putea ţine minte.

Nu ştiu câte iubiri purtăm în noi, ştiu doar că la un moment dat apare una despre care ai certitudinea că este ultima. Nu are semne distinctive, poartă în ea bucăţi din toate celelalte dar nu mai cauţi explicaţii, pur şi simplu ştii. Ceva din tine ştie asta, acel ceva care nu se înşeală niciodată oricât de absurd ar părea ceea ce simte.Iubirea asta e ca o cheie, deschide toate uşile din tine, e ca şi cum ai vedea lumina pentru prima oară, întâi te orbeşte iar apoi începi să te vezi. Ştiu că aceasta e ultima mea iubire dar nu ştiu ce este dincolo de ea. Nu vreau să văd. Presimt şi mi se face rău. E ca o implozie controlată, eu cad în mine şi mă fărâmiţez în bucăţi atât de mici încât ele nu mai pot face rău nimănui. E doar o bubuitură surdă şi un nor de praf. Sinuciderea perfectă. De ce trebuie să mă întreb acum ce este dincolo de ea? Oare piatra se întreabă ce va fi după ce se va transforma în nisip? Nici acum nu pot scăpa de acest teribil instinct de autoconservare ? Ce va fi după? Cum va fi după? Ţara arde şi baba se piaptănă. Merg pe drumul acesta pe care-l simt fără întoarcere şi mă întreb ce va fi după. Ce tâmpită sunt ! Parcă aş face o radiografie a vieţii mele în absenţa mea. Mereu am purtat în mine seminţele sfârşitului şi eram conştientă cum cresc şi caută un loc, un timp în care să ţâşnească la suprafaţă. Ar trebui să fiu mulţumită că am gândit şi am simţit corect. Amarnică mulţumire. Nu ştiu de ce îmi este mai teamă. Parcă am mai trăit ziua asta, îmi amintesc lumina, şuieratul tăios al vântului prin crengile dezgolite, mirosul prafului de pe drum. Dacă ştiu de ce alerg spre dezastru? Dau să mă opresc. Pentru că acolo este el, de aceea merg cu mult peste sută fără să-mi pese de camerele video de pe stâlpi. Îmi vine să le zâmbesc ca unor complici despre care ştiu că mai târziu vor deveni martori. Împotriva mea. Bâjbâi cu o mână după pachetul de ţigări aruncat pe scaunul din dreapta şi apăs acceleraţia, apăs butonul cd-player-ului, apăs colţul brichetei, flacăra ţâşneşte albăstruie, muzica ţâşneşte în toate şase boxele, lacrimile ţâşnesc întunecând drumul. „ Nu pot trăi fără tine” cuvintele lovesc cu toată forţa celor 300 de wati direct în stomac făcându-şi loc înăuntrul meu şi scoţând brusc aerul afară. Mă chircesc peste volan. Încerc să respir. Casc gura şi trag aer în piept, puţin, scurt, des, sacadat. Aerul nu intră, durerea e tot acolo, nimic nu mai încape de ea., măcar de ar curge mai repede lacrimile să facă loc aerului. Mă înnec, nu-i aer, e fum, ţigara rămăsese între degetele încleştate pe volan; o arunc în scrumuieră. Încerc să respir, lacrimile curg în şuvoaie. Cine mi-a pus cd-ul ăsta în maşină? Nu l-am pus eu, ştiu asta, ştiam că aşa se întâmplă de fiecare dată. Încetinesc, nu pot opri, n-am voie, e linie continuă de o parte şi de cealaltă ca şi cum mi-ar fi desenat cineva un drum de la care să nu mă pot abate. Trebuie să merg mai departe. Opresc. Mai bine decât să omor pe cineva. Lovesc cu furie butonul pentru avarii, apoi încep să plâng. Plâng cutremurându-mă, când au tâşnit lacrimile nu plângeam, era doar un reflex necondiţionat la durere. Abia acum plâng, dezintegrându-mă în fiecare lacrimă. Nu mai este implozie, sunt şuvoaie din mine ieşind înafara mea, torente măturând totul în cale, bun şi rău deopotrivă. „Nu pot trăi fără tine” abia acum conştientizam ceea ce era atât de evident. Nu pot. Nici cu tine nu pot. Atunci? Există ceva între cele două? Există un mijloc între „cu” şi „fără” ? Să mi-l arate şi mie cineva daca există, ca eu sunt oarbă şi nu-l văd.
Piesa se termină, plânsul se stinge în valuri ca un reflux îndepărtat. Îmi aprind altă ţigară şi-mi şterg ochii cu dosul palmei fără nici un fel de cochetărie. Îmi privesc în oglinda retrovizoare faţa descompusă de plâns. Noroc că nu eram machiată că aş fi arătat ca o pictură suprarealistă. Nu mă machiam niciodată când mă întâlneam cu el. Voiam să fiu eu, doar eu fără ascunzişuri. Zâmbesc ! Uite că venise sfârşitul şi eu nici măcar nu ştiam dacă lui îi plăcea sau nu să mă machiez. Oricum nu mai avea importanţă. Gândul a făcut să-mi mai curgă o lacrimă. Probabil ultima. Deja prezint simptome de debilitate mintală, trec instantaneu de la o stare la opusul ei. Deschid termosul, îmi pun o înghiţitură de cafea amară şi fierbinte. Simt cum curge prin mine şi cum se opreşte în locul durerii. Am o stare asemănătoare convalescenţei. Ar trebui să plec. El deja mă aştepta „211, fără cadă, ce-i drept” aşa scria în mesaj. Mă uit în jur. Maşinile trec în viteză pe lângă mine. Noroc că n-a oprit cineva să mă întrebe că n-aş fi putut răspunde nimic. Scot cd-ul şi-l înlocuiesc cu altul. Travka. E bine, „înger sedat”, sunt un înger sedat. Pornesc, mai am puţin şi ajung. Trebuie să-mi revin de tot până acolo. Trebuie să redevin stăpână pe mine, să-i pot spune privindu-l în ochi. Cel mai greu îmi va fi să stau departe de el, să fiu distantă, rece şi cerebrală. Nimic nu va mai putea fi schimbat după aceea. Cerebrală… tocmai constatasem că dau semne de debilitate şi acum vreau să fiu cerebrală… totuşi… la ce bun să ne mai iubim odată ? ca să avem ce plânge după aceea? De fapt cine să plângă? Simt în mine sfarşitul ca pe o durere surdă. Ultima săptămână a fost ca o pregătire meticuloasă pentru o sinucidere în grup. Nu, nu în grup, doi nu este grup. Îl simţeam stingându-se câte puţin în fiecare clipă. E din cauza distanţei, spunea el, e din cauza mea, ştiam eu. Nu. Nu mai trebuia să mă gândesc la asta ci la drum, doar la drum. Apoi la camera de hotel. Cât de mare poate fi o cameră de hotel şi în care colţişor ar trebui să stau ca să-l pot privi în ochi dar între noi sa fie o distanţă mai mare decât diametrul pământului, că oriunde ar fi fost pe lumea asta tot aş fi ajuns până la el. Mă doare. Iarăşi mă doare. Fiecare clipă, în orice direcţie aş apuca-o e acelaşi lucru. Şi trecutul şi viitorul mă dor deopotrivă. N-ar trebui să fie aşa, ar trebui să mă gândesc la ceilalţi, măcar pentru o clipă ar trebui să uit de mine. Nu pot să uit. Problema nu este una matematică şi prin urmare nu-i obligatoriu să aibă cel puţin o soluţie. Între „cu” şi „fără” există doar nimicul. Între el şi mine este doar neputinţa. Atât. Ea are multe feţe. Uneori poartă faţa lui Daniel, alteori a Meliei, dar cel mai adesea poartă chipul durerii. Nu, poartă chipul trecutului nostru, al memoriei noastre, al istoriei. Iarăşi se repetă. Gândul se insinuează ascuţit în mintea mea. Nu fac decât să repet ceea ce am mai făcut, ceea ce ştiu. Sunt absolut incapabilă să ies din cercul ăsta. Ba da, pot, de data asta pot, acum va fi altfel. Alegerea îmi aparţine, cunosc datele problemei, acum nu mai este ruletă rusească, e adevărat, e un singur cartuş dar am şase încercări. Nu va mai lua nimeni decizii în locul meu. Trebuie să ştiu să spun „nu” trebuie să pot spune „până aici”. Furie. Simt furie. Nu ştiu încotro e îndreptată, poate împotriva mea. Nu, nu-i împotriva mea, n-am nici o vină, pur şi simplu s-a întâmplat, dragostea nu cere voie, ea vine ca furtunile de vară, pe negândite. Dacă ar fi să pot da timpul înapoi până în ziua în care a intrat pe uşa cabinetului aş face la fel, m-aş îndrăgosti din nou, aş iubi şi aş răni din nou, singura diferenţă ar fi că n-aş mai ajunge până aici. Aş trece pe roşu, nu ştiu ce-aş face, aş face ceva. Radical, înainte de a şti că toate lucrurile au un sfârşit, înainte de a-l presimţi, înainte de a începe să doară. Nu, nu pot, n-aş putea. Neputinţa ia din nou chipul îngrijorat al lui Daniel şi vocea blajină a Meliei. Ce n-am reuşit să învăt şi mi s-a arătat atât de evident de fiecare dată? Nici acum nu reuşesc să-mi dau seama. Trebuie să fie ceva ce nu pot vedea, altfel n-aş fi ajuns din nou în aceeaşi situaţie. Cred că Dumnezeu vorbeşte altă limbă şi încă nu mi s-a arătat ca să vorbim prin semne.