Arhivă pentru verde

Verde de inimă

Posted in extended with tags , , on Octombrie 9, 2012 by inda of wind

Frig. Se înserează şi drumul parcă devine tot mai lung, dar poate aşa-i întotdeauna când te întorci acasă. Undeva în depărtare se văd luminile primelor case. Grăbesc pasul iar tălpile tenişilor lipăie abia auzit pe asfalt. Zona asta mi s-a părut întotdeauna ciudată şi oarecum nesigură de aceea mă grăbesc să trec de ea înainte de a se întuneca de tot.  Simţurile îmi intră în alertă ca şi cum ar trebui să fiu foarte atentă la ceva, nu ştiu la ce, la orice. O pală de vânt trezeşte frunzele alburii ale plopilor din amorţirea zilei iar ele zornăie uscat precum nişte aripi de fluturi prinşi într-o cutie din care nu pot ieşi. O stare de zădărnicie şi buimăceală se insinuează în mine prin nişte firicele subţiri ca o pânză de păianjen şi-mi amorţesc pielea. Încep să alerg speriind cântecul greierilor şi-al lăcustelor. În stânga mea drumul se deşiră într-o uliţă pietruită pe alocuri, unde căruţele îşi sfărâmau roţile în vremea de demult. Îmi amintesc, în copilărie mi se părea că pe aici este o scurtătură în drumul spre casă însă în realitate nu era aşa, cu toate astea paşii mei aleg să meargă tot pe acolo ca pe o hartă ce-i scrisă-n ei. Zgomotul lor devine înfundat şi prăfos încercând să se amestece şi să se piardă în ţărână. Drumul se frânge la marginea văii şi numai puntea putrezită, coaptă şi roasă de gângănii leagă şubred un mal de celălalt. Zvon de zâmbete şi hohote de frică îmi aduc în inimă de prin cotloane ascunse jocurile uitate ale copilăriei. Răchita matusalemică e încă aici şi-şi leagănă singură crengile deasupra unei foste ape în care trupurile noastre strălucioare se avântau în jocuri periculoase. Trebuie să trec puntea ca să ajung la ea. Privesc adânc dedesubt iar pietrele roase de timp trimit spre mine val de căldură şi mireasmă caldă adunată peste zi. Altădată n-aş fi şovăit, n-aş fi pipăit cu piciorul rezistenţa punţii şi nici n-aş fi măsurat din priviri distanţa până la pietre făcând calcule abracadabrante despre ce s-ar întampla dacă… Oftez adânc de parcă aş putea aduce în mine acel altădată. Aerul năvăleşte rece conturându-mi plămânii pe dinăuntru. Îmi dau seama că uitasem să respir şi încep s-o fac cu nesaţ inspirând împreună cu aerul, tot freamătul din jur şi risipindu-l în corp până când nu mai este nici o diferenţă între înăuntru şi înafară. Aceeaşi vibraţie, aceeaşi lumină, aceleaşi umbre, acelaşi timp fără trecut, fără viitor, contopindu-se toate într-un unic acum aici. Am senzaţia ciudată că mă dematerializez, că dacă mi-aş atinge o palmă cu cealaltă ar trece una prin alta,  că inima nu-mi mai bate ci pulsează odată cu luminiţele verzi ale licuricilor, că ochii mei pot să vadă prin cei ai bufniţei ce fâlfâie potolit deasupra ierbii veghindu-şi prada în loc s-o vâneze. Simţurile se amestecă între ele, se completează, se amplifică născând senzaţii năucitoare. Păşesc uşoară peste puntea rotunjită de carii anume să se potrivească în scobitura tălpii mele. Acasă ! Hrănindu-se din căldura pămantului, picioarele scomonesc prin colbul dintre pietre căutându-şi locul din care s-au dezrădăcinat cândva . Crengile răchitei mă mângâie uşor şi-mi trimit căldura palmei mamei pe obraz. Vântul spulberă de printre ierburi nenumărate particule aurii, prăfoase, formând fuioare lungi ce se ridică spre cer uitând de neputinţa lor de a-l atinge şi transformându-se-n nori ai pământului. Zidurile oraşului se ridică impunătoare şi tăcute în faţa mea scăldate de lumina lunii albastre. Porţile sunt deschise aşa cum le ştiu dintotdeauna iar pe străduţele înguste oamenii îşi văd mai departe de treburile lor mărunte. Păşesc fără zgomot pe scările săpate în piatră şi numai clinchetul clopoţeilor de pe gleznă îmi trădează prezenţa. Ştiu că el este acolo şi mă aşteaptă, că deja mă aude şi mă simte. Nu mă grăbesc, timpul a devenit elastic şi-l pot îndinde sau mototoli într-un ghemotoc. Inima a încetat demult să mai bată şi freamătă  odată cu razele de lumină care pătrund înăuntru prin ferestre rotunjite. Sub cupola de piatră a pieţei oamenii se târguiesc pentru nimicuri colorate pe care nimeni nu le vinde, nimeni  nu le cumpără, doar îi leagă între ei prin firele invizibile ale cuvintelor. Se opresc şi se înclină zâmbind când trec prin faţa lor pentru ca apoi să-şi reia poveştile. Rămân uimită încă o dată cum oamenii aceştia care trăiesc într-un oraş complet scobit în piatră sunt atât de luminoşi şi vibrează atât de înalt. O bucurie inimaginabilă îmi izvorăşte în suflet în timp ce mă afund tot mai adânc pe străduţele înguste printre zâmbetele lor. Le cunosc pe toate aşa cum recunosc lumina fiecărui om, căldura fiecărei pietre şi pasul mut al fiecărei fiare. Ating pereţii cu vârful degetelor iar ei pulsează egal căldură liniştită, protectoare, tămăduitoare ca răspuns la toate dorurile mele. El ! Îl bănuiesc, îl ştiu, îl simt, îl respir de dincolo de perete. Îmi lipesc obrazul de zid în locul acela adâncit ca un căuş de palmă unde aşteptam de fiecare dată ca el să se prefacă a nu mă vedea, a nu şti că sunt acolo. Îmi lipsiseră jocurile noastre de copii şi-mi lipsise… Flacăra iubirii izbucneşte în văpăi orbitoare şi-mi întunecă mintea ca pe-o bucată de hârtie arsă înainte de-a se preface-n cenuşă albă. Mă dezlipesc de zid şi-mi acoper chipul cu eşarfa cum făceam pe vremea când eram abia o fetiţă şi-mi imaginam că nimeni nu mă va recunoaşte în spatele ei. Scoicile agăţate la capătul franjurilor cântă stins despre umbre. Aproape niciodată nu reuşeam să dispar în spatele eşarfei, ei îmi cunoşteau însemenele şi mă căutau oriunde m-aş fi ascuns aducându-mă înapoi. Doar o singură dată greşiseră. Mă opresc în faţa intrării şi adun în palmă aerul dintre noi ca să alung depărtarile. El stă în colţul cel mai îndepărtat al odăii scăldat în razele aurii ale unui soare inexistent. Focul sacru pâlpâie linişit albind pierele altarului. Nici o umbră nicăieri, doar lumina. Scoicile tac.
-Iubitule, mi-a fost atât de dor ! îi şoptesc în timp ce-mi lipesc trupul de-al lui, copleşită de toate sentimentele omeneşti adunate şi zăgăzuite în mine de-a lungul vieţilor. Iubirea lui nu are nimic omenesc, halucinantă, dincolo de puterea mea de a percepe, arde şi îngheaţă, dezintegrează şi îmbină, subjugă şi eliberează. Mă desprind de mine în fâşii subţiri, translucide, tremurânde precum aripile libelulelor, lăsându-mă purtată de vârtejul de vânt iscat de nicăieri, devenind una cu el şi disipându-mă, împlinindu-mi dorinţa dintotdeauna ca trupurile noastre să nu mai stea în calea întregului ca nişte bariere dincolo de care nu se poate trece. Palma lui mi se aşează pe şira spinării cu degetele răsifrate şi apasă lipindu-mă de el. Din degete se preling alene şuvoaie de lumină şi dorinţă ca nişte şerpi ce-au adormit la soare şi i-a trezit vântul când le crescuseră aripi. Ele fâlfâie încetişor în mine învăţâd să zboare.
-Joci un joc periculos, Inda. Aminteşte-ţi cine eşti şi începe să fii ! Ochii lui mă ţintuiesc, privirea trece dincolo de mine şi se-ntoarce înapoi ca şi cum m-ar coase cumva înăuntrul meu. Verde. Acel verde nemaiîntâlnit mă ţese pe mine în mine. Simt cum mă prăbuşesc şi cum mă reclădeşte la loc. Altfel. Maiestuoasă, luminoasă, pură, într-o nebănuită stare de graţie. Încă n-a venit timpul. Întoarce-te în tine ! mi-a spus. Stă drept în mijlocul odăii ca un stâlp de lumină. Gluga hainei îi acoperă fruntea şi doar verdele privirii răzbeşte până la mine încărcat de tot nerostitul.
-Voi fi acolo când va veni timpul marii transformări, îi şoptesc în timp ce mă risipesc într-o culoare fără nume.
-Reaminteşte-ţi ! foşni glasul lui ca un pas furişat prin ierburi.

Stau nehotărâtă în faţa punţii neîndrăznind să calc pe ea. Piciorul scormoneşte în pămant la capătul ei încercând să-şi ascundă acolo singurătatea şi incertitudinile. Mai bine mă întorc la drum, e mai sigur decât pe scurtătură, îmi spun în timp ce-mi îndes pe deget inelul cu însemne neînţelese pe care nu-mi pot aminti de unde-l am dar ştiu că nu trebuie să-l pierd. Îmi ascund părul sub gluga hanoracului, întorc spatele lunii şi pornesc spre drum călcând cu grijă să nu-mi strivesc umbra. Greierii începuseră din nou să cânte, crengile se aplecau uşor cu foşnet de dantelă veche să nu sfâşie vântul iar licuricii ieşeau unu câte unu de prin ascunzişuri împânzind câmpul cu luminiţele lor verzi.
Verde de inimă ! tresare-n mine abia simţit ecoul unei amintiri care nici nu ştiu de este a mea. Zâmbesc fără să-mi dau seama cum putuse mintea să facă o astfel de asociere de cuvinte dar le ascund undeva în mine fiind sigură că-mi vor fi cândva de folos ca nişte chei despre care nu ştii cărei uşi i se vor potrivi. Sau inima să şi le fi amintit?

Anunțuri

Oraşul care nu mai sunt eu

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , on Februarie 13, 2010 by inda of wind

Umblu prin mine cum aş umbla
printr-un oraş demult părăsit.
Mă rătăcesc uneori, înainte îl cunoşteam,
ştiam fiecare straduţă, fiecare zid…
El avea forma mea.
Acum are o formă ciudată,
schimbătoare, pe care nu o cunosc.

Stau uneori la fereastra ochiului
şi privesc spre intersecţia dintre
gândul tău şi inima mea.
Nu mai trece nimeni pe-acolo,
semafoarele clipesc intermitent:
Verde! verde! verde!
Ochiul tău întors spre ziua dintâi.

Rătăcind pe trotuarele întunecate ale minţii
privesc spre geamurile unde mai licăreşte palid
lumina câte unei clipe demult trăite.
Ici şi colo mai văd trecând cate o umbră,
fantoma tăcută a celor ce-au vieţuit odată
în sufletul meu…

Mişcător, oraşul acela care nu mai sunt eu,
ia forma celor care i-am iubit.

Mai trec câte-odată pe acolo
un gând de la ei,
o privire de la ceilalţi,
un gest de la el,
zâmbetul ei,
iubirile noastre,
indiferenţa voastră,
uitarea ta,
dar nimic al meu…
Niciodată,
nimic al meu…

Aşteptându-te

Posted in Şarpele cu aripi with tags , , , on Ianuarie 16, 2010 by inda of wind

Aştept dincolo de vămile nopţii
unde paşii se preschimbă în şoapte
şi ceaţa se risipeşte în fuioare albăstrui,
unde aripa uită zborul
şi palmele înfrunzesc din cenuşă.
Pleoapele mele s-au închis peste privirea ta,
iluzii verzi îmi şerpuiesc peste degete
şi mai încolo începe să ningă
de-o vreme încoace cu aripile tale.
Cândva mi-ai fost altar
iar eu tribut pentru nesomnul verii.
Întoarce-mă la tine…