Arhivă pentru şarpe

Buruieni de leac – ( 2 )

Posted in Poveşti de adormit asfaltul din noi with tags , , on Februarie 1, 2014 by inda of wind

   Trei ani. Trei ani sunt foarte mulţi, priviţi prin ochi de copil, atunci când orele sunt încă rotunde, translucide, colorate precum baloanele de săpun, când poţi să le strângi în pumn şi să le arunci pe jos ca pe nişte mărgele, când zilele nu se numără ci se trezesc  şi se adorm legănate şi înmiresmate de parfumul mamei şi zâmbetul bunicii.  La trei ani, fetiţele sunt mari şi ştiu de acum să-şi pună singure ciorăpeii şi să-şi încheie cataramele de la sandale. Dar ea era şi mai mare, învăţase astăzi să-şi prindă panglica în păr. Desigur, era o zi specială pentru că primise o rochiţă nou-nouţă cu iepuraşi şi ciupercuţe şi mai ales cu două buzunare în care va putea ţine ce va vrea ea. Ce făcea ziua asta şi mai specială era faptul că pentru prima dată mama sa îi pieptănase frumos părul şi o lăsase cu el neprins în codiţe şi pe deasupra îi dăduse şi o panglică albastră, chiar mai albastră decât ochii pisicii. După ce şi-a mâncat felia de prăjitură şi şi-a lins tacticos degeţelele, aproape la fel de meticulos cum văzuse că o făcea şi pisica, şi-a pus mânuţa mică şi lipicioasă în mâna tatălui ei şi a spus scurt „hai mergem, hai”.
Bărbatul o luă în braţe şi porni cu ea pe cărarea dintre ierburile livezii. Îi plăcea când o ducea aşa pentru că, de colo de sus, putea să vadă mult mai departe, lumea era mai mare dintr-o dată şi nu creştea pe măsură ce mergeai prin ea. Când ajunseră la marginea livezii a pus-o jos şi-a îndurmat-o să păşească repejor mai departe, până la pădure, să nu apuce ciupercile să se ascundă. Pădurea începea brusc la marginea fâneţei de parcă ar fi tras cineva o linie cu rigla, ca să nu se amestece între ele.
-Pe unde intrăm? Unde-i uşa pădurii, tăticule?
Alerga în sus şi-n jos de-a lungul cărării fără să se abată de la ea şi arunca priviri curioase printre copaci. Pădurea era foarte mare şi nu i se dăduse voie niciodată să meargă până acolo singură pentru că s-ar putea întâlni cu Baba Cloanţa, dar ea ştia că nu este acolo nicio Babă Cloanţă , era numai Sfânta Vineri, pentru că o văzuse de câteva ori şi avea cu ea o căpriţă, iar de-ar fi fost Baba Cloanţa ar fi mâncat căpriţa nu ar fi umblat cu ea. Alte babe nu ştia să existe, deci nu putea fi decât Sfânta Vineri.
-Unde-i uşa? Unde-i uşa să intram?
-Pădurea e făcută din copaci, deci uşa nu poate fi decât printre ei, îi răspunse zâmbind. Hai să vedem care dintre ei sunt stâlpii uşii!
-Nu între toţi copacii-i uşă?
-Nu, draga tatii, către uşă se merge pe cărare, du-te tu aşa, până o găseşti.
Cu paşi mărunţei mergea de-a lungul pădurii până când cărarea se subţia şi intra printre copaci, apoi se opri nehotărâtă în faţa covorului gros de muşchi .
-Tăticule, trebuie să ne descălţăm?
Întrebarea îl luă prin surprindere şi nu ştiu ce să răspundă. Nu se gândise niciodată în felul acesta. Era o pădure, cum să te descalţi ?  Pe de alta parte, era o casă, era normal să te descalţi.
-Mama bună nu mă lasă să intru încălţată în ceie casă pe covor. Să ne descălţăm?
-Nu ne descălţăm, că aicea-i altfel de covor şi dacă-l murdărim, vine ploaia şi îl spală, dar tu nu eşti murdară pe picioare, aşa că poţi intra.
Păşi pe covorul verde presărat cu primele frunze gălbui şi constată că era foarte bine şi foarte frumos acolo, nu era iarbă mare în care să te împiedici, copacii sunt buni şi-ţi dau voie să le atingi rădăcinile catifelate de muşchi, iar gângăniile acelea albastre şi strălucitoare ţi se urcă pe degete fără să te muşte.scarabeu
E o casă mare pădurea,  o mai văzuse de câteva ori până atunci, i-au povestit şi melcii cei mari despre ea. Când mergeau sa mănânce ciuperci, renunţau la căsuţele lor şi rămaneau acolo pentru totdeauna iar pădurea devenea noua lor casă.
-Uite, pe aici găseam eu ciuperci când eram mic, îi spuse tatăl arătând cu mâna pe jos un cerc imaginar.
Fetiţa se apropie cu paşi mărunti şi începu să se uite după ceva ce ar putea creşte acolo fără să fie frunză, fără să fie floare, fără să fie ceva ce ea mai văzuse până atunci. O mogâldeaţă cam cât pumnul ei, rotunjoară, cu pălărie maro, era singurul lucru pe care-l vedea acum pentru prima oară.
-Asta-i ciuperca pe care o găseai? întrebă în timp ce atingea pălăria catifelată.
-E puiul ei, că pe aia care am aflat-o atunci am cules-o eu.
-Uite încă una care-i puiul ei şi încă… Privirea ei căuta iscoditoare printre frunze. Tatăl păşea cu grijă ducând-o tot mai departe în căutările ei. Zâmbea  cu ochi plini de dragoste şi o lăsa să descopere primele taine ale pădurii.
-Tăticule ! Tăticule ! Am găsit una frumoasă roşie, strigă pe când alerga spre marginea luminişului.
-Nu o atinge ! Dintr-un salt fu lângă ea şi o prinse de mână.
-Nu ! rosti scurt o voce pe care n-o mai auzise până atunci, în timp ce o plamă se aşeza deasupra ciupercii. palaria sarpelui
Speriată, copila făcu ochi mari. Nu smucitura cu care o oprise tatăl ei şi nici măcar palma aceea apărută de nicăieri o speriaseră cât strigătele pline de spaimă şi tăcerea de după aceea. Totul înlemnise. Văntul nu mai adia, frunzele nu mai foşneau, furnicile se opriseră şi ele cu antenele ridicate, chiar şi un fluture alb rămăsese plutind în aer fără să mai dea din aripi.Nu ştia nimeni cât a stat timpul în loc. Apoi auzi nişte vreascuri trosnind şi ceva umed şi clad împingându-se uşor în palma ei. Abia atunci îndrăzni să-şi mute privirea de la plama ce rămăsese deasupra ciupercii. Spre marea ei mirare văzu o căpriţă albă care, nepăsătoare la strigăte, îi lingea degetele.
-Sfânta Vineri ! Ochii i se rotunjiră din nou şi glasul îi pieri de mirare. Urmări cu privirea de la palmă pănă sus la umăr şi apoi la chipul femeii.
-Ce-ai spus?  întrebă tatăl ridicând-o în braţe, dar ea nu mai putea rosti niciun cuvânt pentru că rămăsese prinsă în privirea verde a unor ochi cum nu mai văzuse până atunci.
-Ziua bună, lele Irină, salută bărbatul cu o voce uşor amuzată.
-Să trăieşti ! Da ce faceţi pe aici? Aţi venit după ciuperci? Nu-i prea mică s-o înveţi să umble prin pădure?
-Apoi n-am lăsat-o singură şi n-am venit la cules, ne ducem la ai mei şi am zis să nu mergem pe drumu ţării că-i mai departe decât peste dumbravă şi am văzut ciupercile astea şi-am zis să înveţe să le afle şi să le deosebească, da văd că tot pe cele roşii le vede mai bine. Da mneata ce cauţi aici?
-Strângeam nişte coada-ălora-de-vânt şi dupa ea m-am băgat prin spinii ăştia şi n-am vrut să ies aşa dintr-o dată să nu se sperie fătuca, da când am văzut pe ce vrea să pună mâna am sărit să o opresc.
-Dar la ce ţi-i bună coada-ălora-de-vânt?coada_alora-de-vant
-D-apoi mie nu mi-e bună, da a veni frigul şi ploile şi atunci mai vine lumea şi-mi cere pentru reumatism şi mai vin femeile şi cer pentru bărbaţii lor sa-i scape de băutură şi de ţinut bagău. Îi bună la tot felu de necazuri.
Adună de pe jos vrejurile lungi şi verzi punându-le cu multă grijă in traistă.
-Vii la mine?  Întrebă întinzând braţele spre micuţă.
S-ar fi dus s-o cerceteze mai de aproape dar nici n-ar fi mers pentru că nu-i plăcea obiceiul acela urât al străinilor de a-ţi prinde obrazul între degetele îndoite şi de a te strange.
-Hai la mine să-ţi arăt ce capră frumoasă şi cuminte am !
Se gândi că e mai bine să pună mâna pe capră decât s-o lase să-i ronţăie sandalele aşa cum începuse deja s-o facă. Îşi desprinse braţele de după gâtul tatălui său şi le întinse spre femeia aceea, apoi se trezi rotită prin aer de mai mule ori şi abia după ce  izbucniră în râs amandouă fu lăsată jos chiar în dreptul căpriţei. Privită faţă în faţă părea mult mai mare decât o văzuse de sus. Erau cam de-o înălţime şi se priveau una pe cealaltă cu aceeaşi curiozitate.
-Am trei ani, spuse fetiţa ducându-şi palmele la spate şi legănându-se pe un picior. Capra nu părea deloc impresionată de ceea ce aflase, în schimb încercă să-şi vâre botul într-unul din buzunarele rochiţei.
-Să creşti mare şi frumoasă, Angelică, şi să fii ascultătoare, să nu mai culegi pălăria şarpelui.
-Şarpele n-are pălărie, hohoti fetiţa. Cine a mai văzut şarpe îmbrăcat şi cu pălărie-n cap?
– N-a văzut nimeni pentru că pălăriile sunt fermecate şi oamenii nu-i mai pot vedea atunci când le poartă, dar când şi le dau jos, vraja rămâne în pălărie şi o transforma în ciupercă. Să nu iei niciodată ce a fost a unui şarpe !
-N-o speria, lele Irină, că n-a mai vrea să culeagă ciuperci, a crede că toate-s pălării de şarpe.
-Numai cele roşii cu alb sunt  şi nu trebuie să te temi, dacă nu le atingi, nu se întâmplă nimic. Noa, să rămâneţi cu bine, eu ma duc către casă. Lasă fata să vie pe la mine să se joace cu capra.
-A veni, da pe când a mai creşte că e prea mică încă să meargă singură de-acasă.
-Am trei ani, şopti fetiţa rugatoare. Mă laşi?
-Acum mergem să vedem vizuinile vulpii şi ale bursucilor , la căpriţă vei merge altădată.
O ridică în braţe şi porni printre trunchiurile alburii ale fagilor, dar ochii ei rămăseseră pironiţi pe silueta mărunţica a femeii ce se zărea ici şi colo pierzându-se printre copaci ca o nălucă.
-De ce-i zici lele Irină la Sfânta Vineri?
-Nu-i Sfânta Vineri, draga tatii, e lelea Irina din Iegălău. N-ai văzut casa ei, acolo lângă uliţă, pe unde mergem noi în Valea Napilor? Acolo stă ea.
-Şi capra unde stă?
-Tot acolo.
-Dar nu am văzut grajd de capre.
-Nu are grajd, capra stă cu ea.
-Şi nu-i e frică să doarmă noaptea afară?
-Nu, caprelor nu le este frică să doarmă afară. Aşa dorm ele, îşi fac culcuş în frunze şi ăla-i patul lor.
-Şi când plouă, ce fac?
-Se bucură când plouă că aşa se spală ele pe blăniţă.
-Dar mă laşi la lelea Irina?
-O vom întreba pe mămica ta maine, acum hai să căutăm o vulpiţă, îi răspunse încercând  să-i abată atenţia de la ceea ce simţea deja că va fi motiv de multe neînţelegeri de acum înainte. Când vei creşte mai mare, te vei duce singură.
-Am trei ani, spuse din nou, cu toate că nu ştia prea bine ce sunt anii ăia şi nici la ce sunt buni, dar îi auzise pe toţi ca se mândreau cu anii ei, aşa ca nu uita să le amintească de faptul că îi are şi sunt numai ai ei.

Călătoria (2) – Şarpele

Posted in extended with tags , , , , on Septembrie 4, 2011 by inda of wind

Stau întinsă pe spate, atentă la ce urmează să se întâmple. N-am mai fost în călătorii dintr-astea. Am fost doar într-unele spontane când habar n-aveam ce se petrece. Ar fi bine să fac totul cum trebuie , să nu greşesc drumul, să nu trec pe lângă animal fără să-l vad. Urmez indicaţiile. Inspir profound, reţin aerul, expir încet urmărind drumul prin mine. Repet.  Toba sună sec şi ritmat. Încerc să-mi potrivesc respiraţia cu ritmul ei. E prea alert pentru mine. Mă poticnesc dar o iau de la capat. Inspir. Expir. Fac un efort considerabil să păstrez ritmul. Mi-l amintesc şi totuşi nu mă pot încadra în el. E ca şi atunci când încerci să vorbeşti într-o limbă străină. În gând poţi vorbi fluent însă când încerci să rosteşti cu voce tare, cuvintele sună dezarticulat. Mă străduiesc cât pot de mult. Ceva din mine începe să tremure ca un motor ajuns în pragul colapsului. Degetele caută spasmodic prin iarbă ceva stabil de care să se agaţe. Am senzaţia că timpul îmi scapă printre ele. Nu începe nici o călătorie şi e cumplit de obositor să respir. Toba se încăpăţânează să păstreze acelaşi ritm ca şi cum ar vrea neaparat să-l reînvăţ. În sincope mai încerc încă odată să ţin pasul cu ea dar nu reuşesc. Abandonez. În fine, nu-i primul lucru pe care-l ratez, cu siguranţă nu va fi nici ultimul. Încetez să respir. E bine. Acum a încetat şi toba. N-o mai aud. Probabil şi-a dat seama că e degeaba. Îi simt doar vibraţia în mine ca şi cum ar fi hotărâtă să mă dezintegreze. Tace. În locul ei aud o respiraţie şuierătoare. Foarte bine. Altcineva respiră acum  în locul meu.  Ştiu cine şi mă liniştesc. Sunt în siguranţă. Pot să mă odihnesc şi să mă uit după animale. Poate dacă nu mă mişc şi fac destulă linişte vine el aici . Vibraţiile tobei se schimbă, se răspândesc în mine sub formă de ploaie şi cad ca printr-o sită în pământ. Oare ar trebui să respir? Nu, e de ajuns cealaltă respiraţie. Mi-e bine. Nu mai vreau să călătoresc nicăieri. Stau aici cu ochii închişi şi privesc frunzele şi copacii. Imaginea vălureşte. Apare şi dispare. Uneori e atât de clară că aş putea să numar frunzele, alteori mă îndepărtez foarte mult şi văd copacii de o parte şi de cealaltă a ierburilor îmbătate de vânt şi de lumina dulce a amurgului. E ciudat că totul are o strălucire aparte. E lumina unei culori pentru care nu există nume. Vântul adie vag urme de răcoare şi la marginea luminii copacii încep să-şi serpuiască uşor crengile pe cer. Respiraţia şuieră în dreapta mea. Zâmbesc şarpelui. Îl cunosc. Ne-am vorbit. Cândva stătea încolăcit pe glezna mea stângă aşteptând să-i crească aripi. Eu deja le aveam. De lut. Privirea mi-a alunecat mângâietor peste el sub pleoape, solzii mi-au alunecat calzi în sânge. Inima îl aştepta cu toate uşile deschise. Toba a reînceput să bată. Alt ritm. Alunga vibraţia unduitoare din mine. Întoarce-te ! Respiră ! Nu mai e nimeni s-o facă în locul tău !  Nu vreau să mă întorc. Vreau să rămân ce-am fost. Voi fi acolo când va veni timpul… mai aud ca un foşnet prin mine.  Lacrimile tâşnesc fără să le pot reţine sub pleoape şi-mi şerpuiesc pe obraz. Dau să le adun, să le ascund, însă sunt incapabilă să mă mişc. Vreau să fiu şarpe, să mă ascund prin ierburi să nu mă vadă nimeni dar nu mă pot mişca. Ea stă aplecată deasupra mea tăcută şi calmă. Îmi şopteşte ceva ce nu pot înţelege  Îngerii nu vorbesc pe limba oamenilor sau şerpii n-au urechi să audă. Nu ştiu. Simt doar că e neînchipuit de frumoasă. Făcută doar din lumină şi iubire cu care a rupt toate zăgazurile ce le purtam în mine.
Mult mai târziu, după ce am putut să mă ridic şi să plec in pădure m-am aşezat la marginea luminii şi am plâns. Nu era doar plânsul meu. Era al tuturor, ţâşnind prin mine, spălând şi vindecând tot ce-am atins vreodată. Nu mi-am mai adunat lacrimile, le-am lăsat să curgă la rădăcina unui mesteacăn bătrân şi nu voi mai vorbi despre ele niciodată.

Ultima carte

Posted in Cuvinte simple with tags , , , , , on Aprilie 20, 2010 by inda of wind

Mă-nfăşuram în tine ca-ntr-o pânză
tot retrăind istorii pe care nu le-am scris,
dar te-ai desprins de mine ca foşnetul de frunză
să ispăşeşti păcate ce nici nu le-ai comis.

Nu îţi mai sunt iubită-ncepând de astă-seară
sunt vânt bolnav de neguri ce spulberă nămeţi,
sunt şarpe-ntre ruine, morgană în Sahară
şi zaţ lipit de cană în oarbe dimineţi.

Să nu mă cauţi. Nu sunt. Am plecat din tine.
Ieri am citit în rune povestea noastră toată,
era cam încurcată şi nu zicea de bine;
să nu mă-ntrebi nicicând ce am lăsat drept plată.

Cu îngerul de negru joc poker de aseară
nu ştiu cine câştigă, suntem destul de beţi,
el joacă pe-o aripă, un şarpe şi-o ţigară
eu am pierdut un suflet dar mai am nouă vieţi.

Beţie

Posted in Cuvinte simple with tags , , on Martie 8, 2010 by inda of wind

Orbecăind habotnic, două-trei clipe mor

De milă înecate în şubrede pahare,

Şi mi se rupe filmul poveştii de amor

Cu gust de mătrăgună şi iz de iarbă mare.

Apoi dispar cocorii răpuşi de geografie

Trasând elipse stranii cu aripile moi

Iar baba cu ghiocul îmi spune c-o să fie

O tragică-mpărţire a inimii la doi.

Şi nu e nici un înger la tâmplă să se-nchine

Se năruiesc altare sub negurile reci

Amarnic creşte iarba pe drumul înspre tine

Iar şerpii pustiirii răsar din veci în veci.

Se lasă înserarea şi trebuie să plec,

Nu o să-ţi las misive că te-am iubit enorm

Şi nici pe sub fereastră nu o să îţi mai trec,

E frig şi este iarnă, mă duc în rai să dorm.

p.s. Acuma că sunt trează aş face un retuş

Dar nu am timp, la tâmplă e ultimul cartuş.

Şarpele cu aripi

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on Ianuarie 14, 2010 by inda of wind

Ştiu sigur că mă iubeşti pentru că
inima-mi tresare când te văd acolo,
stând pe treptele catedralei,
şiroind de lacrimi până jos la gleznă,
învăluit în dangăt de clopot ucis
într-o după-amiază târzie de vară
când paşii pelerinilor sunt mereu impari,
iar florile se preschimbă-n cenuşă pe altare
şi drumurile mor sub desfrâul ierbii.

Oare când te-am iubit de-am devenit parte din tine ?
Mi-e trupul răstignit pe cadranul solar
şi setea de viaţă se prelinge pe lespezi de piatră.
Îţi văd doar ochii în care sticleşte
steaua Aldebaran ajunsă la zenit
şi nici n-am simţit tăişul rece al cuţitului de obsidian
până când mâinile tale calde mi-au smuls din piept
inima ca să facă loc vasului de turcoază.
Nu mai ştiu când ai aprins focul,
toţi se închinau şi luau din el,
îmi amintesc doar că nu mai aveai aripi,
că în locul lor îţi crescuseră solzi mari şi verzi
iar lumea murmura ceva despre cel plecat pe mare
făgăduind să se întoarcă atunci când
cerului nu-i va ajunge aripa
şi pământului nu-i vor ajunge solzii.

N-am aflat niciodată dacă te-am mai iubit cândva,
ştiu doar că acum pot să-ţi mângâi tălpile
înţepenite-n nisipul fierbinte,
tu să-mi spui vânt pribeag,
iar eu să plec de fiecare dată
doar ca să pot răspunde la chemarea ta.

Hai să plecăm

Posted in Cuvinte simple with tags , , , , , , , on Decembrie 31, 2009 by inda of wind

Hai să plecăm!
Primăvara asta, oricum, a venit prea târziu
şi altcineva umblă îmbrăcată cu hainele mele.
Dă-mi mâna şi vino!
Unii îmi spun că te-au mai văzut trecând uneori,
că paşii ţi se transformau în nisip;
Deschide ochii!
S-a destrămat curcubeul ca un şarpe întins
între nemurire şi nefiinţă.
De ce taci?
Răspune-mi odată, că se năruie întunericul în mine
şi n-am să te mai pot vedea.

Ah, da… îmi amintesc, ultima dată buzele tale aveau gust amar de ţărână

Metamorfoza

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , , on Decembrie 26, 2009 by inda of wind

S-a întors aseară îngerul.
– Te-am căutat şi nu erai în tine !
Avea o voce egală, doar ochii îi sticleau verzi, ca de reptilă. Nu era nici reproş, nici regret, nimic. Constatare. Părea schimbat, nu-mi dădeam seama ce îi lipsea. Îi lipsea ceva. Am avut un sentiment ciudat, nedefinit, de lipsă, de gol.
-Trebuie să te întorci, mi-a spus, acum cât încă mai poţi, cât încă îţi mai aparţii.
– Înger, m-am uitat iscoditoare la el, i se mai întâmpla uneori să o ia razna, eu sunt aici, tu ai fost cel care a plecat. Iţi aminteşti ? Îmi porunceai atunci să fiu fericită.
– Dar nu eşti, de aceea a trebuit să mă întorc, să-ţi spun, încă îţi aparţii, întoarce-te !
– De unde să mă întorc, înger ?
N-a schiţat nici un gest, părea obosit, a ridicat doar spre mine privirea verde, nu clipea. Pentru o fracţiune de secundă privirea a trecut prin mine dincolo. Un fior rece îmi cobora pe şira spinării, verde precum o şopârlă. Senzaţia de frig se amesteca cu cea de gol. Instinctiv mi-am cuprins umerii cu palmele.
-Din albastru, a spus el focalizându-şi de data asta privirea pe mine, în ochii mei, ca şi cum ar fi întrebat în loc să răspundă. Vocea lui era cu un pas în urma gândului meu. Ştiusem că asta va spune, el nu făcea decât să repete, ştiam că va întreba mai departe :
– Îl iubeşti ?
Am tăcut. Am ucis gândul încă nenăscut iar vocea lui a tăcut şi ea.
– Te iubeşte ?
Deja învăţase, vocea se transformase din gând în ecoul acestuia.
– Nu ştiu, înger, tu ar trebui să-mi spui.
– El ar trebui să-ţi spună, eu te-am iubit dar nu m-ai întrebat. Ce cauţi acolo ?
– Îl aştept.
– Nu-i de ajuns.
– Ba da, este, el vine mereu, poate în felul lui mă iubeşte, ştiai că se oglindeşte în mine ?
– Sufletele celor singuri nu oglindesc nimic, ţi-am mai spus !
– Nu, nu-i adevărat, mi-ai spus că cei fără suflet nu se pot oglindi, el are suflet.
– Da ? Şi cum e ?
– Albastru, am spus eu zâmbind, iar el îl oglindeşte pe al meu, tot albastru, de aceea nu-i nici o diferenţă între noi, suntem două oglinzi, fiecare reflectând albastrul din cealaltă.
L-am văzut întunecându-se, ochii se îngustaseră şi privirea ţâşnea verde ca un tăiş de cuţit. Simţeam urletul închis în el izbindu-mi-se de tâmple.
– Tu eşti oglindă, el e albastru. Atât. El nu e oglindă, tu nu eşti albastră. Trebuia să fie invers. Nu-i clar ?
M-am gândit o clipă. Dacă avea dreptate? Eu n-aveam suflet, poate chiar nu m-am oglindit..
– Înger, poate ai dreptate, da, mi-ai spus că cei fără suflet nu se pot oglindi, poate nu m-am oglindit, că nu aveam cu ce. Sufletul, îţi mai aminteşti când ţi-l dădusem să ai grijă de el şi l-ai pierdut la cărţi ?
Privirea lui a încetat să mai doară, verdele nu mai părea metalic şi crud, semăna cu cel al ierbii acum, molatic, unduitor, fremătând… aveam impresia că se subţiază cumva, că se alungeşte… Dacă nu mi s-ar fi părut ca un foşnet aş fi spus că-i vocea lui cea care îmi spunea stingându-se ca un fâşâit prin iarbă :
– Nu ţi-ai dat seama ? Ţi-l dădusem în schimb pe al meu, de aceea n-am mai putut să fiu…
– Ce n-ai mai putut să fii, înger ?
Privirea lui aluneca prelingându-se peste mine fluidă. L-am privit din nou şi-am tresărit. Mă obişnuisem să le ştiu acolo, prăfoase, cel mai adesea ponosite, cu penele mereu în dezordine, târându-le uneori după el prin colbul drumului, oricum nu le folosea niciodată sau poate doar nu-l văzusem eu .
– Înger, aripile tale… unde-s aripile tale ?
Privirea lui continua să alunece şiroind peste mine, fluidă, alunecoasă şi verde ca şi cum ar fi căutat un loc unde mai fusese, un loc pe care-l ştia şi într-un târziu l-a găsit şi s-a încolăcit acolo.. pe glezna mea stângă.
Mai fusese cândva. Abia atunci l-am recunoscut.