Arhivă pentru oglinda

Perspectivă

Posted in Şarpele cu aripi with tags on Februarie 9, 2014 by inda of wind

Stau şi privesc cu uimire de beţiv nătâng
cum râurile suie peste pietre şi apun în munţi,
drumurile se ascund printre ierburi precum şerpii,
primăverile mai înverzesc doar piatra zidurilor
iar cocorii merg să-şi crească puii prin fiorduri.

Trandafirii înfloresc numai ace de gheaţă acum,
vântul învaţă împărţirea scriind pe nisip
ecuaţii cu nicio necunoscută,
porţile se deschid doar cu lacrimi
iar cheile încuie noaptea în scorburi de copaci.

Zâmbetul răsare numai pe faţa nevazută a lunii
şi palma ta adoarme peste umbra depărtărilor
în timp ce eu stau şi cu uimire de beţiv nătâng
constat că tot mai des mâine cade într-o zi de ieri.

 

Metamorfoza

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , , on Decembrie 26, 2009 by inda of wind

S-a întors aseară îngerul.
– Te-am căutat şi nu erai în tine !
Avea o voce egală, doar ochii îi sticleau verzi, ca de reptilă. Nu era nici reproş, nici regret, nimic. Constatare. Părea schimbat, nu-mi dădeam seama ce îi lipsea. Îi lipsea ceva. Am avut un sentiment ciudat, nedefinit, de lipsă, de gol.
-Trebuie să te întorci, mi-a spus, acum cât încă mai poţi, cât încă îţi mai aparţii.
– Înger, m-am uitat iscoditoare la el, i se mai întâmpla uneori să o ia razna, eu sunt aici, tu ai fost cel care a plecat. Iţi aminteşti ? Îmi porunceai atunci să fiu fericită.
– Dar nu eşti, de aceea a trebuit să mă întorc, să-ţi spun, încă îţi aparţii, întoarce-te !
– De unde să mă întorc, înger ?
N-a schiţat nici un gest, părea obosit, a ridicat doar spre mine privirea verde, nu clipea. Pentru o fracţiune de secundă privirea a trecut prin mine dincolo. Un fior rece îmi cobora pe şira spinării, verde precum o şopârlă. Senzaţia de frig se amesteca cu cea de gol. Instinctiv mi-am cuprins umerii cu palmele.
-Din albastru, a spus el focalizându-şi de data asta privirea pe mine, în ochii mei, ca şi cum ar fi întrebat în loc să răspundă. Vocea lui era cu un pas în urma gândului meu. Ştiusem că asta va spune, el nu făcea decât să repete, ştiam că va întreba mai departe :
– Îl iubeşti ?
Am tăcut. Am ucis gândul încă nenăscut iar vocea lui a tăcut şi ea.
– Te iubeşte ?
Deja învăţase, vocea se transformase din gând în ecoul acestuia.
– Nu ştiu, înger, tu ar trebui să-mi spui.
– El ar trebui să-ţi spună, eu te-am iubit dar nu m-ai întrebat. Ce cauţi acolo ?
– Îl aştept.
– Nu-i de ajuns.
– Ba da, este, el vine mereu, poate în felul lui mă iubeşte, ştiai că se oglindeşte în mine ?
– Sufletele celor singuri nu oglindesc nimic, ţi-am mai spus !
– Nu, nu-i adevărat, mi-ai spus că cei fără suflet nu se pot oglindi, el are suflet.
– Da ? Şi cum e ?
– Albastru, am spus eu zâmbind, iar el îl oglindeşte pe al meu, tot albastru, de aceea nu-i nici o diferenţă între noi, suntem două oglinzi, fiecare reflectând albastrul din cealaltă.
L-am văzut întunecându-se, ochii se îngustaseră şi privirea ţâşnea verde ca un tăiş de cuţit. Simţeam urletul închis în el izbindu-mi-se de tâmple.
– Tu eşti oglindă, el e albastru. Atât. El nu e oglindă, tu nu eşti albastră. Trebuia să fie invers. Nu-i clar ?
M-am gândit o clipă. Dacă avea dreptate? Eu n-aveam suflet, poate chiar nu m-am oglindit..
– Înger, poate ai dreptate, da, mi-ai spus că cei fără suflet nu se pot oglindi, poate nu m-am oglindit, că nu aveam cu ce. Sufletul, îţi mai aminteşti când ţi-l dădusem să ai grijă de el şi l-ai pierdut la cărţi ?
Privirea lui a încetat să mai doară, verdele nu mai părea metalic şi crud, semăna cu cel al ierbii acum, molatic, unduitor, fremătând… aveam impresia că se subţiază cumva, că se alungeşte… Dacă nu mi s-ar fi părut ca un foşnet aş fi spus că-i vocea lui cea care îmi spunea stingându-se ca un fâşâit prin iarbă :
– Nu ţi-ai dat seama ? Ţi-l dădusem în schimb pe al meu, de aceea n-am mai putut să fiu…
– Ce n-ai mai putut să fii, înger ?
Privirea lui aluneca prelingându-se peste mine fluidă. L-am privit din nou şi-am tresărit. Mă obişnuisem să le ştiu acolo, prăfoase, cel mai adesea ponosite, cu penele mereu în dezordine, târându-le uneori după el prin colbul drumului, oricum nu le folosea niciodată sau poate doar nu-l văzusem eu .
– Înger, aripile tale… unde-s aripile tale ?
Privirea lui continua să alunece şiroind peste mine, fluidă, alunecoasă şi verde ca şi cum ar fi căutat un loc unde mai fusese, un loc pe care-l ştia şi într-un târziu l-a găsit şi s-a încolăcit acolo.. pe glezna mea stângă.
Mai fusese cândva. Abia atunci l-am recunoscut.

Re: naştrea

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on Decembrie 25, 2009 by inda of wind

De data asta mi-am luat bilet. N-am mai vrut să  călătoresc incognito. Mi-a luat o vreme să-mi dau seama că în locul numelui meu era trecut chipul tău, dar cine, ce ştia?! Cu toate astea am fost îngrijorată tot drumul. Am plătit la toate vămile timpului. Trebuia să pot ajunge la începuturi.
De fiecare dată se uitau la bilet cu ochi sticlind a moarte. La prima dintre vămi am lăsat memoria, oricum urma să devină destin şi el se va rescrie, visele le-am lăsat mai încolo, aproape de suflet. Am ajuns pustie la începutul vieţii. Auzeam o inimă pulsând. Colbul alburiu se ridica la fiecare tresărire a ei. Am alungat un păianjen care-şi ţesea cu migală pânza peste ea. Îmi era dor şi aş fi vrut să mă văd. Dar cei fără suflet nu se mai pot oglindi… Am căutat locul negru din spatele oglinzii şi am privit prin el.
Ceaţă rece, lăptoasă , densă . Nu văd. Dincolo de ea ar trebui să fie lumină. Vreau să ţip. Îmi umezesc buzele. Ceaţa asta are gust de tăcere adâncă, amară. Nu îndrăznesc să ţip, ţipătul ar deveni amar şi tăios. Îmi ating buzele cu ceva ce ar trebui să fie degetele mele. Nu le simt… îmi amintesc doar că ar trebui să fie lungi şi subţiri. Poate dacă le-aş încălzi cumva…dacă aş sufla peste ele…
Inspir… expir… ceaţa vălureşte înaintea mea şi se destramă în fâşii subţiri; undeva adânc în mine, pulsează ca o inimă, o amintire demult uitată. Inspir…ceva ia forma trupului meu, expir… trupul meu ia forma nimicului din jur. Inspir…trăiesc? Expir…trăiesc!
Nu trebuie să mă opresc. Parcă sunt vânt născut din ceţuri grele.
Aud şoapte oarbe şi stinghere, mereu căutând începuturi, cuvinte străine, goale de sunet se năruiesc haotic peste umbra mea, rană a luminii dintâi.
Ce lume-i asta cu vânt pribeag şi amar şuierând sticlos peste dansul îngheţat al flăcărilor, cu lumânări topindu-se-n lacrimi albastre peste triunghiurile ascuţite ale cocorilor debusolaţi, mereu căutând o primăvară în care să se poată întoarce?
Imi amintesc! Cândva am pustiit altare părăginite la margine de septembrie în nenăscută zi de joi, am stins flăcări reci şi mute ce dansau desculţe peste urmele nelăsate de paşii tăi.
Ultimul vis l-am lăsat mereu nevisat ca să mă pot intoarce…
E deja mâine, ce puţin a rămas din ce-am fost!
Mi-e frig… mai aprind un rug de iluzii.

Oglinda

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , on Decembrie 22, 2009 by inda of wind

Nu ştiu din al cui vis m-am trezit,
să fi fost visul tău în care eu te iubeam,
să fi fost visul meu în care tu mă căutai,
ştiu doar că era unul din visele acelea
al căror preţ îl plăteşti la trezire cu viaţa.
Dezlegătorii de vise spuneau despre noi
că suntem dintre cei ce caută până dincolo
de începututuri şi cu nesaţ ne pândeau
la toate trecerile în albastru.

Când am deschis ochii am văzut că
braţul spânzurătorii înfrunzise şi sub el,
acolo unde nimeni n-ar fi stat să ne plângă,
zâmbea mângâiat de soare,
fragil căutând spre înalt,
albastru alunecând în violet,
un lujer de floare.

Am vrut să mă-ntorc în vis să-ţi pot spune:
„Iubitule, vino, acum  putem păşi în lumină,
dezlegătorii de vise nu mai sunt aici!”
dar am văzut că şi tu ieşisei afară din vis
şi sub cumpăna înfrunzită îţi priveai cu nesaţ
frumosul chip oglindit în apa albastră,
unduind până la violet când îi şopteai:
„Ce dor mi-a fost de mine şi în câte chipuri
m-am căutat până când am înţeles
că de la un loc ne avem doar pe noi”.

Undeva mai încolo, dezlegătorii de vise vindeau oglinzi
ajunse la mare preţ de când se auzise
ca dacă ne-am putea vedea ne-am iubi.