Calatoria (3) – fractali

Reţeaua se formează sub ochii mei. Îmi reglez privirea ca pe un obiectiv atunci când vrei să faci o fotografie perfectă. Schimb unghiul şi adâncimea de cateva ori până când firişoarele care alcătuiesc filigranul se disting unele de altele. De fapt nu eu fac asta, totul e pus pe  auto, eu doar recepţionez imaginile. Altcineva face asta şi în timpul acesta eu învăţ cum. Stau cu ochii închişi şi-mi spun zâmbind că sunt oarbă, nu nevăzătoare. Privesc mută de uimire ţesătura din care este făcut totul. Încă nu-mi dau seama ce înseamnă “totul”. Mă îndepărtez încet, încercând să rămân focalizată şi să văd imaginea în ansamblu. Sunt zidurile unei cetăţi, îmi spun că e Sighişoara pentru că o văzusem pe drum şi că e normal să arate ca o bijuterie veche. Ţesătura era de un auriu-verzui ca al lichenilor. Cobor privirea de-a lungul zidurilor până la drum unde văd un tomberon făcut din aceeaşi ţesătură. Aduc privirea până la mâinile mele care arată la fel ca zidurile şi tomberonul. Mă amuză şi mă sperie deopotrivă. Tac. Cel puţin am învăţat să tac şi să nu pun la îndoială. Parcă acum m-aş fi născut. Vreau să simt totul şi să răman mută de uimire. Îmi vine să-mi aporpiu buzele, să simt cu ele ca şi cum aşa totul ar avea un înţeles. Ating zidurile şi ele se descompun în alte ziduri identice cu primele dar mult mai mici. Perfecte. Aş putea înainta prin ele, în adâncul lor transformându-mă la rândul meu în ceva tot mai mic dar perfect identic cu mine.

Alunecare. Două realităţi alunecă în mine una pe lângă cealaltă abia atingându-se. Mă sperii, e ca şi atunci când mi-am pierdut cunoştinţa. Nu vreau să se mai întâmple. Mă strâng în mine şi încep să tremur. Mi-e frig, cumplit de frig. Încetez să mai gândesc, nu că aş fi făcut-o în ultima vreme. Gândul s-a născut din spaimă. Simt frigul insinuându-se în fiecare celulă şi multiplicându-se în fractali identici cu zidurile şi palmele mele. Atingere uşoară ca un fâlfâit de aripă. Mi-e bine. Cald şi bine. Nu deschid ochii, tac şi ascult cântec. Cuvintele lui sunt străine dar sufletul meu le înţelege ca şi cum ar fi crescut în el. Mi-e bine, mi-e bine, repet în mine gândul ca şi cum aş înşira mărgele pe un fir de aţă. Ştiu cine este şi mă bucur. Deschid ochii pentru o clipă să ştie că ştiu. Ar fi ştiut şi fără să deschid ochii dar altfel n-aveam cum să mulţumesc din priviri pentru ca apoi să recad în mine. Reţeaua apare din nou, de data aceasta cu oameni în ea sub formă de pietre preţioase, fiecare de altă culoare, vibrând împreună dar sensibil diferit. Îi privesc. Ştiu că va fi ca de fiecare dată, mi-i voi aminti după culoarea şi strălucirea lor nu după nume şi înfăţişare. Zâmbesc şi reţeaua tresare ca o pânză de păianjen atinsă de vânt, apoi adorm.  În vis aud “a fost de ajuns pentru azi, te-ai recunoscut”. Mă mulţumesc cu atât.

Stau undeva la marginea unei ape, deasupra ei, razant zboară cineva, un fel de formă umană, alburie, aproape amorfă. Mă întreb dacă e cumva un înger. Nu semănă cu forma în care eu mi-l imaginam, nici măcar aripi nu avea. În timp ce-l studiez căutand ceva cunoscut, îl aud pe El spunând „dă-l naibii, nu-l mai privi, el e în sângele tău, de ce-l cauţi înafară?” Tresar şocată de asocierea de termeni, înger şi naiba. Numai El putea să se exprime cu atâta dezinvoltură în felul acesta. „Înger. Nu, nu e bun înger. Deci, înger? Nu, nu, nu e bun. Deci înger… înger.” Cuvintele lui Nichita îmi apar în minte. Râd . Râsul meu e cristalin ca al clopoţeilor de vânt şi mă trezeşte. Undeva, departe se naşte răsăritul.