Arhivă pentru inda

Calatoria (4) – Fuga

Posted in extended with tags , , , on Septembrie 2, 2013 by inda of wind

Nu-ti lasa lumina la vedere si nimeni nu te va opri din drumul tau. Cuvintele imi rasuna in minte fara sa le pot opri. Am gresit! Am gresit ! Acum trebuie sa plec. Bocancii! Unde-mi sunt bocancii? Nu-mi gasesc bocancii!  Ok, plec fara ei. Nu mai pot astepta. Arunc de-a valma in rucsac tigari, chibrituri, oly, merlin, esarfe, hartie, pix, alte chibrituri, tigari, apa. Cheile ! Nu pot pleca fara chei. Alerg spre masina de parca rana pe care-am provocat-o ar durea mai putin daca m-as indeparta de ea. Mi-e frig. Mi-e foarte frig, altfel de frig. Trebuie sa ma grabesc sa pot trece de poarta cat mai am coerenta in miscari. Semafoarele se incapataneaza sa ma priveasca cu ochi inrositi de grija. Opreste-te! imi spun ele. Grabeste-te! tuna Visatorul. Tresar auzindu-i vocea pe bancheta din spate. Banuiam ca-i acolo dar as fi preferat sa nu fie, ca si cum ai putea ascunde sub pres cioburile  si sa nu le mai vezi pana cand vei fi pregatit sa le aduni, nu voiam sa dau explicatii acum. Voiam doar sa fug cat mai repede. Fa sa fie verde! il rog. Ii simt zambetul in coltul ochilor si-al gurii dar stiu ca nu va face nici un gest. Ajuta-ma, altfel imi voi arde iarasi toata instalatia electrica, stii ca am mai facut asta si nu e bine sa se intample acum. Stie ca nu exagerez, ca sunt nesigura, descentrata si ca nu e indicat sa riscam. Verde. Nu te mai opresti acum, veni glasul, nu ca un indemn ci ca o constatare. Nu ma opresc. Gropile insiruite una dupa cealalta, santuri sapate de-a curmezisul si astupate doar pe jumatate, caini insomniaci, lilieci, toate s-au adunat pe drum. Ne zdruncinam din toate incheieturile, sunt neatenta si dezorientata. Nici nu stiu sigur unde ma aflu, noroc ca nu sunt rascruci pe drum si nu ma pot rataci. Merg in cel mai sigur mod posibil in conditiile date. De ce-ai dat simplitatea pe asa ceva? rasare intrebarea Visatorului. Nu stiu ce sa raspund. Nu vreau sa repet aceleasi lucruri care stiu ca nu sunt raspunsuri valabile pentru el. Nici pentru mine, dealtfel, nu sunt. Dar se inserase, Visatorule, incerc sa ma eschivez, stiind ca e zadarnic. As fi putut parea o lumina oarecare. Nu si pentru el, ii simt raspunsul, nu-l rosteste ci rade amar. Am simtit in el acel ceva uman, spun intr-un final singurul adevar pe care-l puteam rosti. La fel cum ai simtit in elfi, la fel cum ai simtit in ondine, in toti cei in mijlocul carora ai trait, ai simtit acel ceva al lor si te-ai identificat cu el uitand ca esti mai mult de atat. Imi aminteam. De ce-mi facuse asta tocmai acum? Mi-am amintit dorul, mangaierea apei, dezmierdarea ierbii in timp ce uitam atingerea palmelor si murmurul soaptelor. Ma indepartam de acel uman cu care ma identificasem cu putin timp in urma. Ma scutur de senzatii in timp ce presimt ca urmeaza o alegere. Sunt om, imi spun, am doua maini, doua picioare si o singura inima. Sunt om si ma comport omeneste, imi gasesc scuze care stiu ca nu servesc nimanui. Dupa ultima cotitura se ridica muntii izbindu-mi privirea ca niste ziduri intunecate pe cerul noptii. Drumul serpuieste ametitor rascolind padurile. Mai am putin si ajung, imi repet neincetat. Ajung. Imi arunc rucsacul in spate si o iau la fuga pe drumul sapat de ape printre stanci. Nu vad aproape nimic. Scotocesc in rucsac dupa lanterna dar n-o gasesc. Nici nu-mi trecuse prin minte sa o pun, ma fulgera un gand. Nu-mi pot aprinde lumina, inca nu e sigur. Deschide-ti ceilalti ochi, imi sopteste Visatorul, de undeva de foarte departe. Nu, n-am sa fac nici asta, de data asta va fi altfel. Nu ma pot rataci, am mai fost aici, nu trebuie decat sa pun un picior in fata celuilalt. Drumul se unduieste hipnotic, incat parca as inainta printr-un tunel. Ma uit adanc, departe-n intunericul cetos. Drumul e mai intunecat decat restul. „Intunericul care lumineaza”cuvintele-mi lasa urma de zambet trist dar nu indeajuns de trist ca sa nu simt durerea care-mi distrage pentru o clipa bruma de atentie de care mai dadeam dovada. Dintii ascutiti ai rugilor de mure se infig cu pofta-n jurul gleznei mele. Cuvintele, alunga-le din tine, aminteste-ti cine esti ! imi strecoara ascutit mesajul in sange. Imi trag piciorul fara sa desfac stransoarea rugului, in timp ce picaturi calde mi se preling pe glezna si ma fac sa constientizez iarasi frigul din mine. Ar trebui sa ma opresc. Totul incearca sa ma opreasca, doar Visatorul ma indeamna sa merg mai departe. Stiu ca-i un fel de complot aici dar nu am putere sa-l descifrez, de fapt nici nu ma intereseaza. Nu ma opresc, stiu ca dupa aceea n-as mai putea porni si as ramane aici. Nu-i prima data, asa ca risc, trag de mine si alerg mai departe intinzandu-mi limitele trupesti de-a lungul drumului ce urca pieptis printre ierburi si bolovani.Tufe de ienupar se apleaca peste tarm  biciuindu-mi fata si impregnandu-mi mirosul de rasina in piele.Ajung la marginea padurii rugand-o sa se deschida si sa ma lase sa trec.Ramurile se foiesc cu zgomot molcom linistindu-ma. Incep sa respir usor, pasind constient peste muschiul verde si umed. Inspir, picior drept, expir, picior stang, repet incercand sa intiparesc ritmul in mine ca sa ma poata recunoaste. Copacii se opresc brusc, crengile se ridica, poiana se deschide inaintea mea. Ma opresc la fel de brusc cum m-as fi lovit de un zid. Cealalta lume asteapta impasibila in ceata alburie sa ma acordez cu vibratia ei ca sa pot trece. Inspir, expir, inima se potoleste, pulsul scade, simturile se ascut, umerii se misca incetisor ridicati de respiratia in care ma regasesc intr-un fel neasteptat. Usturimea de pe glezne arde, hainele lipite de mine zgarie, talpile zdrelite ma dor. E semnul ca am ajuns si-mi pot da voie sa simt totul, sa ma umplu se senzatii care sa ia locul amintirii. Ma descotorosesc de tot ce purtam cu mine si nu apartinea acestui loc. Arunc rucsacul, hainele, incaltarile subtiri, respir cu nesat aerul umed si rece din ceata noptii. Roua imi spala talpile obosite, sunt murdara, transpirata si ranita. Nu indraznesc sa pasesc mai departe asa. Trebuie sa ma spal, dar nu pot ajunge pana la izvor si nu-i pot intina apa din care se adapa toate jivinele. Ma-ntind in iarba si roua imi spala trupul si amintirile lipite de el, imi oblojeste ranile din trup si din suflet. Nu stiu cat stau acolo in imbratisarea ierbii si-a pamantului vegheata de-o fasie subtire de luna. Ma ridic intr-un alt timp, stau drepta in lumina palida a unor stele aproape inexistente. Sunt frumoasa. Sunt… Ah, roua n-a sters chiar tot. A ramas agatata de mine umbra cuvintelor celui fara de umbre. Ma imbaiez din nou in roua binefacatoare, imi rasfir palmele in parul ierbos al   Mamei si raman acolo cautand alinare. Nu stiu cat. Scame de nori se ridicau si coborau leganate de respiratia mea, apoi impietresc undeva intre ceruri. Greierii incep sa cante, licurici sfiosi ies de sub frunze, ochi grabiti si iscoditori se furiseaza la marginea padurii, falfait de aripi trezeste frunzele, stele indepartate licaresc in iarba si in cer. Ceva din mine se ridica privindu-ma cu ochi straini. Sunt frumoasa ! Sunt frumoasa! Sunt frumoasa! Innebunitor de frumoasa ! Am par matasos de iarba, degete prelungi din lujeri de floare, trup maldios de iedera, parfum adanc de padure, ochi sclipitori in oglinzi de apa, coapse rotunjite in coline molcome, obraz alb de mesteacan. O bucurie nemaiintalnita ma invadeaza brusc precum o cascada. Sunt eu. Sunt tot, sunt una cu Mama Pamant, vegheata de Tatal Cer, unic copil al lor, risipit in nenumarate suflete care incep sa danseze dansul bucuriei si-al recunoasterii radacinilor. Sunt tot si nimeni nu ma va putea vedea vreodata intreaga pentru ca nimeni n-are ochi atat de mari incat sa ma poata cuprinde. Doar din intamplare, intr-o singura noapte , cand portile cerului sunt deschise si nesomnul poarta prin lume pasii nesabuitilor, iar vantul ridica perdeaua de timp din dreptul ferestrei, doar atunci…. Intoarce-te ! Dar nimeni nu va vorbi despre asta pentru ca despre Alea Frumoasele nu se vorbeste decat in soapta si pe ascuns. Intoarce-te ! Aud fosnetul padurii, intoarce-te la noi. Te asteptam, sursura apa , intoarce-te la bucuria izvoarelor noastre. Intoarce-te ! tresar tacut stancile in valuri de caldura adunata demult. Intoarce-te la mine ! sclipeste soptit vocea Lui. N-o recunosc, o intuiesc, o daruiesc umbrei amintirii. Inda ! Intoarce-te in tine! Nu asta-i calea ta. Aminteste-ti cine esti si de ce ai venit aici. In centrul pieptului incepe sa pulseze ceva. Caldura se imprastie in mine, aurie, in siroaie prelungi reinsufletindu-mi corpurile, apoi se arcuieste deasupra mea, coborand in linii subtiri precum picurii de ploaie, urca din nou prin mine, coboara inafara mea conturandu-ma din ce in ce mai departe, mai inalt, mai adanc. As putea creste oricat, as putea ajunge pana acasa, as putea ramane acolo, as putea… Inda ! Vocea e poruncitoare de data asta. Intoarce-te in tine ! Ma-ntorc brusc de parca de asta ar fi depins viata mea. Poate chiar asa a fost, imi trece prin minte un gand. Ma trezesc nauca, un singur gand vag imi staruieste in minte: „poate ca a fost chiar asa” insa gandul nu se leaga de nimic. Habar n-am ce a fost sau nu a fost asa. O bufnita zboara tacut si apoi se opreste pe ridicatura de pamant in forma de piramida ce strajuieste in mijlocul poienii. Ma priveste cu ochi rotunzi. Ma privesc cu ochi goi de intelesuri. Ma ridic anevoie, schiopatand. Imi adun hainele ude si le azvarlesc in rucsac de unde scot o esarfa uscata in care ma infasor. Mirosul ei imi da o senzatie vag cunoscuta, dar careia nu-i pot pune nume. Nu-i niciun bai, imi spun si imi aprind cu maini tremurande o tigara.  Mi-am pus cu mine atatea chibrituri de parca as fi vrut sa dau foc la Rai, imi trece zambet prin minte. Nu-mi pun intrebari. Raspunsurile vor veni singure la vremea lor ca niste amintiri pe care nu le voi recunoaste ca fiind ale mele. Negurile se ridica tacut peste padure lasand sa se vada dinspre rasarit o geana rosiatica de lumina. O pala de vant imi rasfira parul peste obraz intr-o mangaiere straina. Sa merg sa dorm, imi spun, e dimineata.

Verde de inimă

Posted in extended with tags , , on Octombrie 9, 2012 by inda of wind

Frig. Se înserează şi drumul parcă devine tot mai lung, dar poate aşa-i întotdeauna când te întorci acasă. Undeva în depărtare se văd luminile primelor case. Grăbesc pasul iar tălpile tenişilor lipăie abia auzit pe asfalt. Zona asta mi s-a părut întotdeauna ciudată şi oarecum nesigură de aceea mă grăbesc să trec de ea înainte de a se întuneca de tot.  Simţurile îmi intră în alertă ca şi cum ar trebui să fiu foarte atentă la ceva, nu ştiu la ce, la orice. O pală de vânt trezeşte frunzele alburii ale plopilor din amorţirea zilei iar ele zornăie uscat precum nişte aripi de fluturi prinşi într-o cutie din care nu pot ieşi. O stare de zădărnicie şi buimăceală se insinuează în mine prin nişte firicele subţiri ca o pânză de păianjen şi-mi amorţesc pielea. Încep să alerg speriind cântecul greierilor şi-al lăcustelor. În stânga mea drumul se deşiră într-o uliţă pietruită pe alocuri, unde căruţele îşi sfărâmau roţile în vremea de demult. Îmi amintesc, în copilărie mi se părea că pe aici este o scurtătură în drumul spre casă însă în realitate nu era aşa, cu toate astea paşii mei aleg să meargă tot pe acolo ca pe o hartă ce-i scrisă-n ei. Zgomotul lor devine înfundat şi prăfos încercând să se amestece şi să se piardă în ţărână. Drumul se frânge la marginea văii şi numai puntea putrezită, coaptă şi roasă de gângănii leagă şubred un mal de celălalt. Zvon de zâmbete şi hohote de frică îmi aduc în inimă de prin cotloane ascunse jocurile uitate ale copilăriei. Răchita matusalemică e încă aici şi-şi leagănă singură crengile deasupra unei foste ape în care trupurile noastre strălucioare se avântau în jocuri periculoase. Trebuie să trec puntea ca să ajung la ea. Privesc adânc dedesubt iar pietrele roase de timp trimit spre mine val de căldură şi mireasmă caldă adunată peste zi. Altădată n-aş fi şovăit, n-aş fi pipăit cu piciorul rezistenţa punţii şi nici n-aş fi măsurat din priviri distanţa până la pietre făcând calcule abracadabrante despre ce s-ar întampla dacă… Oftez adânc de parcă aş putea aduce în mine acel altădată. Aerul năvăleşte rece conturându-mi plămânii pe dinăuntru. Îmi dau seama că uitasem să respir şi încep s-o fac cu nesaţ inspirând împreună cu aerul, tot freamătul din jur şi risipindu-l în corp până când nu mai este nici o diferenţă între înăuntru şi înafară. Aceeaşi vibraţie, aceeaşi lumină, aceleaşi umbre, acelaşi timp fără trecut, fără viitor, contopindu-se toate într-un unic acum aici. Am senzaţia ciudată că mă dematerializez, că dacă mi-aş atinge o palmă cu cealaltă ar trece una prin alta,  că inima nu-mi mai bate ci pulsează odată cu luminiţele verzi ale licuricilor, că ochii mei pot să vadă prin cei ai bufniţei ce fâlfâie potolit deasupra ierbii veghindu-şi prada în loc s-o vâneze. Simţurile se amestecă între ele, se completează, se amplifică născând senzaţii năucitoare. Păşesc uşoară peste puntea rotunjită de carii anume să se potrivească în scobitura tălpii mele. Acasă ! Hrănindu-se din căldura pămantului, picioarele scomonesc prin colbul dintre pietre căutându-şi locul din care s-au dezrădăcinat cândva . Crengile răchitei mă mângâie uşor şi-mi trimit căldura palmei mamei pe obraz. Vântul spulberă de printre ierburi nenumărate particule aurii, prăfoase, formând fuioare lungi ce se ridică spre cer uitând de neputinţa lor de a-l atinge şi transformându-se-n nori ai pământului. Zidurile oraşului se ridică impunătoare şi tăcute în faţa mea scăldate de lumina lunii albastre. Porţile sunt deschise aşa cum le ştiu dintotdeauna iar pe străduţele înguste oamenii îşi văd mai departe de treburile lor mărunte. Păşesc fără zgomot pe scările săpate în piatră şi numai clinchetul clopoţeilor de pe gleznă îmi trădează prezenţa. Ştiu că el este acolo şi mă aşteaptă, că deja mă aude şi mă simte. Nu mă grăbesc, timpul a devenit elastic şi-l pot îndinde sau mototoli într-un ghemotoc. Inima a încetat demult să mai bată şi freamătă  odată cu razele de lumină care pătrund înăuntru prin ferestre rotunjite. Sub cupola de piatră a pieţei oamenii se târguiesc pentru nimicuri colorate pe care nimeni nu le vinde, nimeni  nu le cumpără, doar îi leagă între ei prin firele invizibile ale cuvintelor. Se opresc şi se înclină zâmbind când trec prin faţa lor pentru ca apoi să-şi reia poveştile. Rămân uimită încă o dată cum oamenii aceştia care trăiesc într-un oraş complet scobit în piatră sunt atât de luminoşi şi vibrează atât de înalt. O bucurie inimaginabilă îmi izvorăşte în suflet în timp ce mă afund tot mai adânc pe străduţele înguste printre zâmbetele lor. Le cunosc pe toate aşa cum recunosc lumina fiecărui om, căldura fiecărei pietre şi pasul mut al fiecărei fiare. Ating pereţii cu vârful degetelor iar ei pulsează egal căldură liniştită, protectoare, tămăduitoare ca răspuns la toate dorurile mele. El ! Îl bănuiesc, îl ştiu, îl simt, îl respir de dincolo de perete. Îmi lipesc obrazul de zid în locul acela adâncit ca un căuş de palmă unde aşteptam de fiecare dată ca el să se prefacă a nu mă vedea, a nu şti că sunt acolo. Îmi lipsiseră jocurile noastre de copii şi-mi lipsise… Flacăra iubirii izbucneşte în văpăi orbitoare şi-mi întunecă mintea ca pe-o bucată de hârtie arsă înainte de-a se preface-n cenuşă albă. Mă dezlipesc de zid şi-mi acoper chipul cu eşarfa cum făceam pe vremea când eram abia o fetiţă şi-mi imaginam că nimeni nu mă va recunoaşte în spatele ei. Scoicile agăţate la capătul franjurilor cântă stins despre umbre. Aproape niciodată nu reuşeam să dispar în spatele eşarfei, ei îmi cunoşteau însemenele şi mă căutau oriunde m-aş fi ascuns aducându-mă înapoi. Doar o singură dată greşiseră. Mă opresc în faţa intrării şi adun în palmă aerul dintre noi ca să alung depărtarile. El stă în colţul cel mai îndepărtat al odăii scăldat în razele aurii ale unui soare inexistent. Focul sacru pâlpâie linişit albind pierele altarului. Nici o umbră nicăieri, doar lumina. Scoicile tac.
-Iubitule, mi-a fost atât de dor ! îi şoptesc în timp ce-mi lipesc trupul de-al lui, copleşită de toate sentimentele omeneşti adunate şi zăgăzuite în mine de-a lungul vieţilor. Iubirea lui nu are nimic omenesc, halucinantă, dincolo de puterea mea de a percepe, arde şi îngheaţă, dezintegrează şi îmbină, subjugă şi eliberează. Mă desprind de mine în fâşii subţiri, translucide, tremurânde precum aripile libelulelor, lăsându-mă purtată de vârtejul de vânt iscat de nicăieri, devenind una cu el şi disipându-mă, împlinindu-mi dorinţa dintotdeauna ca trupurile noastre să nu mai stea în calea întregului ca nişte bariere dincolo de care nu se poate trece. Palma lui mi se aşează pe şira spinării cu degetele răsifrate şi apasă lipindu-mă de el. Din degete se preling alene şuvoaie de lumină şi dorinţă ca nişte şerpi ce-au adormit la soare şi i-a trezit vântul când le crescuseră aripi. Ele fâlfâie încetişor în mine învăţâd să zboare.
-Joci un joc periculos, Inda. Aminteşte-ţi cine eşti şi începe să fii ! Ochii lui mă ţintuiesc, privirea trece dincolo de mine şi se-ntoarce înapoi ca şi cum m-ar coase cumva înăuntrul meu. Verde. Acel verde nemaiîntâlnit mă ţese pe mine în mine. Simt cum mă prăbuşesc şi cum mă reclădeşte la loc. Altfel. Maiestuoasă, luminoasă, pură, într-o nebănuită stare de graţie. Încă n-a venit timpul. Întoarce-te în tine ! mi-a spus. Stă drept în mijlocul odăii ca un stâlp de lumină. Gluga hainei îi acoperă fruntea şi doar verdele privirii răzbeşte până la mine încărcat de tot nerostitul.
-Voi fi acolo când va veni timpul marii transformări, îi şoptesc în timp ce mă risipesc într-o culoare fără nume.
-Reaminteşte-ţi ! foşni glasul lui ca un pas furişat prin ierburi.

Stau nehotărâtă în faţa punţii neîndrăznind să calc pe ea. Piciorul scormoneşte în pămant la capătul ei încercând să-şi ascundă acolo singurătatea şi incertitudinile. Mai bine mă întorc la drum, e mai sigur decât pe scurtătură, îmi spun în timp ce-mi îndes pe deget inelul cu însemne neînţelese pe care nu-mi pot aminti de unde-l am dar ştiu că nu trebuie să-l pierd. Îmi ascund părul sub gluga hanoracului, întorc spatele lunii şi pornesc spre drum călcând cu grijă să nu-mi strivesc umbra. Greierii începuseră din nou să cânte, crengile se aplecau uşor cu foşnet de dantelă veche să nu sfâşie vântul iar licuricii ieşeau unu câte unu de prin ascunzişuri împânzind câmpul cu luminiţele lor verzi.
Verde de inimă ! tresare-n mine abia simţit ecoul unei amintiri care nici nu ştiu de este a mea. Zâmbesc fără să-mi dau seama cum putuse mintea să facă o astfel de asociere de cuvinte dar le ascund undeva în mine fiind sigură că-mi vor fi cândva de folos ca nişte chei despre care nu ştii cărei uşi i se vor potrivi. Sau inima să şi le fi amintit?

Calatoria (3) – fractali

Posted in extended with tags , , , , on Ianuarie 10, 2012 by inda of wind

Reţeaua se formează sub ochii mei. Îmi reglez privirea ca pe un obiectiv atunci când vrei să faci o fotografie perfectă. Schimb unghiul şi adâncimea de cateva ori până când firişoarele care alcătuiesc filigranul se disting unele de altele. De fapt nu eu fac asta, totul e pus pe  auto, eu doar recepţionez imaginile. Altcineva face asta şi în timpul acesta eu învăţ cum. Stau cu ochii închişi şi-mi spun zâmbind că sunt oarbă, nu nevăzătoare. Privesc mută de uimire ţesătura din care este făcut totul. Încă nu-mi dau seama ce înseamnă “totul”. Mă îndepărtez încet, încercând să rămân focalizată şi să văd imaginea în ansamblu. Sunt zidurile unei cetăţi, îmi spun că e Sighişoara pentru că o văzusem pe drum şi că e normal să arate ca o bijuterie veche. Ţesătura era de un auriu-verzui ca al lichenilor. Cobor privirea de-a lungul zidurilor până la drum unde văd un tomberon făcut din aceeaşi ţesătură. Aduc privirea până la mâinile mele care arată la fel ca zidurile şi tomberonul. Mă amuză şi mă sperie deopotrivă. Tac. Cel puţin am învăţat să tac şi să nu pun la îndoială. Parcă acum m-aş fi născut. Vreau să simt totul şi să răman mută de uimire. Îmi vine să-mi aporpiu buzele, să simt cu ele ca şi cum aşa totul ar avea un înţeles. Ating zidurile şi ele se descompun în alte ziduri identice cu primele dar mult mai mici. Perfecte. Aş putea înainta prin ele, în adâncul lor transformându-mă la rândul meu în ceva tot mai mic dar perfect identic cu mine.

Alunecare. Două realităţi alunecă în mine una pe lângă cealaltă abia atingându-se. Mă sperii, e ca şi atunci când mi-am pierdut cunoştinţa. Nu vreau să se mai întâmple. Mă strâng în mine şi încep să tremur. Mi-e frig, cumplit de frig. Încetez să mai gândesc, nu că aş fi făcut-o în ultima vreme. Gândul s-a născut din spaimă. Simt frigul insinuându-se în fiecare celulă şi multiplicându-se în fractali identici cu zidurile şi palmele mele. Atingere uşoară ca un fâlfâit de aripă. Mi-e bine. Cald şi bine. Nu deschid ochii, tac şi ascult cântec. Cuvintele lui sunt străine dar sufletul meu le înţelege ca şi cum ar fi crescut în el. Mi-e bine, mi-e bine, repet în mine gândul ca şi cum aş înşira mărgele pe un fir de aţă. Ştiu cine este şi mă bucur. Deschid ochii pentru o clipă să ştie că ştiu. Ar fi ştiut şi fără să deschid ochii dar altfel n-aveam cum să mulţumesc din priviri pentru ca apoi să recad în mine. Reţeaua apare din nou, de data aceasta cu oameni în ea sub formă de pietre preţioase, fiecare de altă culoare, vibrând împreună dar sensibil diferit. Îi privesc. Ştiu că va fi ca de fiecare dată, mi-i voi aminti după culoarea şi strălucirea lor nu după nume şi înfăţişare. Zâmbesc şi reţeaua tresare ca o pânză de păianjen atinsă de vânt, apoi adorm.  În vis aud “a fost de ajuns pentru azi, te-ai recunoscut”. Mă mulţumesc cu atât.

Stau undeva la marginea unei ape, deasupra ei, razant zboară cineva, un fel de formă umană, alburie, aproape amorfă. Mă întreb dacă e cumva un înger. Nu semănă cu forma în care eu mi-l imaginam, nici măcar aripi nu avea. În timp ce-l studiez căutand ceva cunoscut, îl aud pe El spunând „dă-l naibii, nu-l mai privi, el e în sângele tău, de ce-l cauţi înafară?” Tresar şocată de asocierea de termeni, înger şi naiba. Numai El putea să se exprime cu atâta dezinvoltură în felul acesta. „Înger. Nu, nu e bun înger. Deci, înger? Nu, nu, nu e bun. Deci îngerînger.” Cuvintele lui Nichita îmi apar în minte. Râd . Râsul meu e cristalin ca al clopoţeilor de vânt şi mă trezeşte. Undeva, departe se naşte răsăritul.

Rug de noapte

Posted in extended with tags , , , , on Ianuarie 4, 2012 by inda of wind

La marginea nopţii Îngerul aşteaptă printre rotocoale de fum.

Pe vârfuri de munte, în mijlocul nopţii ard rugurile sacre.

Tălpile ei pipăie drumul la cealaltă margine a nopţii.

 

Flăcări dansează goale pe lespezi de piatră albă

iar Îngerul îşi leapădă aripile zdrobite şi i se furişează în sânge.

 

Tăcute, tălpile lui scriu mai departe drumul.

Fumurii, aripile ei sting rugurile.

Noaptea rămâne întreagă peste pietrele albe.

Reconstituire

Posted in Cuvinte simple with tags , , on Noiembrie 13, 2011 by inda of wind

Da, recunosc, mă jucam
atunci când ţi-am adunat urmele colbuite
de pe toate cărările pe care ai umblat odată.
Le-am înşirat una câte una pe zăpadă
şi-apoi am stat şi le-am privit
spunându-mi că ai plecat până la colţ
după ţigări.
Sigur că n-a nins încă,
de aceea am avut nevoie de toate paginile albe
pe care nu le-ai scris
ca să pot inventa zăpada.
N-a fost o problemă ca nu-ţi ştiam chipul,
să te pot recunoaşte la întoarcere,
am luat unul dintr-un tablou foarte vechi
al cărui model sigur nu mai umblă pe stradă
iar vocea ta n-avea importanţă cum sună
pentru că nu vorbeşti niciodată.
Acum nu mai am nevoie de nimic.
Poate pe viitor voi avea nevoie de un martor
care să jure
ca fără voia mea am ajuns
să te iubesc din culpă.

Amnezicii anonimi

Posted in extended with tags , , , on Septembrie 25, 2011 by inda of wind

Scris(oare) pentru tine?

Bună seara !
Mă numesc Inda şi sunt amnezică.
Am plecat din tine
pe când eram însetată de absolut
şi-am rătăcit drumul la întoarcere.
Aş fi întrebat de tine
dar nu-mi mai aduc aminte
cum te chemam
pe vremea când te iubeam
în viaţa cealaltă.
Nu mă plâng. Tac şi mi-e bine.
De când sunt departe
pot să îţi scriu în fiecare zi
iar tu poţi să nu-mi răspunzi niciodată
şi cu totală inocenţă acum pot iubi
toţi oamenii de pe pământ
neştiind care era numele tău
în viaţa cealaltă
pe când ne iubeam.

Călătoria (2) – Şarpele

Posted in extended with tags , , , , on Septembrie 4, 2011 by inda of wind

Stau întinsă pe spate, atentă la ce urmează să se întâmple. N-am mai fost în călătorii dintr-astea. Am fost doar într-unele spontane când habar n-aveam ce se petrece. Ar fi bine să fac totul cum trebuie , să nu greşesc drumul, să nu trec pe lângă animal fără să-l vad. Urmez indicaţiile. Inspir profound, reţin aerul, expir încet urmărind drumul prin mine. Repet.  Toba sună sec şi ritmat. Încerc să-mi potrivesc respiraţia cu ritmul ei. E prea alert pentru mine. Mă poticnesc dar o iau de la capat. Inspir. Expir. Fac un efort considerabil să păstrez ritmul. Mi-l amintesc şi totuşi nu mă pot încadra în el. E ca şi atunci când încerci să vorbeşti într-o limbă străină. În gând poţi vorbi fluent însă când încerci să rosteşti cu voce tare, cuvintele sună dezarticulat. Mă străduiesc cât pot de mult. Ceva din mine începe să tremure ca un motor ajuns în pragul colapsului. Degetele caută spasmodic prin iarbă ceva stabil de care să se agaţe. Am senzaţia că timpul îmi scapă printre ele. Nu începe nici o călătorie şi e cumplit de obositor să respir. Toba se încăpăţânează să păstreze acelaşi ritm ca şi cum ar vrea neaparat să-l reînvăţ. În sincope mai încerc încă odată să ţin pasul cu ea dar nu reuşesc. Abandonez. În fine, nu-i primul lucru pe care-l ratez, cu siguranţă nu va fi nici ultimul. Încetez să respir. E bine. Acum a încetat şi toba. N-o mai aud. Probabil şi-a dat seama că e degeaba. Îi simt doar vibraţia în mine ca şi cum ar fi hotărâtă să mă dezintegreze. Tace. În locul ei aud o respiraţie şuierătoare. Foarte bine. Altcineva respiră acum  în locul meu.  Ştiu cine şi mă liniştesc. Sunt în siguranţă. Pot să mă odihnesc şi să mă uit după animale. Poate dacă nu mă mişc şi fac destulă linişte vine el aici . Vibraţiile tobei se schimbă, se răspândesc în mine sub formă de ploaie şi cad ca printr-o sită în pământ. Oare ar trebui să respir? Nu, e de ajuns cealaltă respiraţie. Mi-e bine. Nu mai vreau să călătoresc nicăieri. Stau aici cu ochii închişi şi privesc frunzele şi copacii. Imaginea vălureşte. Apare şi dispare. Uneori e atât de clară că aş putea să numar frunzele, alteori mă îndepărtez foarte mult şi văd copacii de o parte şi de cealaltă a ierburilor îmbătate de vânt şi de lumina dulce a amurgului. E ciudat că totul are o strălucire aparte. E lumina unei culori pentru care nu există nume. Vântul adie vag urme de răcoare şi la marginea luminii copacii încep să-şi serpuiască uşor crengile pe cer. Respiraţia şuieră în dreapta mea. Zâmbesc şarpelui. Îl cunosc. Ne-am vorbit. Cândva stătea încolăcit pe glezna mea stângă aşteptând să-i crească aripi. Eu deja le aveam. De lut. Privirea mi-a alunecat mângâietor peste el sub pleoape, solzii mi-au alunecat calzi în sânge. Inima îl aştepta cu toate uşile deschise. Toba a reînceput să bată. Alt ritm. Alunga vibraţia unduitoare din mine. Întoarce-te ! Respiră ! Nu mai e nimeni s-o facă în locul tău !  Nu vreau să mă întorc. Vreau să rămân ce-am fost. Voi fi acolo când va veni timpul… mai aud ca un foşnet prin mine.  Lacrimile tâşnesc fără să le pot reţine sub pleoape şi-mi şerpuiesc pe obraz. Dau să le adun, să le ascund, însă sunt incapabilă să mă mişc. Vreau să fiu şarpe, să mă ascund prin ierburi să nu mă vadă nimeni dar nu mă pot mişca. Ea stă aplecată deasupra mea tăcută şi calmă. Îmi şopteşte ceva ce nu pot înţelege  Îngerii nu vorbesc pe limba oamenilor sau şerpii n-au urechi să audă. Nu ştiu. Simt doar că e neînchipuit de frumoasă. Făcută doar din lumină şi iubire cu care a rupt toate zăgazurile ce le purtam în mine.
Mult mai târziu, după ce am putut să mă ridic şi să plec in pădure m-am aşezat la marginea luminii şi am plâns. Nu era doar plânsul meu. Era al tuturor, ţâşnind prin mine, spălând şi vindecând tot ce-am atins vreodată. Nu mi-am mai adunat lacrimile, le-am lăsat să curgă la rădăcina unui mesteacăn bătrân şi nu voi mai vorbi despre ele niciodată.