Arhivă pentru poveşti

Buruieni de leac – ( 2 )

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , on Februarie 1, 2014 by inda of wind

   Trei ani. Trei ani sunt foarte mulţi, priviţi prin ochi de copil, atunci când orele sunt încă rotunde, translucide, colorate precum baloanele de săpun, când poţi să le strângi în pumn şi să le arunci pe jos ca pe nişte mărgele, când zilele nu se numără ci se trezesc  şi se adorm legănate şi înmiresmate de parfumul mamei şi zâmbetul bunicii.  La trei ani, fetiţele sunt mari şi ştiu de acum să-şi pună singure ciorăpeii şi să-şi încheie cataramele de la sandale. Dar ea era şi mai mare, învăţase astăzi să-şi prindă panglica în păr. Desigur, era o zi specială pentru că primise o rochiţă nou-nouţă cu iepuraşi şi ciupercuţe şi mai ales cu două buzunare în care va putea ţine ce va vrea ea. Ce făcea ziua asta şi mai specială era faptul că pentru prima dată mama sa îi pieptănase frumos părul şi o lăsase cu el neprins în codiţe şi pe deasupra îi dăduse şi o panglică albastră, chiar mai albastră decât ochii pisicii. După ce şi-a mâncat felia de prăjitură şi şi-a lins tacticos degeţelele, aproape la fel de meticulos cum văzuse că o făcea şi pisica, şi-a pus mânuţa mică şi lipicioasă în mâna tatălui ei şi a spus scurt „hai mergem, hai”.
Bărbatul o luă în braţe şi porni cu ea pe cărarea dintre ierburile livezii. Îi plăcea când o ducea aşa pentru că, de colo de sus, putea să vadă mult mai departe, lumea era mai mare dintr-o dată şi nu creştea pe măsură ce mergeai prin ea. Când ajunseră la marginea livezii a pus-o jos şi-a îndurmat-o să păşească repejor mai departe, până la pădure, să nu apuce ciupercile să se ascundă. Pădurea începea brusc la marginea fâneţei de parcă ar fi tras cineva o linie cu rigla, ca să nu se amestece între ele.
-Pe unde intrăm? Unde-i uşa pădurii, tăticule?
Alerga în sus şi-n jos de-a lungul cărării fără să se abată de la ea şi arunca priviri curioase printre copaci. Pădurea era foarte mare şi nu i se dăduse voie niciodată să meargă până acolo singură pentru că s-ar putea întâlni cu Baba Cloanţa, dar ea ştia că nu este acolo nicio Babă Cloanţă , era numai Sfânta Vineri, pentru că o văzuse de câteva ori şi avea cu ea o căpriţă, iar de-ar fi fost Baba Cloanţa ar fi mâncat căpriţa nu ar fi umblat cu ea. Alte babe nu ştia să existe, deci nu putea fi decât Sfânta Vineri.
-Unde-i uşa? Unde-i uşa să intram?
-Pădurea e făcută din copaci, deci uşa nu poate fi decât printre ei, îi răspunse zâmbind. Hai să vedem care dintre ei sunt stâlpii uşii!
-Nu între toţi copacii-i uşă?
-Nu, draga tatii, către uşă se merge pe cărare, du-te tu aşa, până o găseşti.
Cu paşi mărunţei mergea de-a lungul pădurii până când cărarea se subţia şi intra printre copaci, apoi se opri nehotărâtă în faţa covorului gros de muşchi .
-Tăticule, trebuie să ne descălţăm?
Întrebarea îl luă prin surprindere şi nu ştiu ce să răspundă. Nu se gândise niciodată în felul acesta. Era o pădure, cum să te descalţi ?  Pe de alta parte, era o casă, era normal să te descalţi.
-Mama bună nu mă lasă să intru încălţată în ceie casă pe covor. Să ne descălţăm?
-Nu ne descălţăm, că aicea-i altfel de covor şi dacă-l murdărim, vine ploaia şi îl spală, dar tu nu eşti murdară pe picioare, aşa că poţi intra.
Păşi pe covorul verde presărat cu primele frunze gălbui şi constată că era foarte bine şi foarte frumos acolo, nu era iarbă mare în care să te împiedici, copacii sunt buni şi-ţi dau voie să le atingi rădăcinile catifelate de muşchi, iar gângăniile acelea albastre şi strălucitoare ţi se urcă pe degete fără să te muşte.scarabeu
E o casă mare pădurea,  o mai văzuse de câteva ori până atunci, i-au povestit şi melcii cei mari despre ea. Când mergeau sa mănânce ciuperci, renunţau la căsuţele lor şi rămaneau acolo pentru totdeauna iar pădurea devenea noua lor casă.
-Uite, pe aici găseam eu ciuperci când eram mic, îi spuse tatăl arătând cu mâna pe jos un cerc imaginar.
Fetiţa se apropie cu paşi mărunti şi începu să se uite după ceva ce ar putea creşte acolo fără să fie frunză, fără să fie floare, fără să fie ceva ce ea mai văzuse până atunci. O mogâldeaţă cam cât pumnul ei, rotunjoară, cu pălărie maro, era singurul lucru pe care-l vedea acum pentru prima oară.
-Asta-i ciuperca pe care o găseai? întrebă în timp ce atingea pălăria catifelată.
-E puiul ei, că pe aia care am aflat-o atunci am cules-o eu.
-Uite încă una care-i puiul ei şi încă… Privirea ei căuta iscoditoare printre frunze. Tatăl păşea cu grijă ducând-o tot mai departe în căutările ei. Zâmbea  cu ochi plini de dragoste şi o lăsa să descopere primele taine ale pădurii.
-Tăticule ! Tăticule ! Am găsit una frumoasă roşie, strigă pe când alerga spre marginea luminişului.
-Nu o atinge ! Dintr-un salt fu lângă ea şi o prinse de mână.
-Nu ! rosti scurt o voce pe care n-o mai auzise până atunci, în timp ce o plamă se aşeza deasupra ciupercii. palaria sarpelui
Speriată, copila făcu ochi mari. Nu smucitura cu care o oprise tatăl ei şi nici măcar palma aceea apărută de nicăieri o speriaseră cât strigătele pline de spaimă şi tăcerea de după aceea. Totul înlemnise. Văntul nu mai adia, frunzele nu mai foşneau, furnicile se opriseră şi ele cu antenele ridicate, chiar şi un fluture alb rămăsese plutind în aer fără să mai dea din aripi.Nu ştia nimeni cât a stat timpul în loc. Apoi auzi nişte vreascuri trosnind şi ceva umed şi clad împingându-se uşor în palma ei. Abia atunci îndrăzni să-şi mute privirea de la plama ce rămăsese deasupra ciupercii. Spre marea ei mirare văzu o căpriţă albă care, nepăsătoare la strigăte, îi lingea degetele.
-Sfânta Vineri ! Ochii i se rotunjiră din nou şi glasul îi pieri de mirare. Urmări cu privirea de la palmă pănă sus la umăr şi apoi la chipul femeii.
-Ce-ai spus?  întrebă tatăl ridicând-o în braţe, dar ea nu mai putea rosti niciun cuvânt pentru că rămăsese prinsă în privirea verde a unor ochi cum nu mai văzuse până atunci.
-Ziua bună, lele Irină, salută bărbatul cu o voce uşor amuzată.
-Să trăieşti ! Da ce faceţi pe aici? Aţi venit după ciuperci? Nu-i prea mică s-o înveţi să umble prin pădure?
-Apoi n-am lăsat-o singură şi n-am venit la cules, ne ducem la ai mei şi am zis să nu mergem pe drumu ţării că-i mai departe decât peste dumbravă şi am văzut ciupercile astea şi-am zis să înveţe să le afle şi să le deosebească, da văd că tot pe cele roşii le vede mai bine. Da mneata ce cauţi aici?
-Strângeam nişte coada-ălora-de-vânt şi dupa ea m-am băgat prin spinii ăştia şi n-am vrut să ies aşa dintr-o dată să nu se sperie fătuca, da când am văzut pe ce vrea să pună mâna am sărit să o opresc.
-Dar la ce ţi-i bună coada-ălora-de-vânt?coada_alora-de-vant
-D-apoi mie nu mi-e bună, da a veni frigul şi ploile şi atunci mai vine lumea şi-mi cere pentru reumatism şi mai vin femeile şi cer pentru bărbaţii lor sa-i scape de băutură şi de ţinut bagău. Îi bună la tot felu de necazuri.
Adună de pe jos vrejurile lungi şi verzi punându-le cu multă grijă in traistă.
-Vii la mine?  Întrebă întinzând braţele spre micuţă.
S-ar fi dus s-o cerceteze mai de aproape dar nici n-ar fi mers pentru că nu-i plăcea obiceiul acela urât al străinilor de a-ţi prinde obrazul între degetele îndoite şi de a te strange.
-Hai la mine să-ţi arăt ce capră frumoasă şi cuminte am !
Se gândi că e mai bine să pună mâna pe capră decât s-o lase să-i ronţăie sandalele aşa cum începuse deja s-o facă. Îşi desprinse braţele de după gâtul tatălui său şi le întinse spre femeia aceea, apoi se trezi rotită prin aer de mai mule ori şi abia după ce  izbucniră în râs amandouă fu lăsată jos chiar în dreptul căpriţei. Privită faţă în faţă părea mult mai mare decât o văzuse de sus. Erau cam de-o înălţime şi se priveau una pe cealaltă cu aceeaşi curiozitate.
-Am trei ani, spuse fetiţa ducându-şi palmele la spate şi legănându-se pe un picior. Capra nu părea deloc impresionată de ceea ce aflase, în schimb încercă să-şi vâre botul într-unul din buzunarele rochiţei.
-Să creşti mare şi frumoasă, Angelică, şi să fii ascultătoare, să nu mai culegi pălăria şarpelui.
-Şarpele n-are pălărie, hohoti fetiţa. Cine a mai văzut şarpe îmbrăcat şi cu pălărie-n cap?
– N-a văzut nimeni pentru că pălăriile sunt fermecate şi oamenii nu-i mai pot vedea atunci când le poartă, dar când şi le dau jos, vraja rămâne în pălărie şi o transforma în ciupercă. Să nu iei niciodată ce a fost a unui şarpe !
-N-o speria, lele Irină, că n-a mai vrea să culeagă ciuperci, a crede că toate-s pălării de şarpe.
-Numai cele roşii cu alb sunt  şi nu trebuie să te temi, dacă nu le atingi, nu se întâmplă nimic. Noa, să rămâneţi cu bine, eu ma duc către casă. Lasă fata să vie pe la mine să se joace cu capra.
-A veni, da pe când a mai creşte că e prea mică încă să meargă singură de-acasă.
-Am trei ani, şopti fetiţa rugatoare. Mă laşi?
-Acum mergem să vedem vizuinile vulpii şi ale bursucilor , la căpriţă vei merge altădată.
O ridică în braţe şi porni printre trunchiurile alburii ale fagilor, dar ochii ei rămăseseră pironiţi pe silueta mărunţica a femeii ce se zărea ici şi colo pierzându-se printre copaci ca o nălucă.
-De ce-i zici lele Irină la Sfânta Vineri?
-Nu-i Sfânta Vineri, draga tatii, e lelea Irina din Iegălău. N-ai văzut casa ei, acolo lângă uliţă, pe unde mergem noi în Valea Napilor? Acolo stă ea.
-Şi capra unde stă?
-Tot acolo.
-Dar nu am văzut grajd de capre.
-Nu are grajd, capra stă cu ea.
-Şi nu-i e frică să doarmă noaptea afară?
-Nu, caprelor nu le este frică să doarmă afară. Aşa dorm ele, îşi fac culcuş în frunze şi ăla-i patul lor.
-Şi când plouă, ce fac?
-Se bucură când plouă că aşa se spală ele pe blăniţă.
-Dar mă laşi la lelea Irina?
-O vom întreba pe mămica ta maine, acum hai să căutăm o vulpiţă, îi răspunse încercând  să-i abată atenţia de la ceea ce simţea deja că va fi motiv de multe neînţelegeri de acum înainte. Când vei creşte mai mare, te vei duce singură.
-Am trei ani, spuse din nou, cu toate că nu ştia prea bine ce sunt anii ăia şi nici la ce sunt buni, dar îi auzise pe toţi ca se mândreau cu anii ei, aşa ca nu uita să le amintească de faptul că îi are şi sunt numai ai ei.

Buruieni de leac – ( 1 )

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , , on Ianuarie 26, 2014 by inda of wind

Lui George, întru desluşirea celor scrise şi nevăzute încă

 

   Ziua se învăluia cu noaptea şi bătrâna se gândi c-ar trebui să aprindă lumina în casă, dar în loc de asta, aruncă o privire spre leagănul fetiţei, apoi se duse şi mai băgă un lemn în sobă. Mai erau trei săptămâni bune până la Crăciun iar ţolurile cele noi erau departe de a fi gata. Războiul stătea în colţul cel mai îndepărtat al tindei cu iţele întinse, suveicile încărcate cu fire de lână colorată şi cele două spete cu dinţi deşi din os, gata pregătite. O nerăbdare o cuprinse pe bătrână, ar fi vrut să înceapă să ţeasă dar nu putea că ar fi stricat somnul micuţei făpturi. Ca şi cum i-ar fi simţit neliniştea, fetiţa începu iar să plângă. O ridică în braţe şi încercă să o domolească dar plânsul se înteţi transformându-se-n ţipăt. Nu mai ştia ce să facă cu ea, plângea aproape în continuu, zi şi noapte. Chemaseră şi doctorul care după ce-o întorsese pe toate părţile şi-a consultat-o cum a ştiut el mai bine, le-a spus ca-i sănătoasă dar aşa plâng copii mici şi asta-i bine pentru că-şi întăresc plămânii. Nu l-au crezut dar nu aveau ce face, aşa că stăteau cu rândul lângă ea, o ţineau în braţe şi o legănau dar plânsul nu contenea decât pentru foarte scurt timp.
Auzi zgomot de paşi pe trepte şi bătăi uşoare în uşă.
-Sunt gazde acasă? întrebă vocea de afară, de parcă ar fi fost vreo îndoială după cum se auzeau ţipetele copilei.
-Hai în casă, răspunse bătrâna în timp ce scutura copila încercând s-o potolească.
-Bună seara !
-Seara bună! Da ce faci pe la noi, Irină?
-D-apoi ia, am venit să vă aduc nişte mălai şi un pic de hamei că o zis Găvrilă că voi n-aveţi şi vă trebuie să faceţi bere pentru sărbători.
-Apoi, avem mălai, cum să n-avem, toată lumea are, n-o trebuit să aduci.
-Mălai roşu v-am adus, voi n-aveţi de-aista.
-N-avem roşu, da bunu-i şi celălalt, da dacă ai adus, lasă-l, ca ţi-oi da mălai de cocoşi în locul lui.
-Numa mulţam, răspunse Irina punând cucuruzii pe masă iar lângă ei un cornet făcut dintr-un ziar, plin cu conuri de hamei. Se priviră în tăcere câteva clipe lungi până când Trezei i se păru ca lipseşte ceva. Plânsul copilei încetase. Era nedumerită. Poate valul de aer rece care intrase în casă împreună cu Irina o răcorise şi-o făcuse să tacă.
-Noa, şezi la noi, şi iartă că-s toate întoarse, da nu pot face nimica de fătuţă, că plânge câtu-i ziua şi noaptea de lungă. Am chemat şi doctoru şi-o zis că aşa plâng pruncii mici, da io nu cred, are fătuţa ceva, că amu de vreo două nopţi nici nu plânge biata, urlă, ca lupii urlă şi nu-i bine.
-Zilele ăstea aşa-s, cu lupi, da s-or duce şi ei la ale lor treburi lupeşti.
Irina se  apropie de fetiţă şi-i privi ochii tulburi de plâns, îndelung, cu multă blândeţe.
-Îşi schimbă lumina ochilor, de aia plânge, că încă nu ştie după cine să dea, după mă-sa ori după tată-său.
-Nu cred, Irină, că-i prea târziu să-i schimbe, are deja două luni şi jumătate, de trebuia să-i schimbe, i-ar fi schimbat până acum. Or rămâne mierui ca a mâne-sa, că tot aşa-s şi-a lu’ soră-sa.
Copila părea să nu fie de acord pentru că izbucni din nou în plâns. Bunica sa o aşeză pe pat şi începu să o desfăşoare din păturică.
-Amu iartă, Irină, da trebuie să o schimb că-i udă, spuse în timp ce scotea fetiţa dintre scutecele înflorate din finet moale şi se întorcea cu spatele ca şi cum i-ar fi făcut celeilalte femei semn să nu se uite. Poate a deochiat-o cineva şi de aia-i răscolită aşa.
-Fata voastră-i însemnată, Treză, tu nu vezi? N-are cum să fie deochiată, nimeni n-o poate deochia, rosti Irina în timp ce se uita tot mai amănunţit.
-Noa, nin lasă-mă s-o schimb că a răci şi-apoi  a fi mai rău ca-n vreme, spuse cu năduf, aşezându-se între privirile insistente şi semnele fetiţei. Cum să nu văd,  că doară nu-s oarbă, îi semnul de la mă-sa pe picior şi pe obraz. Am fost necăjite când le-am văzut, da dacă aşa o vrut Bunu Dumnezeu, noi n-avem ce face… Cel de pe picior îi sus şi nu s-a vedea, cel de pe obraz îi mai şters si da de s-a duce.
-Nu-s degeaba unde îs. Treză, voi n-aţi botezat încă fătuţa, da aţi făgăduit-o?
-Ştii că noi nu botezăm copii până când nu pricep şi nu-l cunosc pe Dumnezeu şi doară n-am bolunzit s-o făgăduim, răspunse Treza cu vocea încărcată de reproş.
-Eşti sigură? Copii îl cunosc pe Dumnezeu când îs mici, numa mai târziu îl uită şi se tem de el.
-Irină, io o cresc pe fata asta, că mă-sa îi tot pe-afară cu gospodăria şi pe la câmp, tată-său îi la lucru, numa se joacă cu ea din când în când, tată-so bun îi iară tot dus cu lucru şi numa noaptea vine acasă, soru-sa îi mică încă. Cine crezi că ştie mai bine ca mine ce-i cu ea?
Irina nu răspunse, un zâmbet şugubaţ îi apăru pe faţă. Se aporpie de soba şi puse un lemn pe foc.
-Ce faci cu apa asta?
-Am încălzit-o să o îmbăiez pe Angelica, da de a dormi mai bine apoi.
-Şi ce-i pui în apă când o îmbăiezi?
-Nimica, ce să-i pun? Apa şi-o spăl bine că i-o cumpărat mă-sa ceva săpun pentru copii, apoi o dau cu pudră să nu se opărească. Nu-i pun nimic în apă, repeta ca şi cum ar fi fost acuzată de ceva.
-Noa, pune-i tu de data asta nişte iarbă  şi-i vedea cât de bine-a dormi. Ai iarba îngerilor?
-Am, cum să n-am?! Că îi mai fac la soră-sa ceai pentru poftă de mâncare.
-Ia ad-o încoace, porunci Irina. În ce o îmbăiezi?
-Are covata ei de nailon, numai pe ea o îmbăiem acolo.
-Nu într-aia o spălăm acuma, du-te şi adă una de tei, că doară o facut Găvrilă la tot satul, trebe să aveţi şi voi una.
-Avem dar nu-i…
-De data asta este, du-te şi-o adă!
După ce i se aduse cădiţa din lemn de tei, presără în ea iarba îngerilor şi turnă apă fierbinte, apoi ceru un prosop de pănură deasă şi le acoperi lăsându-le să stea aşa preţ de câteva minute.
-Dezbracă-o şi apoi te-oi ajuta eu să o speli, să nu trebuiască să aştepţi după mă-sa, că a fi pironită de-atâta lucru şi a vrea şi ea să se hodinească.
Treza făcea tot ce i se cerea, îi părea că a cuprins-o şi pe ea oboseala, că o dor spatele şi braţele de atâta legănat, că ar vrea să doarmă o noapte fără să audă plânsetul sfâşietor al copilei, că la urma urmei e bine să ai un ajutor. Irina ridică prosopul de pănură, căută apa cu încheietura palmei să vadă cât e de fierbinte, mai adăugă apă rece cât să fie tocmai potrivită.
-Şi cum se joacă tată-său cu ea? întrebă în timp ce amesteca apa în cercuri tot mai mari, învârtind-o şi amestecând-o cu palma dreaptă coborând de la stânga şi apoi urcând şi iarăşi coborând, de parcă ar fidat timpul înapoi.
-D’apoi cum să se joace? Că n-ai cum te juca cu ea, că încă-i mică, o ia în braţe şi-o tot ridică-n sus şi-i povesteşte. Vai, Doamne feri, când o adus-o acasă de la maternitate a ridicat-o aşa de sus că era gata s-o scape, că a ridicat-o până deasupra capului şi-o zis că io dat soarele-n ochi. Doamne feri şi apără, o putut-o scăpa pe jos şi s-o nenorocească.
Simţea un fel de uşurare ciudată când îi povestea Irinei toate astea. Uitase că de obicei îi isca un fel de strângere de inimă când o vedea şi că-i ocolea cărările la fel ca ceilalţi oameni. În seara asta părea altfel, era doar o femeie ca toate celelalte, erau cam de-o vârstă, locuiau destul de aproape şi totuşi nu o socotise vecină niciodată. Poate n-a fost drept din partea ei s-o judece după spusele altora, că lumea vorbeşte vrute şi nevrute, mai ales despre văduve, că biata de ea avuse nenorocul să-i piară bărbatul în război şi rămăsese singură.  Şi de fapt, nici nu se vorbeşte prea mult despre ea, lumea mai mult tace. Poate pentru că-i femeie săracă şi singură şi pentru că în toată sărăcia ei nu ia niciodată nici măcar un ban de la cei pe care-i ajută, poate pentru…
-Zici că a ridicat-o spre cer când a luat-o prima dată-n braţe şi că i-a dat soarele-n ochi? întrebă Irina râzând pe înfundate şi întrerupându-i gândurile. Aşa-i dacă o ridicat-o mai sus de soare, greu drum i-o ales.
-Nu râde, că nu-i de râs, da, aşa o zis şi eu aşa am văzut, răspunse grăbită ca şi cum ar fi spus ceva ce nu trebuia spus. Şi apoi mă-sa i-o tot luat-o din braţe şi o pus-o jos pe iarbă să nu mai aibă de unde cădea.Lasă că o spăl eu de-acuma, rosti punându-şi palma sub capşorul fetiţei care zâmbea şi dădea din mânuţe şi din picioruşe, legănată prin apă de mâinile dibace ale Irinei.
-Nu mai trebuie s-o speli. E curată acuma, am spălat-o eu de toate. Lasă-o să se joace un pic cu apa şi apoi îi pune-o să doarmă până când vine mă-sa să-i dea să mănânce. M-oi duce şi eu acasă că-i târziu, da nu ies până nu o pui în leagăn că nu vreu să intre frigul de afară şi să răcească dacă-i dezbrăcată.
Când fetiţa era din nou înfăşată şi pusă-n leagăn, Treza luă o foarfecă şi se apropie, îi luă mânuţa şi-i tăie şnurul roşu de la încheietura acesteia.
-Ce-ai făcut?
-L-am tăiat că doară ziceai că nimeni n-o poate deochia. La ce-i bun să îl mai las acolo?
-Şi mă crezi? Dacă nu-i drept ce-am zis?
-Nu te cred. Ştiu că-i drept.
Se priviră în ochi, drept, deschis, adânc, lung.
-Eu am făcut cum au vrut mama şi tata, tu Irină, ai făcut după cum ai fost făgăduită. Dumnezeu să ne-ajute, lasă fata-n pace şi-om vedea ce-a fi după ce-a mai creşte.
Irina zâmbi. Scoase apoi un con de hamei din buzunarul şorţului şi-l puse sub perna micuţei, luă o scamă închipuită de pe haină şi-o puse pe marginea leagănului, spunând să-i rămană ţâţa şi somnul, apoi se îndreptă spre uşă acoperindu-şi capul.
-Să rămaneţi cu bine !
-Du-te cu Dumnezeu şi mai hai pe la noi.
-Vie binele şi sănătatea !
Ieşi pe uşă fără să privească înapoi. Treza aştepta să se-ndepărteze, să iasă pe poartă, apoi luă cadiţa cu apa în care scăldaseră copila şi-o aruncă la rădăcina viei de la colţul casei. Când se întoarse era linişte, se auzeau doar lemnele troznind în sobă . Privi copila care se juca cu mânuţele prinzând lucruri numai de ea văzute. Ochii îi erau limpezi şi gângurea ceva neînţeles. Se aşeză în faţa războiului, luă suveica cu lână mieruie, şi o strecură printre iţele albe.
-Doamne, Dumnezeule, fereşte-i paşii de rele şi de necaz oriunde s-ar duce!  Rosti în gând, fără să-i fie prea clar dacă se gândea la Irina sau la fetiţă.
Ţolul se ţesea cu gândurile ei prinse printre fire. Mierui ca ochii fetei, alb ca gândurile ei şi cenuşiu ca şi colbul drumului pentru ce nu fusese încă scris.