Arhivă pentru înger

Calatoria (3) – fractali

Posted in extended with tags , , , , on ianuarie 10, 2012 by inda of wind

Reţeaua se formează sub ochii mei. Îmi reglez privirea ca pe un obiectiv atunci când vrei să faci o fotografie perfectă. Schimb unghiul şi adâncimea de cateva ori până când firişoarele care alcătuiesc filigranul se disting unele de altele. De fapt nu eu fac asta, totul e pus pe  auto, eu doar recepţionez imaginile. Altcineva face asta şi în timpul acesta eu învăţ cum. Stau cu ochii închişi şi-mi spun zâmbind că sunt oarbă, nu nevăzătoare. Privesc mută de uimire ţesătura din care este făcut totul. Încă nu-mi dau seama ce înseamnă “totul”. Mă îndepărtez încet, încercând să rămân focalizată şi să văd imaginea în ansamblu. Sunt zidurile unei cetăţi, îmi spun că e Sighişoara pentru că o văzusem pe drum şi că e normal să arate ca o bijuterie veche. Ţesătura era de un auriu-verzui ca al lichenilor. Cobor privirea de-a lungul zidurilor până la drum unde văd un tomberon făcut din aceeaşi ţesătură. Aduc privirea până la mâinile mele care arată la fel ca zidurile şi tomberonul. Mă amuză şi mă sperie deopotrivă. Tac. Cel puţin am învăţat să tac şi să nu pun la îndoială. Parcă acum m-aş fi născut. Vreau să simt totul şi să răman mută de uimire. Îmi vine să-mi aporpiu buzele, să simt cu ele ca şi cum aşa totul ar avea un înţeles. Ating zidurile şi ele se descompun în alte ziduri identice cu primele dar mult mai mici. Perfecte. Aş putea înainta prin ele, în adâncul lor transformându-mă la rândul meu în ceva tot mai mic dar perfect identic cu mine.

Alunecare. Două realităţi alunecă în mine una pe lângă cealaltă abia atingându-se. Mă sperii, e ca şi atunci când mi-am pierdut cunoştinţa. Nu vreau să se mai întâmple. Mă strâng în mine şi încep să tremur. Mi-e frig, cumplit de frig. Încetez să mai gândesc, nu că aş fi făcut-o în ultima vreme. Gândul s-a născut din spaimă. Simt frigul insinuându-se în fiecare celulă şi multiplicându-se în fractali identici cu zidurile şi palmele mele. Atingere uşoară ca un fâlfâit de aripă. Mi-e bine. Cald şi bine. Nu deschid ochii, tac şi ascult cântec. Cuvintele lui sunt străine dar sufletul meu le înţelege ca şi cum ar fi crescut în el. Mi-e bine, mi-e bine, repet în mine gândul ca şi cum aş înşira mărgele pe un fir de aţă. Ştiu cine este şi mă bucur. Deschid ochii pentru o clipă să ştie că ştiu. Ar fi ştiut şi fără să deschid ochii dar altfel n-aveam cum să mulţumesc din priviri pentru ca apoi să recad în mine. Reţeaua apare din nou, de data aceasta cu oameni în ea sub formă de pietre preţioase, fiecare de altă culoare, vibrând împreună dar sensibil diferit. Îi privesc. Ştiu că va fi ca de fiecare dată, mi-i voi aminti după culoarea şi strălucirea lor nu după nume şi înfăţişare. Zâmbesc şi reţeaua tresare ca o pânză de păianjen atinsă de vânt, apoi adorm.  În vis aud “a fost de ajuns pentru azi, te-ai recunoscut”. Mă mulţumesc cu atât.

Stau undeva la marginea unei ape, deasupra ei, razant zboară cineva, un fel de formă umană, alburie, aproape amorfă. Mă întreb dacă e cumva un înger. Nu semănă cu forma în care eu mi-l imaginam, nici măcar aripi nu avea. În timp ce-l studiez căutand ceva cunoscut, îl aud pe El spunând „dă-l naibii, nu-l mai privi, el e în sângele tău, de ce-l cauţi înafară?” Tresar şocată de asocierea de termeni, înger şi naiba. Numai El putea să se exprime cu atâta dezinvoltură în felul acesta. „Înger. Nu, nu e bun înger. Deci, înger? Nu, nu, nu e bun. Deci îngerînger.” Cuvintele lui Nichita îmi apar în minte. Râd . Râsul meu e cristalin ca al clopoţeilor de vânt şi mă trezeşte. Undeva, departe se naşte răsăritul.

Rug de noapte

Posted in extended with tags , , , , on ianuarie 4, 2012 by inda of wind

La marginea nopţii Îngerul aşteaptă printre rotocoale de fum.

Pe vârfuri de munte, în mijlocul nopţii ard rugurile sacre.

Tălpile ei pipăie drumul la cealaltă margine a nopţii.

 

Flăcări dansează goale pe lespezi de piatră albă

iar Îngerul îşi leapădă aripile zdrobite şi i se furişează în sânge.

 

Tăcute, tălpile lui scriu mai departe drumul.

Fumurii, aripile ei sting rugurile.

Noaptea rămâne întreagă peste pietrele albe.

Ultima carte

Posted in Cuvinte simple with tags , , , , , on aprilie 20, 2010 by inda of wind

Mă-nfăşuram în tine ca-ntr-o pânză
tot retrăind istorii pe care nu le-am scris,
dar te-ai desprins de mine ca foşnetul de frunză
să ispăşeşti păcate ce nici nu le-ai comis.

Nu îţi mai sunt iubită-ncepând de astă-seară
sunt vânt bolnav de neguri ce spulberă nămeţi,
sunt şarpe-ntre ruine, morgană în Sahară
şi zaţ lipit de cană în oarbe dimineţi.

Să nu mă cauţi. Nu sunt. Am plecat din tine.
Ieri am citit în rune povestea noastră toată,
era cam încurcată şi nu zicea de bine;
să nu mă-ntrebi nicicând ce am lăsat drept plată.

Cu îngerul de negru joc poker de aseară
nu ştiu cine câştigă, suntem destul de beţi,
el joacă pe-o aripă, un şarpe şi-o ţigară
eu am pierdut un suflet dar mai am nouă vieţi.

Beţie

Posted in Cuvinte simple with tags , , on martie 8, 2010 by inda of wind

Orbecăind habotnic, două-trei clipe mor

De milă înecate în şubrede pahare,

Şi mi se rupe filmul poveştii de amor

Cu gust de mătrăgună şi iz de iarbă mare.

Apoi dispar cocorii răpuşi de geografie

Trasând elipse stranii cu aripile moi

Iar baba cu ghiocul îmi spune c-o să fie

O tragică-mpărţire a inimii la doi.

Şi nu e nici un înger la tâmplă să se-nchine

Se năruiesc altare sub negurile reci

Amarnic creşte iarba pe drumul înspre tine

Iar şerpii pustiirii răsar din veci în veci.

Se lasă înserarea şi trebuie să plec,

Nu o să-ţi las misive că te-am iubit enorm

Şi nici pe sub fereastră nu o să îţi mai trec,

E frig şi este iarnă, mă duc în rai să dorm.

p.s. Acuma că sunt trează aş face un retuş

Dar nu am timp, la tâmplă e ultimul cartuş.

Fereastra

Posted in Cuvinte simple with tags , , on ianuarie 30, 2010 by inda of wind

Îngerul meu este trist, nespus de trist. A venit ca de obicei,  nu poate să lipsească, s-a aşezat pe pervaz fără să-mi arunce nici măcar zâmbetul protocolar. N-a spus nimic. Nici n-avea cum, buza de jos îi tremura iar ochii îi sclipeau halucinant într-o întrebare mută de durere. Am coborât pleoapele a înţelegere, ştiam că nu mai are putere nici măcar să vorbească. Venise timpul. Celălat înger mi-a fost luat pentru că mă iubea, pe acesta va trebui să-l izgonesc eu ca să poată iubi mai departe. Pe altcineva.Voi minţi că nu şi-a făcut datoria şi că este liber să plece, poate aşa va scăpa şi nu va mai trebui să fie îngerul nimănui. Apoi mă voi preface că nu ştiu care este preţul plătit pentru fiecare clipă de fericire şi nici cine-l plăteşte. Voi continua să privesc lumea printr-o fereastră fără pervaz.

Aşa că, Doamne, nu-mi mai trimite îngeri, am prieteni  si îmi este de ajuns !

În loc de rămas bun

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , on decembrie 28, 2009 by inda of wind

Stătea în prag cu aripile întinse a plecare şi chipul întors încă o dată înspre mine.
Ştiam că pleacă pentru totdeauna.
-Jură-mi că vei fi fericită !
Putea să-mi ceară orice din ce ştiu să fac, dar el mi-a cerut să fiu fericită…
-N-am mai făcut niciodată asta, înger, am spus eu cu jumătate de glas.
-Jură-mi, a tunat el.
-Nu pot înger, dar jur că voi încerca!
-Să încerci nu e de ajuns, a mai spus el.
Avea o voce ciudată. N-o mai auzisem niciodată până atunci, tristeţea din ea era aproape palpabilă.
-Înger, ştii că ‘a fi fericit’ se conjugă doar la trecut!
-Voi oamenii mereu sunteţi ocupaţi să vă doriţi un viitor şi nu vă mai rămane timp să fiţi fericiţi.
Am tăcut. Nu-mi doream un viitor, îmi doream doar o singură zi de joi….
-Întotdeauna vedeţi fericirea din spate, a mai spus, de aceea n-o recunoaşteţi decât după ce a trecut pe lângă voi. Aş fi vrut să-i explic…
-Taci! Nu întreba! Trăieşte şi fii fericită. Am tăcut. L-am urmarit cu privirea o bucată de vreme. Cuvintele lui îmi stăruiau în minte ca o limbă străină pe care încă nu o învăţasem … şi n-am jurat… că n-am înţeles ce-mi cere…

Eu nu ucid

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , on decembrie 28, 2009 by inda of wind

El avea suflet pustiu şi tăcut.
Purta în privire pecetea durerii.
Cunoşteam privirea aceea.
Nici zâmbetul trist din colţul buzelor nu-mi era străin;
Nici lupta, nici disperarea mută , nici renunţarea târzie.
Toate le mai văzusem
La mine.

Era ca şi cum m-aş fi privit într-o oglindă întoarsă.
Mi-am întins gândul să-i sărut umărul stâng.

Atunci a apărut îngerul bătând din aripi şi a strigat:
“Nu ţi-am mai spus că cei fără suflet nu se pot oglindi?”
Fără să-şi dea seama, bătaia de aripă a răscolit cenuşa
Aprinzând ultima scânteie
Ce ardea mocnită
Sub cenuşa din inimă.

Cuvintele mi s-au topit pe buze
Şi n-am mai apucat să-i spun:
“Încă mai poţi pleca
Eu nu-i ucid decât pe cei care-i iubesc.”

Pentru că în clipa aceea… deja îl iubeam.

Metamorfoza

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , , on decembrie 26, 2009 by inda of wind

S-a întors aseară îngerul.
– Te-am căutat şi nu erai în tine !
Avea o voce egală, doar ochii îi sticleau verzi, ca de reptilă. Nu era nici reproş, nici regret, nimic. Constatare. Părea schimbat, nu-mi dădeam seama ce îi lipsea. Îi lipsea ceva. Am avut un sentiment ciudat, nedefinit, de lipsă, de gol.
-Trebuie să te întorci, mi-a spus, acum cât încă mai poţi, cât încă îţi mai aparţii.
– Înger, m-am uitat iscoditoare la el, i se mai întâmpla uneori să o ia razna, eu sunt aici, tu ai fost cel care a plecat. Iţi aminteşti ? Îmi porunceai atunci să fiu fericită.
– Dar nu eşti, de aceea a trebuit să mă întorc, să-ţi spun, încă îţi aparţii, întoarce-te !
– De unde să mă întorc, înger ?
N-a schiţat nici un gest, părea obosit, a ridicat doar spre mine privirea verde, nu clipea. Pentru o fracţiune de secundă privirea a trecut prin mine dincolo. Un fior rece îmi cobora pe şira spinării, verde precum o şopârlă. Senzaţia de frig se amesteca cu cea de gol. Instinctiv mi-am cuprins umerii cu palmele.
-Din albastru, a spus el focalizându-şi de data asta privirea pe mine, în ochii mei, ca şi cum ar fi întrebat în loc să răspundă. Vocea lui era cu un pas în urma gândului meu. Ştiusem că asta va spune, el nu făcea decât să repete, ştiam că va întreba mai departe :
– Îl iubeşti ?
Am tăcut. Am ucis gândul încă nenăscut iar vocea lui a tăcut şi ea.
– Te iubeşte ?
Deja învăţase, vocea se transformase din gând în ecoul acestuia.
– Nu ştiu, înger, tu ar trebui să-mi spui.
– El ar trebui să-ţi spună, eu te-am iubit dar nu m-ai întrebat. Ce cauţi acolo ?
– Îl aştept.
– Nu-i de ajuns.
– Ba da, este, el vine mereu, poate în felul lui mă iubeşte, ştiai că se oglindeşte în mine ?
– Sufletele celor singuri nu oglindesc nimic, ţi-am mai spus !
– Nu, nu-i adevărat, mi-ai spus că cei fără suflet nu se pot oglindi, el are suflet.
– Da ? Şi cum e ?
– Albastru, am spus eu zâmbind, iar el îl oglindeşte pe al meu, tot albastru, de aceea nu-i nici o diferenţă între noi, suntem două oglinzi, fiecare reflectând albastrul din cealaltă.
L-am văzut întunecându-se, ochii se îngustaseră şi privirea ţâşnea verde ca un tăiş de cuţit. Simţeam urletul închis în el izbindu-mi-se de tâmple.
– Tu eşti oglindă, el e albastru. Atât. El nu e oglindă, tu nu eşti albastră. Trebuia să fie invers. Nu-i clar ?
M-am gândit o clipă. Dacă avea dreptate? Eu n-aveam suflet, poate chiar nu m-am oglindit..
– Înger, poate ai dreptate, da, mi-ai spus că cei fără suflet nu se pot oglindi, poate nu m-am oglindit, că nu aveam cu ce. Sufletul, îţi mai aminteşti când ţi-l dădusem să ai grijă de el şi l-ai pierdut la cărţi ?
Privirea lui a încetat să mai doară, verdele nu mai părea metalic şi crud, semăna cu cel al ierbii acum, molatic, unduitor, fremătând… aveam impresia că se subţiază cumva, că se alungeşte… Dacă nu mi s-ar fi părut ca un foşnet aş fi spus că-i vocea lui cea care îmi spunea stingându-se ca un fâşâit prin iarbă :
– Nu ţi-ai dat seama ? Ţi-l dădusem în schimb pe al meu, de aceea n-am mai putut să fiu…
– Ce n-ai mai putut să fii, înger ?
Privirea lui aluneca prelingându-se peste mine fluidă. L-am privit din nou şi-am tresărit. Mă obişnuisem să le ştiu acolo, prăfoase, cel mai adesea ponosite, cu penele mereu în dezordine, târându-le uneori după el prin colbul drumului, oricum nu le folosea niciodată sau poate doar nu-l văzusem eu .
– Înger, aripile tale… unde-s aripile tale ?
Privirea lui continua să alunece şiroind peste mine, fluidă, alunecoasă şi verde ca şi cum ar fi căutat un loc unde mai fusese, un loc pe care-l ştia şi într-un târziu l-a găsit şi s-a încolăcit acolo.. pe glezna mea stângă.
Mai fusese cândva. Abia atunci l-am recunoscut.

Înger de piatră

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on decembrie 26, 2009 by inda of wind

De ce ai venit iarăşi să-mi zburătăceşti înserarea cu aripile tale?
Şi eu am aripi.
Şi ce dacă ale tale-s de înger şi ale mele de lut?
Nu te-am chemat.
Lasă-mă, acum vorbesc cu  şarpele.
El nu are aripi, dar stă încolăcit pe glezna mea stângă şi-mi învaţă tălpile să asculte cenuşa

Dezorbire

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on decembrie 22, 2009 by inda of wind

Nu ştiu cum am ajuns din nou aici
agăţată între două lumi,
una în care nu mă pot întoarce
şi alta în care n-am ce căuta.
Pipăi în jur orbecăind.
Mă împiedic de un viitor ipotetic,
nu e al meu, îmi spun şi-l dau deoparte,
ocolesc precaută o movilă de trecut.
E acoperită cu amintiri,
cresc dezlânate amestecându-se
cele reale cu cele închipuite.
Amintirile căţărătoare făcuseră o boltă peste prezent
şi-şi întindeau perfide lăstarii
cotropind viitorul apropiat.
Erau şi specii carnivore,
cele mai frumoase, bineînţeles!
Te ademeneau cu culorile calde
şi cu izul de dragoste împlinită,
apoi te devorau până când deveneai
propria amintire.
Unde dracu’ o fi îngerul ăsta când ai nevoie de el?! am strigat
când muchia tăioasă a prezentului
mi-a intrat între degetele de la picior.
Şchiopătez căutând ceva de care să mă sprijin.
Bineînteles că nu găsesc, e doar întuneric.
-Tu faci parte dintre cei care vin din lumină
şi întunericul le este străin,
aud chicotind vocea îngerului.
Pesemne că nu fusese atent când am pierdut verdele,
ultima culoare pe care o mai purtam cu sfinţenie
şi nu ştia că-n lipsa ei devenisem negru absolut.
Acum absorbeam lumina şi pentru prima dată
vedeam!
El stătea împreună cu demonul
trăgând plictisiţi din aceeaşi ţigară.