Buruieni de leac – ( 1 )

Lui George, întru desluşirea celor scrise şi nevăzute încă

 

   Ziua se învăluia cu noaptea şi bătrâna se gândi c-ar trebui să aprindă lumina în casă, dar în loc de asta, aruncă o privire spre leagănul fetiţei, apoi se duse şi mai băgă un lemn în sobă. Mai erau trei săptămâni bune până la Crăciun iar ţolurile cele noi erau departe de a fi gata. Războiul stătea în colţul cel mai îndepărtat al tindei cu iţele întinse, suveicile încărcate cu fire de lână colorată şi cele două spete cu dinţi deşi din os, gata pregătite. O nerăbdare o cuprinse pe bătrână, ar fi vrut să înceapă să ţeasă dar nu putea că ar fi stricat somnul micuţei făpturi. Ca şi cum i-ar fi simţit neliniştea, fetiţa începu iar să plângă. O ridică în braţe şi încercă să o domolească dar plânsul se înteţi transformându-se-n ţipăt. Nu mai ştia ce să facă cu ea, plângea aproape în continuu, zi şi noapte. Chemaseră şi doctorul care după ce-o întorsese pe toate părţile şi-a consultat-o cum a ştiut el mai bine, le-a spus ca-i sănătoasă dar aşa plâng copii mici şi asta-i bine pentru că-şi întăresc plămânii. Nu l-au crezut dar nu aveau ce face, aşa că stăteau cu rândul lângă ea, o ţineau în braţe şi o legănau dar plânsul nu contenea decât pentru foarte scurt timp.
Auzi zgomot de paşi pe trepte şi bătăi uşoare în uşă.
-Sunt gazde acasă? întrebă vocea de afară, de parcă ar fi fost vreo îndoială după cum se auzeau ţipetele copilei.
-Hai în casă, răspunse bătrâna în timp ce scutura copila încercând s-o potolească.
-Bună seara !
-Seara bună! Da ce faci pe la noi, Irină?
-D-apoi ia, am venit să vă aduc nişte mălai şi un pic de hamei că o zis Găvrilă că voi n-aveţi şi vă trebuie să faceţi bere pentru sărbători.
-Apoi, avem mălai, cum să n-avem, toată lumea are, n-o trebuit să aduci.
-Mălai roşu v-am adus, voi n-aveţi de-aista.
-N-avem roşu, da bunu-i şi celălalt, da dacă ai adus, lasă-l, ca ţi-oi da mălai de cocoşi în locul lui.
-Numa mulţam, răspunse Irina punând cucuruzii pe masă iar lângă ei un cornet făcut dintr-un ziar, plin cu conuri de hamei. Se priviră în tăcere câteva clipe lungi până când Trezei i se păru ca lipseşte ceva. Plânsul copilei încetase. Era nedumerită. Poate valul de aer rece care intrase în casă împreună cu Irina o răcorise şi-o făcuse să tacă.
-Noa, şezi la noi, şi iartă că-s toate întoarse, da nu pot face nimica de fătuţă, că plânge câtu-i ziua şi noaptea de lungă. Am chemat şi doctoru şi-o zis că aşa plâng pruncii mici, da io nu cred, are fătuţa ceva, că amu de vreo două nopţi nici nu plânge biata, urlă, ca lupii urlă şi nu-i bine.
-Zilele ăstea aşa-s, cu lupi, da s-or duce şi ei la ale lor treburi lupeşti.
Irina se  apropie de fetiţă şi-i privi ochii tulburi de plâns, îndelung, cu multă blândeţe.
-Îşi schimbă lumina ochilor, de aia plânge, că încă nu ştie după cine să dea, după mă-sa ori după tată-său.
-Nu cred, Irină, că-i prea târziu să-i schimbe, are deja două luni şi jumătate, de trebuia să-i schimbe, i-ar fi schimbat până acum. Or rămâne mierui ca a mâne-sa, că tot aşa-s şi-a lu’ soră-sa.
Copila părea să nu fie de acord pentru că izbucni din nou în plâns. Bunica sa o aşeză pe pat şi începu să o desfăşoare din păturică.
-Amu iartă, Irină, da trebuie să o schimb că-i udă, spuse în timp ce scotea fetiţa dintre scutecele înflorate din finet moale şi se întorcea cu spatele ca şi cum i-ar fi făcut celeilalte femei semn să nu se uite. Poate a deochiat-o cineva şi de aia-i răscolită aşa.
-Fata voastră-i însemnată, Treză, tu nu vezi? N-are cum să fie deochiată, nimeni n-o poate deochia, rosti Irina în timp ce se uita tot mai amănunţit.
-Noa, nin lasă-mă s-o schimb că a răci şi-apoi  a fi mai rău ca-n vreme, spuse cu năduf, aşezându-se între privirile insistente şi semnele fetiţei. Cum să nu văd,  că doară nu-s oarbă, îi semnul de la mă-sa pe picior şi pe obraz. Am fost necăjite când le-am văzut, da dacă aşa o vrut Bunu Dumnezeu, noi n-avem ce face… Cel de pe picior îi sus şi nu s-a vedea, cel de pe obraz îi mai şters si da de s-a duce.
-Nu-s degeaba unde îs. Treză, voi n-aţi botezat încă fătuţa, da aţi făgăduit-o?
-Ştii că noi nu botezăm copii până când nu pricep şi nu-l cunosc pe Dumnezeu şi doară n-am bolunzit s-o făgăduim, răspunse Treza cu vocea încărcată de reproş.
-Eşti sigură? Copii îl cunosc pe Dumnezeu când îs mici, numa mai târziu îl uită şi se tem de el.
-Irină, io o cresc pe fata asta, că mă-sa îi tot pe-afară cu gospodăria şi pe la câmp, tată-său îi la lucru, numa se joacă cu ea din când în când, tată-so bun îi iară tot dus cu lucru şi numa noaptea vine acasă, soru-sa îi mică încă. Cine crezi că ştie mai bine ca mine ce-i cu ea?
Irina nu răspunse, un zâmbet şugubaţ îi apăru pe faţă. Se aporpie de soba şi puse un lemn pe foc.
-Ce faci cu apa asta?
-Am încălzit-o să o îmbăiez pe Angelica, da de a dormi mai bine apoi.
-Şi ce-i pui în apă când o îmbăiezi?
-Nimica, ce să-i pun? Apa şi-o spăl bine că i-o cumpărat mă-sa ceva săpun pentru copii, apoi o dau cu pudră să nu se opărească. Nu-i pun nimic în apă, repeta ca şi cum ar fi fost acuzată de ceva.
-Noa, pune-i tu de data asta nişte iarbă  şi-i vedea cât de bine-a dormi. Ai iarba îngerilor?
-Am, cum să n-am?! Că îi mai fac la soră-sa ceai pentru poftă de mâncare.
-Ia ad-o încoace, porunci Irina. În ce o îmbăiezi?
-Are covata ei de nailon, numai pe ea o îmbăiem acolo.
-Nu într-aia o spălăm acuma, du-te şi adă una de tei, că doară o facut Găvrilă la tot satul, trebe să aveţi şi voi una.
-Avem dar nu-i…
-De data asta este, du-te şi-o adă!
După ce i se aduse cădiţa din lemn de tei, presără în ea iarba îngerilor şi turnă apă fierbinte, apoi ceru un prosop de pănură deasă şi le acoperi lăsându-le să stea aşa preţ de câteva minute.
-Dezbracă-o şi apoi te-oi ajuta eu să o speli, să nu trebuiască să aştepţi după mă-sa, că a fi pironită de-atâta lucru şi a vrea şi ea să se hodinească.
Treza făcea tot ce i se cerea, îi părea că a cuprins-o şi pe ea oboseala, că o dor spatele şi braţele de atâta legănat, că ar vrea să doarmă o noapte fără să audă plânsetul sfâşietor al copilei, că la urma urmei e bine să ai un ajutor. Irina ridică prosopul de pănură, căută apa cu încheietura palmei să vadă cât e de fierbinte, mai adăugă apă rece cât să fie tocmai potrivită.
-Şi cum se joacă tată-său cu ea? întrebă în timp ce amesteca apa în cercuri tot mai mari, învârtind-o şi amestecând-o cu palma dreaptă coborând de la stânga şi apoi urcând şi iarăşi coborând, de parcă ar fidat timpul înapoi.
-D’apoi cum să se joace? Că n-ai cum te juca cu ea, că încă-i mică, o ia în braţe şi-o tot ridică-n sus şi-i povesteşte. Vai, Doamne feri, când o adus-o acasă de la maternitate a ridicat-o aşa de sus că era gata s-o scape, că a ridicat-o până deasupra capului şi-o zis că io dat soarele-n ochi. Doamne feri şi apără, o putut-o scăpa pe jos şi s-o nenorocească.
Simţea un fel de uşurare ciudată când îi povestea Irinei toate astea. Uitase că de obicei îi isca un fel de strângere de inimă când o vedea şi că-i ocolea cărările la fel ca ceilalţi oameni. În seara asta părea altfel, era doar o femeie ca toate celelalte, erau cam de-o vârstă, locuiau destul de aproape şi totuşi nu o socotise vecină niciodată. Poate n-a fost drept din partea ei s-o judece după spusele altora, că lumea vorbeşte vrute şi nevrute, mai ales despre văduve, că biata de ea avuse nenorocul să-i piară bărbatul în război şi rămăsese singură.  Şi de fapt, nici nu se vorbeşte prea mult despre ea, lumea mai mult tace. Poate pentru că-i femeie săracă şi singură şi pentru că în toată sărăcia ei nu ia niciodată nici măcar un ban de la cei pe care-i ajută, poate pentru…
-Zici că a ridicat-o spre cer când a luat-o prima dată-n braţe şi că i-a dat soarele-n ochi? întrebă Irina râzând pe înfundate şi întrerupându-i gândurile. Aşa-i dacă o ridicat-o mai sus de soare, greu drum i-o ales.
-Nu râde, că nu-i de râs, da, aşa o zis şi eu aşa am văzut, răspunse grăbită ca şi cum ar fi spus ceva ce nu trebuia spus. Şi apoi mă-sa i-o tot luat-o din braţe şi o pus-o jos pe iarbă să nu mai aibă de unde cădea.Lasă că o spăl eu de-acuma, rosti punându-şi palma sub capşorul fetiţei care zâmbea şi dădea din mânuţe şi din picioruşe, legănată prin apă de mâinile dibace ale Irinei.
-Nu mai trebuie s-o speli. E curată acuma, am spălat-o eu de toate. Lasă-o să se joace un pic cu apa şi apoi îi pune-o să doarmă până când vine mă-sa să-i dea să mănânce. M-oi duce şi eu acasă că-i târziu, da nu ies până nu o pui în leagăn că nu vreu să intre frigul de afară şi să răcească dacă-i dezbrăcată.
Când fetiţa era din nou înfăşată şi pusă-n leagăn, Treza luă o foarfecă şi se apropie, îi luă mânuţa şi-i tăie şnurul roşu de la încheietura acesteia.
-Ce-ai făcut?
-L-am tăiat că doară ziceai că nimeni n-o poate deochia. La ce-i bun să îl mai las acolo?
-Şi mă crezi? Dacă nu-i drept ce-am zis?
-Nu te cred. Ştiu că-i drept.
Se priviră în ochi, drept, deschis, adânc, lung.
-Eu am făcut cum au vrut mama şi tata, tu, Irină, ai făcut după cum ai fost făgăduită. Dumnezeu să ne-ajute, lasă fata-n pace şi-om vedea ce-a fi după ce-a mai creşte.
Irina zâmbi. Scoase apoi un con de hamei din buzunarul şorţului şi-l puse sub perna micuţei, luă o scamă închipuită de pe haină şi-o puse pe marginea leagănului, spunând să-i rămană ţâţa şi somnul, apoi se îndreptă spre uşă acoperindu-şi capul.
-Să rămaneţi cu bine !
-Du-te cu Dumnezeu şi mai hai pe la noi.
-Vie binele şi sănătatea !
Ieşi pe uşă fără să privească înapoi. Treza aştepta să se-ndepărteze, să iasă pe poartă, apoi luă cadiţa cu apa în care scăldaseră copila şi-o aruncă la rădăcina viei de la colţul casei. Când se întoarse era linişte, se auzeau doar lemnele troznind în sobă . Privi copila care se juca cu mânuţele prinzând lucruri numai de ea văzute. Ochii îi erau limpezi şi gângurea ceva neînţeles. Se aşeză în faţa războiului, luă suveica cu lână mieruie, şi o strecură printre iţele albe.
-Doamne, Dumnezeule, fereşte-i paşii de rele şi de necaz oriunde s-ar duce!  Rosti în gând, fără să-i fie prea clar dacă se gândea la Irina sau la fetiţă.
Ţolul se ţesea cu gândurile ei prinse printre fire. Mierui ca ochii fetei, alb ca gândurile ei şi cenuşiu ca şi colbul drumului pentru ce nu fusese încă scris.

Facerea

În cea din urmă zi,
Îngerii şi-au luat zborul din icoane şi
au prădat cerul de toate stelele căzătoare,
ca să-mplinească astfel lumea cea nouă,
scrisă într-un vechi testament.
Apoi, dintr-un cântec, au zămislit doi oameni
după chipul şi asemănarea noastră
dar n-au avut să le dea decât
un singur suflet.

Perspectivă

Stau şi privesc cu uimire de beţiv nătâng
cum râurile suie peste pietre şi apun în munţi,
drumurile se ascund printre ierburi precum şerpii,
primăverile mai înverzesc doar piatra zidurilor
iar cocorii merg să-şi crească puii prin fiorduri.

Trandafirii înfloresc numai ace de gheaţă acum,
vântul învaţă împărţirea scriind pe nisip
ecuaţii cu nicio necunoscută,
porţile se deschid doar cu lacrimi
iar cheile încuie noaptea în scorburi de copaci.

Zâmbetul răsare numai pe faţa nevazută a lunii
şi palma ta adoarme peste umbra depărtărilor
în timp ce eu stau şi cu uimire de beţiv nătâng
constat că tot mai des mâine cade într-o zi de ieri.

 

Buruieni de leac – ( 2 )

   Trei ani. Trei ani sunt foarte mulţi, priviţi prin ochi de copil, atunci când orele sunt încă rotunde, translucide, colorate precum baloanele de săpun, când poţi să le strângi în pumn şi să le arunci pe jos ca pe nişte mărgele, când zilele nu se numără ci se trezesc  şi se adorm legănate şi înmiresmate de parfumul mamei şi zâmbetul bunicii.  La trei ani, fetiţele sunt mari şi ştiu de acum să-şi pună singure ciorăpeii şi să-şi încheie cataramele de la sandale. Dar ea era şi mai mare, învăţase astăzi să-şi prindă panglica în păr. Desigur, era o zi specială pentru că primise o rochiţă nou-nouţă cu iepuraşi şi ciupercuţe şi mai ales cu două buzunare în care va putea ţine ce va vrea ea. Ce făcea ziua asta şi mai specială era faptul că pentru prima dată mama sa îi pieptănase frumos părul şi o lăsase cu el neprins în codiţe şi pe deasupra îi dăduse şi o panglică albastră, chiar mai albastră decât ochii pisicii. După ce şi-a mâncat felia de prăjitură şi şi-a lins tacticos degeţelele, aproape la fel de meticulos cum văzuse că o făcea şi pisica, şi-a pus mânuţa mică şi lipicioasă în mâna tatălui ei şi a spus scurt „hai mergem, hai”.
Bărbatul o luă în braţe şi porni cu ea pe cărarea dintre ierburile livezii. Îi plăcea când o ducea aşa pentru că, de colo de sus, putea să vadă mult mai departe, lumea era mai mare dintr-o dată şi nu creştea pe măsură ce mergeai prin ea. Când ajunseră la marginea livezii a pus-o jos şi-a îndurmat-o să păşească repejor mai departe, până la pădure, să nu apuce ciupercile să se ascundă. Pădurea începea brusc la marginea fâneţei de parcă ar fi tras cineva o linie cu rigla, ca să nu se amestece între ele.
-Pe unde intrăm? Unde-i uşa pădurii, tăticule?
Alerga în sus şi-n jos de-a lungul cărării fără să se abată de la ea şi arunca priviri curioase printre copaci. Pădurea era foarte mare şi nu i se dăduse voie niciodată să meargă până acolo singură pentru că s-ar putea întâlni cu Baba Cloanţa, dar ea ştia că nu este acolo nicio Babă Cloanţă , era numai Sfânta Vineri, pentru că o văzuse de câteva ori şi avea cu ea o căpriţă, iar de-ar fi fost Baba Cloanţa ar fi mâncat căpriţa nu ar fi umblat cu ea. Alte babe nu ştia să existe, deci nu putea fi decât Sfânta Vineri.
-Unde-i uşa? Unde-i uşa să intram?
-Pădurea e făcută din copaci, deci uşa nu poate fi decât printre ei, îi răspunse zâmbind. Hai să vedem care dintre ei sunt stâlpii uşii!
-Nu între toţi copacii-i uşă?
-Nu, draga tatii, către uşă se merge pe cărare, du-te tu aşa, până o găseşti.
Cu paşi mărunţei mergea de-a lungul pădurii până când cărarea se subţia şi intra printre copaci, apoi se opri nehotărâtă în faţa covorului gros de muşchi .
-Tăticule, trebuie să ne descălţăm?
Întrebarea îl luă prin surprindere şi nu ştiu ce să răspundă. Nu se gândise niciodată în felul acesta. Era o pădure, cum să te descalţi ?  Pe de alta parte, era o casă, era normal să te descalţi.
-Mama bună nu mă lasă să intru încălţată în ceie casă pe covor. Să ne descălţăm?
-Nu ne descălţăm, că aicea-i altfel de covor şi dacă-l murdărim, vine ploaia şi îl spală, dar tu nu eşti murdară pe picioare, aşa că poţi intra.
Păşi pe covorul verde presărat cu primele frunze gălbui şi constată că era foarte bine şi foarte frumos acolo, nu era iarbă mare în care să te împiedici, copacii sunt buni şi-ţi dau voie să le atingi rădăcinile catifelate de muşchi, iar gângăniile acelea albastre şi strălucitoare ţi se urcă pe degete fără să te muşte.
E o casă mare pădurea,  o mai văzuse de câteva ori până atunci, i-au povestit şi melcii cei mari despre ea. Când mergeau sa mănânce ciuperci, renunţau la căsuţele lor şi rămaneau acolo pentru totdeauna iar pădurea devenea noua lor casă.
-Uite, pe aici găseam eu ciuperci când eram mic, îi spuse tatăl arătând cu mâna pe jos un cerc imaginar.
Fetiţa se apropie cu paşi mărunti şi începu să se uite după ceva ce ar putea creşte acolo fără să fie frunză, fără să fie floare, fără să fie ceva ce ea mai văzuse până atunci. O mogâldeaţă cam cât pumnul ei, rotunjoară, cu pălărie maro, era singurul lucru pe care-l vedea acum pentru prima oară.
-Asta-i ciuperca pe care o găseai? întrebă în timp ce atingea pălăria catifelată.
-E puiul ei, că pe aia care am aflat-o atunci am cules-o eu.
-Uite încă una care-i puiul ei şi încă… Privirea ei căuta iscoditoare printre frunze. Tatăl păşea cu grijă ducând-o tot mai departe în căutările ei. Zâmbea  cu ochi plini de dragoste şi o lăsa să descopere primele taine ale pădurii.
-Tăticule ! Tăticule ! Am găsit una frumoasă roşie, strigă pe când alerga spre marginea luminişului.
-Nu o atinge ! Dintr-un salt fu lângă ea şi o prinse de mână.
-Nu ! rosti scurt o voce pe care n-o mai auzise până atunci, în timp ce o plamă se aşeza deasupra ciupercii.
Speriată, copila făcu ochi mari. Nu smucitura cu care o oprise tatăl ei şi nici măcar palma aceea apărută de nicăieri o speriaseră cât strigătele pline de spaimă şi tăcerea de după aceea. Totul înlemnise. Văntul nu mai adia, frunzele nu mai foşneau, furnicile se opriseră şi ele cu antenele ridicate, chiar şi un fluture alb rămăsese plutind în aer fără să mai dea din aripi.Nu ştia nimeni cât a stat timpul în loc. Apoi auzi nişte vreascuri trosnind şi ceva umed şi clad împingându-se uşor în palma ei. Abia atunci îndrăzni să-şi mute privirea de la plama ce rămăsese deasupra ciupercii. Spre marea ei mirare văzu o căpriţă albă care, nepăsătoare la strigăte, îi lingea degetele.
-Sfânta Vineri ! Ochii i se rotunjiră din nou şi glasul îi pieri de mirare. Urmări cu privirea de la palmă pănă sus la umăr şi apoi la chipul femeii.
-Ce-ai spus?  întrebă tatăl ridicând-o în braţe, dar ea nu mai putea rosti niciun cuvânt pentru că rămăsese prinsă în privirea verde a unor ochi cum nu mai văzuse până atunci.
-Ziua bună, lele Irină, salută bărbatul cu o voce uşor amuzată.
-Să trăieşti ! Da ce faceţi pe aici? Aţi venit după ciuperci? Nu-i prea mică s-o înveţi să umble prin pădure?
-Apoi n-am lăsat-o singură şi n-am venit la cules, ne ducem la ai mei şi am zis să nu mergem pe drumu ţării că-i mai departe decât peste dumbravă şi am văzut ciupercile astea şi-am zis să înveţe să le afle şi să le deosebească, da văd că tot pe cele roşii le vede mai bine. Da mneata ce cauţi aici?
-Strângeam nişte coada-ălora-de-vânt şi dupa ea m-am băgat prin spinii ăştia şi n-am vrut să ies aşa dintr-o dată să nu se sperie fătuca, da când am văzut pe ce vrea să pună mâna am sărit să o opresc.
-Dar la ce ţi-i bună coada-ălora-de-vânt?
-D-apoi mie nu mi-e bună, da a veni frigul şi ploile şi atunci mai vine lumea şi-mi cere pentru reumatism şi mai vin femeile şi cer pentru bărbaţii lor sa-i scape de băutură şi de ţinut bagău. Îi bună la tot felu de necazuri.
Adună de pe jos vrejurile lungi şi verzi punându-le cu multă grijă in traistă.
-Vii la mine?  Întrebă întinzând braţele spre micuţă.
S-ar fi dus s-o cerceteze mai de aproape dar nici n-ar fi mers pentru că nu-i plăcea obiceiul acela urât al străinilor de a-ţi prinde obrazul între degetele îndoite şi de a te strange.
-Hai la mine să-ţi arăt ce capră frumoasă şi cuminte am !
Se gândi că e mai bine să pună mâna pe capră decât s-o lase să-i ronţăie sandalele aşa cum începuse deja s-o facă. Îşi desprinse braţele de după gâtul tatălui său şi le întinse spre femeia aceea, apoi se trezi rotită prin aer de mai mule ori şi abia după ce  izbucniră în râs amandouă fu lăsată jos chiar în dreptul căpriţei. Privită faţă în faţă părea mult mai mare decât o văzuse de sus. Erau cam de-o înălţime şi se priveau una pe cealaltă cu aceeaşi curiozitate.
-Am trei ani, spuse fetiţa ducându-şi palmele la spate şi legănându-se pe un picior. Capra nu părea deloc impresionată de ceea ce aflase, în schimb încercă să-şi vâre botul într-unul din buzunarele rochiţei.
-Să creşti mare şi frumoasă, Angelică, şi să fii ascultătoare, să nu mai culegi pălăria şarpelui.
-Şarpele n-are pălărie, hohoti fetiţa. Cine a mai văzut şarpe îmbrăcat şi cu pălărie-n cap?
– N-a văzut nimeni pentru că pălăriile sunt fermecate şi oamenii nu-i mai pot vedea atunci când le poartă, dar când şi le dau jos, vraja rămâne în pălărie şi o transforma în ciupercă. Să nu iei niciodată ce a fost a unui şarpe !
-N-o speria, lele Irină, că n-a mai vrea să culeagă ciuperci, a crede că toate-s pălării de şarpe.
-Numai cele roşii cu alb sunt  şi nu trebuie să te temi, dacă nu le atingi, nu se întâmplă nimic. Noa, să rămâneţi cu bine, eu ma duc către casă. Lasă fata să vie pe la mine să se joace cu capra.
-A veni, da pe când a mai creşte că e prea mică încă să meargă singură de-acasă.
-Am trei ani, şopti fetiţa rugatoare. Mă laşi?
-Acum mergem să vedem vizuinile vulpii şi ale bursucilor , la căpriţă vei merge altădată.
O ridică în braţe şi porni printre trunchiurile alburii ale fagilor, dar ochii ei rămăseseră pironiţi pe silueta mărunţica a femeii ce se zărea ici şi colo pierzându-se printre copaci ca o nălucă.
-De ce-i zici lele Irină la Sfânta Vineri?
-Nu-i Sfânta Vineri, draga tatii, e lelea Irina din Iegălău. N-ai văzut casa ei, acolo lângă uliţă, pe unde mergem noi în Valea Napilor? Acolo stă ea.
-Şi capra unde stă?
-Tot acolo.
-Dar nu am văzut grajd de capre.
-Nu are grajd, capra stă cu ea.
-Şi nu-i e frică să doarmă noaptea afară?
-Nu, caprelor nu le este frică să doarmă afară. Aşa dorm ele, îşi fac culcuş în frunze şi ăla-i patul lor.
-Şi când plouă, ce fac?
-Se bucură când plouă că aşa se spală ele pe blăniţă.
-Dar mă laşi la lelea Irina?
-O vom întreba pe mămica ta maine, acum hai să căutăm o vulpiţă, îi răspunse încercând  să-i abată atenţia de la ceea ce simţea deja că va fi motiv de multe neînţelegeri de acum înainte. Când vei creşte mai mare, te vei duce singură.
-Am trei ani, spuse din nou, cu toate că nu ştia prea bine ce sunt anii ăia şi nici la ce sunt buni, dar îi auzise pe toţi ca se mândreau cu anii ei, aşa ca nu uita să le amintească de faptul că îi are şi sunt numai ai ei.

Calatoria (4) – Fuga

Nu-ti lasa lumina la vedere si nimeni nu te va opri din drumul tau. Cuvintele imi rasuna in minte fara sa le pot opri. Am gresit! Am gresit ! Acum trebuie sa plec. Bocancii! Unde-mi sunt bocancii? Nu-mi gasesc bocancii!  Ok, plec fara ei. Nu mai pot astepta. Arunc de-a valma in rucsac tigari, chibrituri, oly, merlin, esarfe, hartie, pix, alte chibrituri, tigari, apa. Cheile ! Nu pot pleca fara chei. Alerg spre masina de parca rana pe care-am provocat-o ar durea mai putin daca m-as indeparta de ea. Mi-e frig. Mi-e foarte frig, altfel de frig. Trebuie sa ma grabesc sa pot trece de poarta cat mai am coerenta in miscari. Semafoarele se incapataneaza sa ma priveasca cu ochi inrositi de grija. Opreste-te! imi spun ele. Grabeste-te! tuna Visatorul. Tresar auzindu-i vocea pe bancheta din spate. Banuiam ca-i acolo dar as fi preferat sa nu fie, ca si cum ai putea ascunde sub pres cioburile  si sa nu le mai vezi pana cand vei fi pregatit sa le aduni, nu voiam sa dau explicatii acum. Voiam doar sa fug cat mai repede. Fa sa fie verde! il rog. Ii simt zambetul in coltul ochilor si-al gurii dar stiu ca nu va face nici un gest. Ajuta-ma, altfel imi voi arde iarasi toata instalatia electrica, stii ca am mai facut asta si nu e bine sa se intample acum. Stie ca nu exagerez, ca sunt nesigura, descentrata si ca nu e indicat sa riscam. Verde. Nu te mai opresti acum, veni glasul, nu ca un indemn ci ca o constatare. Nu ma opresc. Gropile insiruite una dupa cealalta, santuri sapate de-a curmezisul si astupate doar pe jumatate, caini insomniaci, lilieci, toate s-au adunat pe drum. Ne zdruncinam din toate incheieturile, sunt neatenta si dezorientata. Nici nu stiu sigur unde ma aflu, noroc ca nu sunt rascruci pe drum si nu ma pot rataci. Merg in cel mai sigur mod posibil in conditiile date. De ce-ai dat simplitatea pe asa ceva? rasare intrebarea Visatorului. Nu stiu ce sa raspund. Nu vreau sa repet aceleasi lucruri care stiu ca nu sunt raspunsuri valabile pentru el. Nici pentru mine, dealtfel, nu sunt. Dar se inserase, Visatorule, incerc sa ma eschivez, stiind ca e zadarnic. As fi putut parea o lumina oarecare. Nu si pentru el, ii simt raspunsul, nu-l rosteste ci rade amar. Am simtit in el acel ceva uman, spun intr-un final singurul adevar pe care-l puteam rosti. La fel cum ai simtit in elfi, la fel cum ai simtit in ondine, in toti cei in mijlocul carora ai trait, ai simtit acel ceva al lor si te-ai identificat cu el uitand ca esti mai mult de atat. Imi aminteam. De ce-mi facuse asta tocmai acum? Mi-am amintit dorul, mangaierea apei, dezmierdarea ierbii in timp ce uitam atingerea palmelor si murmurul soaptelor. Ma indepartam de acel uman cu care ma identificasem cu putin timp in urma. Ma scutur de senzatii in timp ce presimt ca urmeaza o alegere. Sunt om, imi spun, am doua maini, doua picioare si o singura inima. Sunt om si ma comport omeneste, imi gasesc scuze care stiu ca nu servesc nimanui. Dupa ultima cotitura se ridica muntii izbindu-mi privirea ca niste ziduri intunecate pe cerul noptii. Drumul serpuieste ametitor rascolind padurile. Mai am putin si ajung, imi repet neincetat. Ajung. Imi arunc rucsacul in spate si o iau la fuga pe drumul sapat de ape printre stanci. Nu vad aproape nimic. Scotocesc in rucsac dupa lanterna dar n-o gasesc. Nici nu-mi trecuse prin minte sa o pun, ma fulgera un gand. Nu-mi pot aprinde lumina, inca nu e sigur. Deschide-ti ceilalti ochi, imi sopteste Visatorul, de undeva de foarte departe. Nu, n-am sa fac nici asta, de data asta va fi altfel. Nu ma pot rataci, am mai fost aici, nu trebuie decat sa pun un picior in fata celuilalt. Drumul se unduieste hipnotic, incat parca as inainta printr-un tunel. Ma uit adanc, departe-n intunericul cetos. Drumul e mai intunecat decat restul. „Intunericul care lumineaza”cuvintele-mi lasa urma de zambet trist dar nu indeajuns de trist ca sa nu simt durerea care-mi distrage pentru o clipa bruma de atentie de care mai dadeam dovada. Dintii ascutiti ai rugilor de mure se infig cu pofta-n jurul gleznei mele. Cuvintele, alunga-le din tine, aminteste-ti cine esti ! imi strecoara ascutit mesajul in sange. Imi trag piciorul fara sa desfac stransoarea rugului, in timp ce picaturi calde mi se preling pe glezna si ma fac sa constientizez iarasi frigul din mine. Ar trebui sa ma opresc. Totul incearca sa ma opreasca, doar Visatorul ma indeamna sa merg mai departe. Stiu ca-i un fel de complot aici dar nu am putere sa-l descifrez, de fapt nici nu ma intereseaza. Nu ma opresc, stiu ca dupa aceea n-as mai putea porni si as ramane aici. Nu-i prima data, asa ca risc, trag de mine si alerg mai departe intinzandu-mi limitele trupesti de-a lungul drumului ce urca pieptis printre ierburi si bolovani.Tufe de ienupar se apleaca peste tarm  biciuindu-mi fata si impregnandu-mi mirosul de rasina in piele.Ajung la marginea padurii rugand-o sa se deschida si sa ma lase sa trec.Ramurile se foiesc cu zgomot molcom linistindu-ma. Incep sa respir usor, pasind constient peste muschiul verde si umed. Inspir, picior drept, expir, picior stang, repet incercand sa intiparesc ritmul in mine ca sa ma poata recunoaste. Copacii se opresc brusc, crengile se ridica, poiana se deschide inaintea mea. Ma opresc la fel de brusc cum m-as fi lovit de un zid. Cealalta lume asteapta impasibila in ceata alburie sa ma acordez cu vibratia ei ca sa pot trece. Inspir, expir, inima se potoleste, pulsul scade, simturile se ascut, umerii se misca incetisor ridicati de respiratia in care ma regasesc intr-un fel neasteptat. Usturimea de pe glezne arde, hainele lipite de mine zgarie, talpile zdrelite ma dor. E semnul ca am ajuns si-mi pot da voie sa simt totul, sa ma umplu se senzatii care sa ia locul amintirii. Ma descotorosesc de tot ce purtam cu mine si nu apartinea acestui loc. Arunc rucsacul, hainele, incaltarile subtiri, respir cu nesat aerul umed si rece din ceata noptii. Roua imi spala talpile obosite, sunt murdara, transpirata si ranita. Nu indraznesc sa pasesc mai departe asa. Trebuie sa ma spal, dar nu pot ajunge pana la izvor si nu-i pot intina apa din care se adapa toate jivinele. Ma-ntind in iarba si roua imi spala trupul si amintirile lipite de el, imi oblojeste ranile din trup si din suflet. Nu stiu cat stau acolo in imbratisarea ierbii si-a pamantului vegheata de-o fasie subtire de luna. Ma ridic intr-un alt timp, stau drepta in lumina palida a unor stele aproape inexistente. Sunt frumoasa. Sunt… Ah, roua n-a sters chiar tot. A ramas agatata de mine umbra cuvintelor celui fara de umbre. Ma imbaiez din nou in roua binefacatoare, imi rasfir palmele in parul ierbos al   Mamei si raman acolo cautand alinare. Nu stiu cat. Scame de nori se ridicau si coborau leganate de respiratia mea, apoi impietresc undeva intre ceruri. Greierii incep sa cante, licurici sfiosi ies de sub frunze, ochi grabiti si iscoditori se furiseaza la marginea padurii, falfait de aripi trezeste frunzele, stele indepartate licaresc in iarba si in cer. Ceva din mine se ridica privindu-ma cu ochi straini. Sunt frumoasa ! Sunt frumoasa! Sunt frumoasa! Innebunitor de frumoasa ! Am par matasos de iarba, degete prelungi din lujeri de floare, trup maldios de iedera, parfum adanc de padure, ochi sclipitori in oglinzi de apa, coapse rotunjite in coline molcome, obraz alb de mesteacan. O bucurie nemaiintalnita ma invadeaza brusc precum o cascada. Sunt eu. Sunt tot, sunt una cu Mama Pamant, vegheata de Tatal Cer, unic copil al lor, risipit in nenumarate suflete care incep sa danseze dansul bucuriei si-al recunoasterii radacinilor. Sunt tot si nimeni nu ma va putea vedea vreodata intreaga pentru ca nimeni n-are ochi atat de mari incat sa ma poata cuprinde. Doar din intamplare, intr-o singura noapte , cand portile cerului sunt deschise si nesomnul poarta prin lume pasii nesabuitilor, iar vantul ridica perdeaua de timp din dreptul ferestrei, doar atunci…. Intoarce-te ! Dar nimeni nu va vorbi despre asta pentru ca despre Alea Frumoasele nu se vorbeste decat in soapta si pe ascuns. Intoarce-te ! Aud fosnetul padurii, intoarce-te la noi. Te asteptam, sursura apa , intoarce-te la bucuria izvoarelor noastre. Intoarce-te ! tresar tacut stancile in valuri de caldura adunata demult. Intoarce-te la mine ! sclipeste soptit vocea Lui. N-o recunosc, o intuiesc, o daruiesc umbrei amintirii. Inda ! Intoarce-te in tine! Nu asta-i calea ta. Aminteste-ti cine esti si de ce ai venit aici. In centrul pieptului incepe sa pulseze ceva. Caldura se imprastie in mine, aurie, in siroaie prelungi reinsufletindu-mi corpurile, apoi se arcuieste deasupra mea, coborand in linii subtiri precum picurii de ploaie, urca din nou prin mine, coboara inafara mea conturandu-ma din ce in ce mai departe, mai inalt, mai adanc. As putea creste oricat, as putea ajunge pana acasa, as putea ramane acolo, as putea… Inda ! Vocea e poruncitoare de data asta. Intoarce-te in tine ! Ma-ntorc brusc de parca de asta ar fi depins viata mea. Poate chiar asa a fost, imi trece prin minte un gand. Ma trezesc nauca, un singur gand vag imi staruieste in minte: „poate ca a fost chiar asa” insa gandul nu se leaga de nimic. Habar n-am ce a fost sau nu a fost asa. O bufnita zboara tacut si apoi se opreste pe ridicatura de pamant in forma de piramida ce strajuieste in mijlocul poienii. Ma priveste cu ochi rotunzi. Ma privesc cu ochi goi de intelesuri. Ma ridic anevoie, schiopatand. Imi adun hainele ude si le azvarlesc in rucsac de unde scot o esarfa uscata in care ma infasor. Mirosul ei imi da o senzatie vag cunoscuta, dar careia nu-i pot pune nume. Nu-i niciun bai, imi spun si imi aprind cu maini tremurande o tigara.  Mi-am pus cu mine atatea chibrituri de parca as fi vrut sa dau foc la Rai, imi trece zambet prin minte. Nu-mi pun intrebari. Raspunsurile vor veni singure la vremea lor ca niste amintiri pe care nu le voi recunoaste ca fiind ale mele. Negurile se ridica tacut peste padure lasand sa se vada dinspre rasarit o geana rosiatica de lumina. O pala de vant imi rasfira parul peste obraz intr-o mangaiere straina. Sa merg sa dorm, imi spun, e dimineata.

Verde de inimă

Frig. Se înserează şi drumul parcă devine tot mai lung, dar poate aşa-i întotdeauna când te întorci acasă. Undeva în depărtare se văd luminile primelor case. Grăbesc pasul iar tălpile tenişilor lipăie abia auzit pe asfalt. Zona asta mi s-a părut întotdeauna ciudată şi oarecum nesigură de aceea mă grăbesc să trec de ea înainte de a se întuneca de tot.  Simţurile îmi intră în alertă ca şi cum ar trebui să fiu foarte atentă la ceva, nu ştiu la ce, la orice. O pală de vânt trezeşte frunzele alburii ale plopilor din amorţirea zilei iar ele zornăie uscat precum nişte aripi de fluturi prinşi într-o cutie din care nu pot ieşi. O stare de zădărnicie şi buimăceală se insinuează în mine prin nişte firicele subţiri ca o pânză de păianjen şi-mi amorţesc pielea. Încep să alerg speriind cântecul greierilor şi-al lăcustelor. În stânga mea drumul se deşiră într-o uliţă pietruită pe alocuri, unde căruţele îşi sfărâmau roţile în vremea de demult. Îmi amintesc, în copilărie mi se părea că pe aici este o scurtătură în drumul spre casă însă în realitate nu era aşa, cu toate astea paşii mei aleg să meargă tot pe acolo ca pe o hartă ce-i scrisă-n ei. Zgomotul lor devine înfundat şi prăfos încercând să se amestece şi să se piardă în ţărână. Drumul se frânge la marginea văii şi numai puntea putrezită, coaptă şi roasă de gângănii leagă şubred un mal de celălalt. Zvon de zâmbete şi hohote de frică îmi aduc în inimă de prin cotloane ascunse jocurile uitate ale copilăriei. Răchita matusalemică e încă aici şi-şi leagănă singură crengile deasupra unei foste ape în care trupurile noastre strălucioare se avântau în jocuri periculoase. Trebuie să trec puntea ca să ajung la ea. Privesc adânc dedesubt iar pietrele roase de timp trimit spre mine val de căldură şi mireasmă caldă adunată peste zi. Altădată n-aş fi şovăit, n-aş fi pipăit cu piciorul rezistenţa punţii şi nici n-aş fi măsurat din priviri distanţa până la pietre făcând calcule abracadabrante despre ce s-ar întampla dacă… Oftez adânc de parcă aş putea aduce în mine acel altădată. Aerul năvăleşte rece conturându-mi plămânii pe dinăuntru. Îmi dau seama că uitasem să respir şi încep s-o fac cu nesaţ inspirând împreună cu aerul, tot freamătul din jur şi risipindu-l în corp până când nu mai este nici o diferenţă între înăuntru şi înafară. Aceeaşi vibraţie, aceeaşi lumină, aceleaşi umbre, acelaşi timp fără trecut, fără viitor, contopindu-se toate într-un unic acum aici. Am senzaţia ciudată că mă dematerializez, că dacă mi-aş atinge o palmă cu cealaltă ar trece una prin alta,  că inima nu-mi mai bate ci pulsează odată cu luminiţele verzi ale licuricilor, că ochii mei pot să vadă prin cei ai bufniţei ce fâlfâie potolit deasupra ierbii veghindu-şi prada în loc s-o vâneze. Simţurile se amestecă între ele, se completează, se amplifică născând senzaţii năucitoare. Păşesc uşoară peste puntea rotunjită de carii anume să se potrivească în scobitura tălpii mele. Acasă ! Hrănindu-se din căldura pămantului, picioarele scomonesc prin colbul dintre pietre căutându-şi locul din care s-au dezrădăcinat cândva . Crengile răchitei mă mângâie uşor şi-mi trimit căldura palmei mamei pe obraz. Vântul spulberă de printre ierburi nenumărate particule aurii, prăfoase, formând fuioare lungi ce se ridică spre cer uitând de neputinţa lor de a-l atinge şi transformându-se-n nori ai pământului. Zidurile oraşului se ridică impunătoare şi tăcute în faţa mea scăldate de lumina lunii albastre. Porţile sunt deschise aşa cum le ştiu dintotdeauna iar pe străduţele înguste oamenii îşi văd mai departe de treburile lor mărunte. Păşesc fără zgomot pe scările săpate în piatră şi numai clinchetul clopoţeilor de pe gleznă îmi trădează prezenţa. Ştiu că el este acolo şi mă aşteaptă, că deja mă aude şi mă simte. Nu mă grăbesc, timpul a devenit elastic şi-l pot îndinde sau mototoli într-un ghemotoc. Inima a încetat demult să mai bată şi freamătă  odată cu razele de lumină care pătrund înăuntru prin ferestre rotunjite. Sub cupola de piatră a pieţei oamenii se târguiesc pentru nimicuri colorate pe care nimeni nu le vinde, nimeni  nu le cumpără, doar îi leagă între ei prin firele invizibile ale cuvintelor. Se opresc şi se înclină zâmbind când trec prin faţa lor pentru ca apoi să-şi reia poveştile. Rămân uimită încă o dată cum oamenii aceştia care trăiesc într-un oraş complet scobit în piatră sunt atât de luminoşi şi vibrează atât de înalt. O bucurie inimaginabilă îmi izvorăşte în suflet în timp ce mă afund tot mai adânc pe străduţele înguste printre zâmbetele lor. Le cunosc pe toate aşa cum recunosc lumina fiecărui om, căldura fiecărei pietre şi pasul mut al fiecărei fiare. Ating pereţii cu vârful degetelor iar ei pulsează egal căldură liniştită, protectoare, tămăduitoare ca răspuns la toate dorurile mele. El ! Îl bănuiesc, îl ştiu, îl simt, îl respir de dincolo de perete. Îmi lipesc obrazul de zid în locul acela adâncit ca un căuş de palmă unde aşteptam de fiecare dată ca el să se prefacă a nu mă vedea, a nu şti că sunt acolo. Îmi lipsiseră jocurile noastre de copii şi-mi lipsise… Flacăra iubirii izbucneşte în văpăi orbitoare şi-mi întunecă mintea ca pe-o bucată de hârtie arsă înainte de-a se preface-n cenuşă albă. Mă dezlipesc de zid şi-mi acoper chipul cu eşarfa cum făceam pe vremea când eram abia o fetiţă şi-mi imaginam că nimeni nu mă va recunoaşte în spatele ei. Scoicile agăţate la capătul franjurilor cântă stins despre umbre. Aproape niciodată nu reuşeam să dispar în spatele eşarfei, ei îmi cunoşteau însemenele şi mă căutau oriunde m-aş fi ascuns aducându-mă înapoi. Doar o singură dată greşiseră. Mă opresc în faţa intrării şi adun în palmă aerul dintre noi ca să alung depărtarile. El stă în colţul cel mai îndepărtat al odăii scăldat în razele aurii ale unui soare inexistent. Focul sacru pâlpâie linişit albind pierele altarului. Nici o umbră nicăieri, doar lumina. Scoicile tac.
-Iubitule, mi-a fost atât de dor ! îi şoptesc în timp ce-mi lipesc trupul de-al lui, copleşită de toate sentimentele omeneşti adunate şi zăgăzuite în mine de-a lungul vieţilor. Iubirea lui nu are nimic omenesc, halucinantă, dincolo de puterea mea de a percepe, arde şi îngheaţă, dezintegrează şi îmbină, subjugă şi eliberează. Mă desprind de mine în fâşii subţiri, translucide, tremurânde precum aripile libelulelor, lăsându-mă purtată de vârtejul de vânt iscat de nicăieri, devenind una cu el şi disipându-mă, împlinindu-mi dorinţa dintotdeauna ca trupurile noastre să nu mai stea în calea întregului ca nişte bariere dincolo de care nu se poate trece. Palma lui mi se aşează pe şira spinării cu degetele răsifrate şi apasă lipindu-mă de el. Din degete se preling alene şuvoaie de lumină şi dorinţă ca nişte şerpi ce-au adormit la soare şi i-a trezit vântul când le crescuseră aripi. Ele fâlfâie încetişor în mine învăţâd să zboare.
-Joci un joc periculos, Inda. Aminteşte-ţi cine eşti şi începe să fii ! Ochii lui mă ţintuiesc, privirea trece dincolo de mine şi se-ntoarce înapoi ca şi cum m-ar coase cumva înăuntrul meu. Verde. Acel verde nemaiîntâlnit mă ţese pe mine în mine. Simt cum mă prăbuşesc şi cum mă reclădeşte la loc. Altfel. Maiestuoasă, luminoasă, pură, într-o nebănuită stare de graţie. Încă n-a venit timpul. Întoarce-te în tine ! mi-a spus. Stă drept în mijlocul odăii ca un stâlp de lumină. Gluga hainei îi acoperă fruntea şi doar verdele privirii răzbeşte până la mine încărcat de tot nerostitul.
-Voi fi acolo când va veni timpul marii transformări, îi şoptesc în timp ce mă risipesc într-o culoare fără nume.
-Reaminteşte-ţi ! foşni glasul lui ca un pas furişat prin ierburi.

Stau nehotărâtă în faţa punţii neîndrăznind să calc pe ea. Piciorul scormoneşte în pămant la capătul ei încercând să-şi ascundă acolo singurătatea şi incertitudinile. Mai bine mă întorc la drum, e mai sigur decât pe scurtătură, îmi spun în timp ce-mi îndes pe deget inelul cu însemne neînţelese pe care nu-mi pot aminti de unde-l am dar ştiu că nu trebuie să-l pierd. Îmi ascund părul sub gluga hanoracului, întorc spatele lunii şi pornesc spre drum călcând cu grijă să nu-mi strivesc umbra. Greierii începuseră din nou să cânte, crengile se aplecau uşor cu foşnet de dantelă veche să nu sfâşie vântul iar licuricii ieşeau unu câte unu de prin ascunzişuri împânzind câmpul cu luminiţele lor verzi.
Verde de inimă ! tresare-n mine abia simţit ecoul unei amintiri care nici nu ştiu de este a mea. Zâmbesc fără să-mi dau seama cum putuse mintea să facă o astfel de asociere de cuvinte dar le ascund undeva în mine fiind sigură că-mi vor fi cândva de folos ca nişte chei despre care nu ştii cărei uşi i se vor potrivi. Sau inima să şi le fi amintit?

Calatoria (3) – fractali

Reţeaua se formează sub ochii mei. Îmi reglez privirea ca pe un obiectiv atunci când vrei să faci o fotografie perfectă. Schimb unghiul şi adâncimea de cateva ori până când firişoarele care alcătuiesc filigranul se disting unele de altele. De fapt nu eu fac asta, totul e pus pe  auto, eu doar recepţionez imaginile. Altcineva face asta şi în timpul acesta eu învăţ cum. Stau cu ochii închişi şi-mi spun zâmbind că sunt oarbă, nu nevăzătoare. Privesc mută de uimire ţesătura din care este făcut totul. Încă nu-mi dau seama ce înseamnă “totul”. Mă îndepărtez încet, încercând să rămân focalizată şi să văd imaginea în ansamblu. Sunt zidurile unei cetăţi, îmi spun că e Sighişoara pentru că o văzusem pe drum şi că e normal să arate ca o bijuterie veche. Ţesătura era de un auriu-verzui ca al lichenilor. Cobor privirea de-a lungul zidurilor până la drum unde văd un tomberon făcut din aceeaşi ţesătură. Aduc privirea până la mâinile mele care arată la fel ca zidurile şi tomberonul. Mă amuză şi mă sperie deopotrivă. Tac. Cel puţin am învăţat să tac şi să nu pun la îndoială. Parcă acum m-aş fi născut. Vreau să simt totul şi să răman mută de uimire. Îmi vine să-mi aporpiu buzele, să simt cu ele ca şi cum aşa totul ar avea un înţeles. Ating zidurile şi ele se descompun în alte ziduri identice cu primele dar mult mai mici. Perfecte. Aş putea înainta prin ele, în adâncul lor transformându-mă la rândul meu în ceva tot mai mic dar perfect identic cu mine.

Alunecare. Două realităţi alunecă în mine una pe lângă cealaltă abia atingându-se. Mă sperii, e ca şi atunci când mi-am pierdut cunoştinţa. Nu vreau să se mai întâmple. Mă strâng în mine şi încep să tremur. Mi-e frig, cumplit de frig. Încetez să mai gândesc, nu că aş fi făcut-o în ultima vreme. Gândul s-a născut din spaimă. Simt frigul insinuându-se în fiecare celulă şi multiplicându-se în fractali identici cu zidurile şi palmele mele. Atingere uşoară ca un fâlfâit de aripă. Mi-e bine. Cald şi bine. Nu deschid ochii, tac şi ascult cântec. Cuvintele lui sunt străine dar sufletul meu le înţelege ca şi cum ar fi crescut în el. Mi-e bine, mi-e bine, repet în mine gândul ca şi cum aş înşira mărgele pe un fir de aţă. Ştiu cine este şi mă bucur. Deschid ochii pentru o clipă să ştie că ştiu. Ar fi ştiut şi fără să deschid ochii dar altfel n-aveam cum să mulţumesc din priviri pentru ca apoi să recad în mine. Reţeaua apare din nou, de data aceasta cu oameni în ea sub formă de pietre preţioase, fiecare de altă culoare, vibrând împreună dar sensibil diferit. Îi privesc. Ştiu că va fi ca de fiecare dată, mi-i voi aminti după culoarea şi strălucirea lor nu după nume şi înfăţişare. Zâmbesc şi reţeaua tresare ca o pânză de păianjen atinsă de vânt, apoi adorm.  În vis aud “a fost de ajuns pentru azi, te-ai recunoscut”. Mă mulţumesc cu atât.

Stau undeva la marginea unei ape, deasupra ei, razant zboară cineva, un fel de formă umană, alburie, aproape amorfă. Mă întreb dacă e cumva un înger. Nu semănă cu forma în care eu mi-l imaginam, nici măcar aripi nu avea. În timp ce-l studiez căutand ceva cunoscut, îl aud pe El spunând „dă-l naibii, nu-l mai privi, el e în sângele tău, de ce-l cauţi înafară?” Tresar şocată de asocierea de termeni, înger şi naiba. Numai El putea să se exprime cu atâta dezinvoltură în felul acesta. „Înger. Nu, nu e bun înger. Deci, înger? Nu, nu, nu e bun. Deci înger… înger.” Cuvintele lui Nichita îmi apar în minte. Râd . Râsul meu e cristalin ca al clopoţeilor de vânt şi mă trezeşte. Undeva, departe se naşte răsăritul.

Rug de noapte

La marginea nopţii Îngerul aşteaptă printre rotocoale de fum.

Pe vârfuri de munte, în mijlocul nopţii ard rugurile sacre.

Tălpile ei pipăie drumul la cealaltă margine a nopţii.

 

Flăcări dansează goale pe lespezi de piatră albă

iar Îngerul îşi leapădă aripile zdrobite şi i se furişează în sânge.

 

Tăcute, tălpile lui scriu mai departe drumul.

Fumurii, aripile ei sting rugurile.

Noaptea rămâne întreagă peste pietrele albe.

Reconstituire

Da, recunosc, mă jucam
atunci când ţi-am adunat urmele colbuite
de pe toate cărările pe care ai umblat odată.
Le-am înşirat una câte una pe zăpadă
şi-apoi am stat şi le-am privit
spunându-mi că ai plecat până la colţ
după ţigări.
Sigur că n-a nins încă,
de aceea am avut nevoie de toate paginile albe
pe care nu le-ai scris
ca să pot inventa zăpada.
N-a fost o problemă ca nu-ţi ştiam chipul,
să te pot recunoaşte la întoarcere,
am luat unul dintr-un tablou foarte vechi
al cărui model sigur nu mai umblă pe stradă
iar vocea ta n-avea importanţă cum sună
pentru că nu vorbeşti niciodată.
Acum nu mai am nevoie de nimic.
Poate pe viitor voi avea nevoie de un martor
care să jure
ca fără voia mea am ajuns
să te iubesc din culpă.

Amnezicii anonimi

Scris(oare) pentru tine?

Bună seara !
Mă numesc Inda şi sunt amnezică.
Am plecat din tine
pe când eram însetată de absolut
şi-am rătăcit drumul la întoarcere.
Aş fi întrebat de tine
dar nu-mi mai aduc aminte
cum te chemam
pe vremea când te iubeam
în viaţa cealaltă.
Nu mă plâng. Tac şi mi-e bine.
De când sunt departe
pot să îţi scriu în fiecare zi
iar tu poţi să nu-mi răspunzi niciodată
şi cu totală inocenţă acum pot iubi
toţi oamenii de pe pământ
neştiind care era numele tău
în viaţa cealaltă
pe când ne iubeam.